marți, ianuarie 22

RUTA SEPETYS: O MARE DE LACRIMI SAU O PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA UNEI TRAGEDII MARITIME DE AMPLOARE - RECENZIE



        Iubesc tot ceea ce scrie Ruta Sepetys și o consider a fi o adevărată maestră a redării adevărului într-o formă extrem de emoționantă, care are darul de a te sensibiliza și de a te face să observi o imagine de ansamblu asupra unei tragedii de mare anvergură care a avut loc undeva în istorie. Evenimentele prezentate de ea în romanele sale au la bază povești reale, extrem de bine documentate, iar ea își pune amprenta asupra acelui moment dramatic prin intermediul poveștilor pe care le creează, oferind ecou unor adevărate dezastre, pe care cărțile de istorie refuză de multe ori să le scoată la lumină așa cum trebuie. Multe dintre cele petrecute în trecut sunt încă învăluite de mister și știu cu siguranță că nu putem cuprinde cu mintea de acum întreaga tragedie ce a lovit atunci omenirea și durerea fără margini pe care cele două Războaie Mondiale au lăsat-o în urmă. Știu că mulți încă resimt acut cele petrecute atunci și că mulți avem un bunic sau un cunoscut care a luptat pentru libertate și dreptate în acea perioadă, însă parcă multe lucruri se trec mult prea ușor sub tăcere și prea puțin se pedepsesc cei vinovați... Nu pot să nu fiu indignată de acest lucru și nu am cum să rămân indiferentă. Totul într-o ficțiune istorică pornește de la un eveniment real și acest fapt ne ajută să cunoaștem mult mai bine ceea ce s-a petrecut la un anumit moment din istoria omenirii, devenind o parte din noi din moment ce nu mai are nuanța aceea bățoasă pe care ne-o oferă în cadrul lecțiilor de la școală, fapt care ne implică mult mai tare din punct de vedere sufletește.
          Am citit prima dată „Printre tonuri cenușii”, roman care aduce în prim-plan povestea Linei, o lituaniană atinsă de efectele devastatoare ale politicii lui Stalin. Știam la ce să mă aștept de la autoare sau credeam că știu. Mă așteptam să plâng citind „O mare de lacrimi”, am aflat detalii din spatele scrierii acestui roman în cadrul întâlnirii din primăvară cu Ruta Sepetys, însă nu am anticipat deloc întreaga durere pe care încă o voi purta cu mine la mult timp după ce voi închide ultima pagină a cărții. Acum, pot spune că înțeleg pe deplin titlul romanului și că semnificațiile acestuia îmi sunt impregnate adânc în suflet și în minte, ca un fel de memento colectiv al unui dezastru maritim mult mai mare ca proporții decât cel al navelor Titanic și Luisitania, însă mult mai puțin celebru doar pentru că aceia care l-au produs au preferat din rușine sau de teamă că au făcut o mare greșeală, sau poate doar ca un semn al vinei permanente care a rămas după aceea, să-l treacă sub tăcere, să îl lase în istorie scris parcă doar cu o cerneală invizibilă, căci prea puțini sunt cei care au auzit de scufundarea navei Wilhelm Gustloff, cu toate că au murit aproximativ 9000 de suflete, dintre care 5000 au fost copii nevinovați, iar restul răniți și femei.


       „O mare de lacrimi” este o carte cutremurătoare și covârșitoare, care are darul de a te trece printr-o multitudine de sentimente și de trăiri. Romanul prezintă un moment mult mai puțin cunoscut din istoria Europei aflate sub asediu în timpul celui de al Doilea Război Mondial și anume retragerea a peste zece mii de oameni din calea Armatei Roșii a lui Stalin, oameni de diferite naționalități - lituanieni, prusaci, polonezi, letoni și estonieni, atât civili, cât și soldați - aduși la un loc de marea mașinărie a războiului, care ia cu sine vieți și îi distruge pe cei rămași pentru totdeauna. Autoarea creează imagini extraordinar de vii, care te marchează și te revoltă, creând coloane de oameni care mărșăluiesc obosiți pe străzi nesigure din dorința de a scăpa și de a se întoarce la cei dragi, pe care încă speră că îi vor mai prinde în viață, aceasta fiind flacăra care le ține vie speranța și motivul care îi face să înainteze cu toate că, de cele mai multe ori, îi cuprinde disperarea și sunt pradă foametei și lipsei unui acoperiș deasupra capului în plină iarnă. Totul în jurul lor este pustiu, totul este dezolant, oglindind deznădejdea din sufletele oamenilor ajunși acum la capătul puterilor.
         Cu toate că poveștile cuprinse între paginile romanului pot fi ale oricărui ins care a îndurat urâțenia războiului, Ruta Sepetys a ales să dea glas unor voci aparținând unor naționalități diferite, pentru a ne ajuta să avem o imagine mult mai clară a ceea ce s-a întâmplat atunci. Există patru voci narative - Florian, Joana (și nu degeaba am amintit la început de „Printre tonuri cenușii”, acest personaj fiind nimeni alta decât verișoara Linei), Emilia și Alfred (personajul atipic care se află de cealaltă parte a baricadei, fiind un soldat german, însă o imagine grăitoare a lașului și a oportunistului). Ele sunt vocile principale, însă, pe lângă ele devin memorabile Ingrid, fata oarbă răpită de marea mașinărie a războiului și uitată sub marea înghețată, Eva, o femeie mătăhăloasă care uită uneori că, indiferent de rasă, oameni sunt egali în fața suferinței și a morții, Poetul pantofilor, un personaj în vârstă ce mi-a fost extrem de drag pentru puterea sa și pentru speranța pe care o insuflă în piepturile celor din jur, precum și Klaus, un copil rătăcit de toți cei dragi lui, care se străduiește să înțeleagă ceva din ceea ce se petrece în jurul său și să își găsească un loc lângă un adult ce l-ar putea proteja un pic de tot urâtul din jur.


       Războiul scoate la suprafață tot urâtul din om, pentru că, atunci când te afli în pericol, ai tendința de a acționa din impuls și din a lovi acolo unde doare mai tare, doar pentru ca tu și ai tăi să fiți în siguranță. În dragoste și în război e permis orice se spune, iar acest lucru reiese și din cartea Rutei Spetys, mai cu seamă că personajele pe care ea ni le aduce în față nu sunt neapărat oameni inocenți, ci persoane trecute prin viață și maturizate mult prea devreme, care au trebuit să lase în urmă viața pe care o știau și să o înlocuiască în permanență, căci sunt un fel de marionete mânuite de două mâini - sovietice și naziste - iar acest fapt nu le asigură un teren sigur, ci unul mlăștinos, care îi obligă mereu să o ia de la capăt. Poartă cu ei secrete, vini care le acoperă sufletul cu o mare de întuneric și și-ar dori să fi putut schimba cumva traiectoria destinului lor. Joana este asistentă medicală și încearcă să îi ajute pe toți, este liantul tuturor celorlalte personaje cu care intrăm în contact, însă se simte vinovată de moartea celor dragi, pe care simte că i-a pus în pericol prin fuga ei în lume. Emilia este poloneză, iar acest fapt este o crimă în sine, căci este una dintre rasele considerate de Hitler a fi subumane și inferioare. Pe lângă aceasta, ea a fost supusă unor atrocități inimaginabile ce i-au adus un copil fără tată la doar cincisprezece ani. Florian este un falsificator de artă ajuns în această situație din cauza faptului că a fost mult prea credul. Acum, este purtătorul unei comori neprețuite, pe care încearcă să o țină ascunsă de cei din jur, dar și ca pe un fel de garanție a unui viitor mai bun. Alfred este un fricos și un om care are face orice doar ca lui să îi fie bine. Este laș și are accente de psihopat, el continuând să se gândească la o fată din orașul lui de baștină ca la marea lui iubire, cu toate că ea îl respinsese.
        Toate personajele sunt extrem de bine conturate, cu lumini și umbre, cu dureri greu de suportat și cu vini reale sau imaginate. Vocile lor se întrepătrund și formează un singur glas: acela al disperării și al neputinței. Nu mai au puterea să se revolte sau să își pună întrebări, un întreg război le-a răpit inocența și dreptul la o viață mai bună, căci se află în anul 1945 acum și au îndurat ani grei de suferință. Au pierdut tot ceea ce aveau mai de preț, oameni, case și identitate deopotrivă. E greu să supraviețuiești în aceste condiții, iar totul devine încă și mai greu prin pierderile suferite de naziști și prin invadarea sovieticilor, care vin lăsând în urma lor prăpăd, violând virgine, omorând oameni nevinovați și însușindu-și tot ceea ce le face plăcere. Singura lor speranță este fuga pe mare, de aceea se și îndreaptă cu toții spre portul Gotenhafen. Aici, începe însă o altă luptă, care aduce cu sine o întreagă estetică a urâtului: portul e plin, iar oamenii se pierd unii de alții. În încercarea de a supraviețui, lovesc unii în alții, mint, înșeală și se zbat pentru a prinde un loc pe navele pregătite pentru ei. Au străbătut deja un drum plin de pericole, cu avioane ce aruncau bombe asupra lor, speră că de acum le va fi mai bine. Nu au loc toți pe vasele pregătite pentru ei, căci și aici se urcă în funcție de prioritate, iar rasele considerate pure au prioritate, la fel și răniții cu speranță de supraviețuire. Cu toate că navele pleacă supraîncărcate (cu aproximativ 10000 pe un vas cu o capacitate de aproape 2000 de oameni, deci, fără veste sau bărci de salvare suficiente), nu toți au un loc aici, iar mulți încearcă să frizeze imposibilul și să se agațe de o iluzie. Mi-a rămas în minte imaginea unor mame disperate care încercau să își arunce pe navă pruncii din brațe, care, însă, nu reușeau să ajungă acolo și se prăbușeau în marea înghețată. Nici pentru cei rămași pe vas nu a fost mai ușor, căci nu au prevăzut pericolele ascunse sub mare, iar navele au fost atacate și lovite de submarine, fapt care a dus la scufundarea vasului și la moartea a mii de oameni. Durerea este mare pentru cei rămași în viață, iar imaginile morții ce a plutit pe lângă ei i-a urmărit întreaga viață.


         Simți efectiv durerea personajelor principale, iar aceasta este amplificată de toate atrocitățile la care aceștia sunt martori: bombele care cad precum ploaia din cer, frica permanentă și impresia că ești mereu urmărit, totul în jur este pustiit, iar în unele case poți găsi oameni ce și-au luat viața din dorința de a pieri cu demnitatea neștirbită, fete au fost violate de către soldați, totul este mult prea dur pentru a rămâne impasibil. Mi-a plăcut foarte tare personajul Emilia, cea care simte altfel natura din jur, iar soarta ei, de copil rupt de casa părintească după moartea timpurie a mamei, ajuns într-o casă unde nu este dorită și apoi martor la cel mai urât lucru și obligată să poarte o sarcină nedorită. Deși în aparență un personaj fragil, mi s-a părut a fi o fată puternică, capabilă de sacrificiu pentru cei din jur. Imediat după ea vine Heinz, Poetul pantofilor, care m-a impresionat prin modul lui de a vedea lumea și prin optimismul pe care îl degajă chiar și în cele mai grele momente. Vede întotdeauna binele din om, parcă ajungând direct în sufletul celui de lângă el, își găsește forța de a merge mai departe în Klaus, copilul nimănui, și este pur și simplu acolo pentru toți. 
           Există și câteva momente de respiro, care ne oferă un  pic de pauză în toată durerea aceea de nedescris, iar toate îi au în centru pe Joana și Florian, care ajung să se cunoască mai bine și să formeze un cuplu, a cărei dragoste născută din durere este menită să reziste timpului. 
            Mi-ar fi plăcut ca finalul să nu fie atât de mult grăbit. Epilogul acela m-a luat prin surprindere și m-aș fi așteptat la o trecere mult mai lină către acel viitor îndepărtat. Așa, parcă am ajuns prea repede la punctul acela și parcă prea mult s-au perindat secretele de-a lungul anilor. Aș fi vrut puțin mai multă forță la final, mai multă putere de asumare și mai multă vocalizare a ceea ce s-a întâmplat, ca măcar într-o operă literară vinovații să fi primit un pic din ceea ce meritau... Ar fi durut mai puțin.
          Recomand „O mare de lacrimi” de Ruta Sepetys tuturor, indiferent de vârstă, cu toate ca este centrată în principal pe nevoile tinerilor, pentru că are un stil lejer, care ne permite să cunoaștem mult mai bine istoria și să ne învățăm lecțiile, pentru a merge mai departe cu fruntea sus și pentru a nu mai repeta vreodată aceleași greșeli. 


       DATE DESPRE CARTE:

       Titlu: „O mare de lacrimi”
       Autor: Ruta Sepetys
       Titlu original: Salt to the Sea
       Traducător: Gabriela Stoica
       Editura: Epica
       Anul apariției: 2017
       Număr de pagini: 360

        Cartea poate fi comandată de aici sau de aici



4 comentarii:

  1. Felicitări pentru articol! Ai trasmis foarte multă emoție! O carte cutremurătoare, care și pe mine m-a bulversat și impresionat până la lacrimi!

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu am citit niciuna dintre cărțile ei, dar sunt tare tentată.

    RăspundețiȘtergere


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter