marți, ianuarie 1

O CĂLĂTORIE PRINTRE CĂRȚILE ANULUI 2018. TOPUL CELOR MAI IUBITE CĂRȚI ALE ANULUI TRECUT



       Anul 2018 a fost plin de lecturi, am citit 126 de cărți, iar dintre acestea puține au fost dezamăgitoare. Am avut parte de lecturi minunate, pline de farmec, am descoperit autori noi, care s-au transformat în prieteni de preț, am petrecut clipe de vis în compania unor romane de suflet și m-am bucurat și am plâns alături de eroii dragi.
         În trecut, am avut tendința de a separa puțin literatura universală și cea românească, însă anul acesta nu mai văd lucrurile la fel. Am preferat să creez un top al celor mai frumoase cărți citite, indiferent că este vorba de autori români sau străini și, nu, nu vă așteptați să găsiți totul într-o anumită ordine, într-o clasificare, pentru că nu pot face lucrul acesta. O să vă prezint romanele pe care le-am iubit eu în 2018 așa cum îmi vin în minte și o să vă mărturisesc că toate mi-s extrem de dragi, le port încă în suflet și aproape fiecare în parte m-a învățat câte ceva. 


       O să încep cu una dintre cele mai dragi cărți ale sufletului meu și una dintre cele mai mari surprize literare ale anului (la cât de mult am vorbit despre ea, cred că vă așteptați deja la lucrul acesta :) ): „Până la sfârșitul timpului” de Raluca Alina Iorga. Romanul este scris cu extrem de multă măiestrie și este foarte bine documentat,  se simte fiecare pagină în suflet. Am trăit fiecare poveste în parte, am înțeles în sfârșit acțiunile lui Vlad, așa cum îl numește autoarea și cum am ajuns să îl percep la rândul meu, am priceput motivele din spatele acțiunilor și am ajuns să mă simt extrem de apropiată de domnitorul muntean. Poate tocmai acesta este motivul pentru care finalul său mi-a făcut inima să tresalte, poate tocmai de aceea îmi este atât de greu să vorbesc despre roman, despre firul narativ, pentru că totul este mai mult decât o poveste, chiar dacă, pe alocuri, aceasta îmbracă hainele ficțiunii. Cartea mi-a adus foarte tare aminte de stilul lui Sadoveanu și de ai săi „Frații Jderi”, prin dulceața stilului și prin îmbinarea elementului istoric cu cel ficțional.


       „Labirintul rozelor” de Titania Hardie aduce în prim-plan o poveste plină de enigme,  care te determină să nu lași mai deloc cartea din mână, dorindu-ți să afli mai mult și mai mult, pentru a descifra motivele din spatele unor acțiuni destul de dure. Romanul are două planuri narative, care ne poartă pe aripile timpului, mergând din jurul anului 1600 și continuând până în 2003, când trecutul se împletește cu prezentul, contopindu-se prin prisma unui vechi manuscris ce devine dorință unui grup religios extremist, care crede că este singurul care deține adevărul absolut cu privire la chestiunile religioase și la Apocalipsă.


            „Păcatele fiului” de Theo Anghel nu este o carte pe care să o citești, ci este una pe care să o parcurgi cu sufletul, contopindu-te în totalitate cu acțiunea care îți este revelată în fața ochilor. Are darul de a te prinde cu totul în mrejele sale, prinzându-te cu totul în interiorul paginilor sale, țesând apoi pânza de păianjen în jurul tău fără ca măcar să o simți. Te trezești cu totul în mijlocul acțiunii și vrei să afli mai mult, mereu mai mult, să capeți nu doar crâmpeie de poveste, ci totul, pentru a putea pune piesele cap la cap și a obține imaginea de ansamblu. 


       Nu știu încă unde s-ar putea încadra „Femeia din Orient Express” de Lindsay Jayne Ashford ca gen, cred că este o parte a literaturii de atmosferă, însă, deopotrivă, s-ar încadra în specia romanului de aventură sau de mister, cu accente de romantism și clare note autobiografice. Oricum, autoarea, o englezoaică despre care nu știam mai nimic, dar de la care vreau cu siguranță să mai citesc și alte scrieri, a reușit să împletească elementele reale, inspirate din viața unor personaje care chiar au existat, precum celebra scriitoare Agatha Christie, cei doi soți ai ei, Archi Christie și Max Mallowan, cei doi soți arheologi, Leonard și Katherine Wooley, cu elementele ficționale, reușind să creeze ea însăși personaje cuceritoare, așa cum este Nancy Nelson, femeia de viță nobilă care duce o viață complet nefericită, una dintre personajele principale ale romanului. La fel, se poate simți documentarea extraordinară a scriitoarei în momentul în care prezintă elemente reale din călătoria Agathei către Bagdad, făcută la scurt timp după divorțul de tatăl copilului ei, sau lumea occidentală din anii '20, culoarea locală surprinsă prin descrierea unor locuri mai exotice, precum Damascul și Bagdadul acelor ani sau situl arheologic de la Ur, sau locuri mai familiare nouă, așă cum este Veneția, cu luminile și umbrele ei.
       Un alt aspect minunat al acestei cărți este acela că avem două puncte de vedere, care se întrepătrund, oferind completări  și răspunsuri într-un final. Acțiunea începe și se încheie în anul 1963, unde avem o perspectivă subiectivă, sub forma narațiunii la persoana I, făcută de către o Agatha Christie aflată la vârsta senectuții. Aceasta primește o vizită neașteptată, care îi trezește nenumărate emoții și amintiri, fapt care ne conduce la povestirea în ramă, întorcându-ne în anul 1928, anul călătoriei cu Orient Express spre Bagdad, moment în care perspectiva narativă se schimbă, transformându-se în narațiune la persoana a III-a, vocea narativă prezentându-ne acum trei istorii ale unor femei care se întâlnesc absolut întâmplător, dar pe care destinul le unește într-o prietenie pe viață.
     Romanul este împărțit pe mai multe secvențe narative, anunțate oarecum de titlurile fiecărui capitol în parte. O primă parte prezintă cele trei personaje principale aflate în drumul lor dinspre Anglia spre Irak, drum făcut în parte cu trenul Orient Express. Apoi, o altă parte, surprinde viața din Bagdad, pentru a ajunge la viața din situl arheologic situat în Ur, unde stilul de viață este oarecum asemănător celui al beduinilor din apropiere.



        „Vicontele Verenței Pierdute” de Laura Știrbu este o serie fantasy feerică, având o acțiune inedită ce ne poartă pașii printr-o zonă literară cu totul nouă și singulară pe plaiul miortic, aceea a Valahiei Unite, dominată de academii Vel, dragoni și eroi de basm. Autoarea, Laura Știrbu, ne transpune într-o lume magică, de care ajungem să ne îndrăgostim în mod iremediabil. O sumedenie de enigme se derulează în fața noastră, pe care ne dorim cu disperare să le descifrăm, frânturi de adevăr ne sunt oferite de la un volum la altul, fapt care ne face să rămânem pur și simplu blocați în universul literar creat cu atâta măiestrie. Dacă nu ați citit până acum primul volum, „Lumina lui Trodheim”, vă recomand cu drag să vă îndreptați atenția spre el, nu veți regreta... În plus, a apărut de curând și cea de a doua carte a seriei - „Copiii din ceață” - care ne ajută să mai punem cap la cap câteva crâmpeie din adevărul mare și să ne afundăm și mai tare în poveste, devenind captivi ai istoriilor de viață ce se derulează în fața ochilor noștri.


      „Grădina cu fluturi” de Dot Hutchison este un roman care se citește în primul rând cu sufletul, mintea oricum ajunge să ți se blocheze la un moment dat, pe măsură ce afli faptele cutremurătoare și oribile pe care Grădinarul le comite, incapabilă să înțeleagă motivațiile din spatele actelor unui sociopat. Este o carte șocantă, dureroasă, autentică, un thriller psihologic care îți prezintă poveștile mai multor tinere supuse durerii răpirii și a amenințării care planează asupra lor zi de zi, clipă de clipă. Este un roman care atinge cele mai sensibile corzi ale inimii, îți este imposibil să nu empatizezi cu personajul principal și cu toate fetele din Grădina groazei.


        „Don`t cry, just fly” de Georgiana Vâju nu are nici pe departe o acțiune lineară, deși prima parte v-ar putea păcăli, căci este o introducere într-un nou univers și este puțin mai statică, însă, pe parcurs, aceasta se intensifică și devine atât de alertă încât nu veți mai putea să lăsați cartea din mână. Veți fi în totalitate absorbiți de întâmplările ce se derulează în față voastră într-un mod foarte viu, ca într-o peliculă cinematografică, de scenele care se succed cu rapiditate, ținându-vă cu sufletul la gură, încât veți uita de orice altceva. Totul se desfășoară într-un crescendo absolut, trecând de la un balans sau un dans lent printre problemele vieții la o adevărată mișcare de roller-coaster, care acum te ridică în înalt, acum te coboară în cele mai adânci abisuri, cu adrenalina pulsându-ți prin vene.
       Noul roman al Georgianei Vâju ne poartă pașii din România, Făgăraș, în locuri mai exotice și pline de poveste, așa cum sunt Mykonos din Grecia sau Istanbul din Turcia, totul însoțit de legănarea maiestuoasă a unei nave de croazieră. Locurile dominate de albastrul mărilor și de țipătul pescărușilor te fac să respiri parcă mult mai intens. Sunt spații mirifice, desprinse parcă din cer, ce epatează și inspiră, făcându-te să visezi cu ochii deschiși. Rochiile fastuoase, piscinele, hublourile- ochiuri spre apele cristaline ale Mării Egee, abundența culinară și muzica de calitate sunt elementele care ajută la ivirea unor frumoase istorii de dragoste, ce se țes pe fundaluri desprinse parcă din povești. Erotismul vine să împlinească toate aceste imagini de basm. 


             Rar s-a întâmplat ca un roman să se potrivească atât de tare atât cu vremea de afară, cât și cu interiorul sufletului meu. „Dincolo de iarnă” de Isabel Allende este o operă care frizează absurdul prin situația care unește trei personaje într-un singur plan narativ, de un lirism extraordinar, o comedie romantică pe care nu ai cum să nu o îndrăgești. Este un roman deopotrivă de dragoste, de aventură, psihologic și detectivist, cu puternice accente umoristice, care, în egală măsură, ne învață că iubirea este posibilă la orice vârstă, că oricine merită o a doua șansă, că destinul și-l mai face și omul cu mâna lui, chiar dacă a fost greu încercat de niște evenimente politice aflate dincolo de propria persoană. Autoarea prezintă totul cu o extrem de mare pasiune, cu un farmec aparte, determinându-ne să ne punem propriile vieți în perspectivă.


       O serie fantasy bună are darul de a te scoate în totalitate în afara lumii reale și a te arunca direct în sfera universului său, făcându-te să trăiești în întregime alături de caracterele sale pe tot parcursul citirii ei. O astfel de serie este „Ephialte” a lui Cristinne C. C., care m-a cucerit încă de la primul volum citit și care a continuat să mă surprindă în cel mai plăcut mod cu putință de-a lungul celui de-al doilea volum al său, pe care l-am așteptat ca pe pâinea caldă.
     „Ephialte. Trezirea unui coșmar” este o dezlănțuire de forțe, care mai de care mai diverse, o explozie de adrenalină în stare pură care te aruncă direct în mijlocul acțiunii, este acel bum care te face să vrei mai mult, iar suflul ei te ține prins într-o lume ce îți devenise apropiată în primul volum și totuși schimbată prin maturitatea de care dau dovadă personajele dragi. Partea a doua a seriei „Ephialte” a avut darul de a mă ține total ancorată între paginile sale, neoferindu-mi vreun răgaz în care să mă îndepărtez de povestea sa, pentru că, odată începută, m-a prins atât de tare sub mreaja sa încât nu am mai fost capabilă să o las deloc din mână. Cred că tocmai din această cauză, deși această a doua parte are pagini mai multe decât prima, parcă tot aș mai fi vrut câteva, adică nu m-aș fi săturat și, în așteptarea volumului trei (căci urmează), parcă aș relua seria asta la nesfârșit.


            „Cuvinte în albastru intens” de Cat Crowley este un roman care duce emoțiile pe cele mai înalte culmi, fapt care m-a făcut să trăiesc fiecare poveste în parte la intensitate maximă. Este o carte ce pare a fi o dedicație specială pentru fiecare iubitor de lectură în parte și o formă de terapie pentru cei aflați în suferință. Este un roman care poartă cu sine extrem de mult optimism, speranță și bucurie, toate acele elemente care ne ajută să avem o viață mai bună sau să trecem peste toate pierderile pe care viața le aduce. Nu poți uita tragediile vieții, însă poți învăța să supraviețuiești cu tot ceea ce te-a pus la pământ la un moment dat și poți să mergi mai departe, purtând cu tine bucăți din cei pe care i-ai pierdut, frânturi din trecutul ce ți-a oferit lacrimi și lecții, construindu-ți un viitor mai bun, mai luminos, mai frumos.


          „O mie de impresii divizate” de Suzănica Tănase este un roman cu o scriitură extrem de puternică, ce ne poartă pașii prin clepsidra timpului, ducându-ne înapoi în perioada interbelică și prezentându-ne evenimente triste din istoria românilor evrei, pe care poate prea puțini le cunosc astăzi, căci timpul sau omul a avut grijă să șteargă puțin câte puțin din paginile de istorie pură și să ne lase fără conștiința tragediilor pe care aceștia le-au avut de suportat în perioada de început a celui de Al Doilea Război Mondial. 
       „O mie de impresii divizate” nu este însă, o carte despre istorie sau despre cel de Al Doilea Război Mondial, ci o pagină din istoria personală a două personaje pe care viața le-a încercat din greu: Hanna și Lorian, două caractere cărora ajungi să le simți fiecare extensie a sufletului, două caractere chinuite de simțăminte, de soartă, de neputința de a își urma inima, de nedreptatea care le cuprinde lumea încet, dar sigur. Autoarea a reușit să ajungă la sufletul meu prin această carte, plantând în inima mea mai mult de o mie de impresii divizate de cioburile de suflet pe care încă încerc să le adun pentru a îl face din nou întreg, chiar și așa peticit, pentru a își reveni după ce a fost martorul la atât de multă durere, la atât de multă emoție pură, nedisimulată.
      Iubesc stilul acestui roman, care ne transpune cu totul în perioada interbelică, autoarea redând în totalitate culoarea locală, cu bărbații care se adună la un loc pentru a discuta cărți și elemente de cultură, cu copii pierduți printre picioarele adulților, cu oameni săraci, dar cu visuri mărețe de evadare din mediul care nu le este pe plac, cu tineri dornici de aventuri nebănuite, cu oameni bogați, capabili să aibă alături doici și institutoare. Este acea perioadă minunată în care cred că mi-ar fi plăcut să trăiesc, iar durerea ce izvorăște apoi, odată cu venirea războiului, este atât de palpabilă încât o simți și tu, ca cititor, prin fiecare por. Acea empatie afectivă de care se vorbește în roman ți se aplică și ție, pentru că trăirile sunt redate la o intensitate atât de mare încât ajungi să te identifici cu fiecare în parte, să o înțelegi și pe Hanna, tânăra naivă, care încă mai crede în puritatea oamenilor, și pe Lorian, tânărul orfan care simte că și-a găsit într-un final busola, și pe Ilinca, adolescenta care are totul la picioare, mai puțin iubirea după care tânjea de mică. Sunt personaje extrem de puternice, extrem de bine conturate, pe care le îndrăgești fără niciun fel de efort. Au acel grad de autenticitate și de originalitate pe care le caut la personajele unui roman de suflet, au acea putere de a își asuma destinul, de a merge mai departe cu durerea în suflet, de a își transforma tristețea în dragoste de viață, de a renaște asemeni păsării Phoenix din propria cenușă, de a își purta cu mândrie durerile și cicatricile sufletești, de a înainta pe cărarea vieții chiar dacă aveau nevoie din când în când de timp singuri, cu tumultul din propriul suflet.
     Stilul Suzănicăi Tănase mi-a amintit foarte tare de scrierile lui Ionel Teodoreanu, prin prisma dulceții limbii și a poveștilor aduse în fața noastră, iar Hanna mi-a părut a fi o Jane Eyre a literaturii autohtone, căci, asemeni ei, are visuri mărețe și dorința de a ajuta copiii cu mari carențe afective. Mă bucură nespus când descopăr la noi autori talentați, care scriu cu o mare forță narativă, care transpun cele mai nobile și înalte simțăminte în paginile lor, care ne determină să devenim martori activi la acțiunea pe care o parcurgem nu cu ochii, ci cu sufletul, cu dorința nebună de a nu se termina deloc, de a fi acolo cât mai mult timp, de a simți iar povestea desprinsă parcă din iernile de povești ale bunicii. Romanul are un parfum al său, o mireasmă cu iz de trecut, în care viața normală se amestecă cu durerea pierderea celor dragi, cu durerea unui eveniment nedemn, cel al vasului Sturma, un fel de omagiu adus pasagerilor acestei nave, chiar dacă povestea lor o aflăm doar spre final, ca un fel de revelație a adevărului crud sau ca și cum durerea este prea mare și greu poate să fie transpusă în cuvinte, în ciuda faptului că aceasta răzbate încă de la început, ca acel mister ce se dorește descifrat, ca acea durere care nu a dispărut nici măcar la șaizeci de ani de la momentul fatal.
     

       „Scrisori din insula Guersney” de Mary Ann Shaffer și Annie Barrows este un roman cu o structură atipică pentru o operă de ficțiune: este alcătuit în totalitate din epistole trimise între diferite personaje, având ca liant în prima parte pe scriitoarea Juliet Ashton, iar în cea de a doua pe Elizabeth MacKenna, cea cu care autoarea ajunge oarecum să se identifice și, mai apoi, să se contopească. Are un subiect pe care îl iubesc: realitatea existentă în timpul celui de al Doilea Război Mondial, cu tot ceea ce a însemnat aceasta pentru oamenii care au trăit-o, cu toate durerile și suferințele fără margini, care te fac să îți dorești să urli de durere chiar și acum, la atâta timp, care ți se întipăresc în suflet și te fac să îți dorești ca o astfel de istorie să nu se mai repete vreodată. Autoarele fac însă mai mult: arată și ce anume s-a petrecut după încheierea acestuia, după ce pacea s-a instaurat, când lumea distrusă de un război nedreptă începe să fie reconstruită, încet, dar cu pași siguri, pentru că omul simte nevoia să refacă toate acele lucruri cu care era obișnuit, să își aducă, atât cât mai este posibil, confortul înapoi în viața sa.
     Cu toate că subiectul prezentat este unul extrem de sensibil, nu vă așteptați la o carte tristă, pentru că nu este cazul. Nu este unul dintre acele romane care sensibilizează, smulgând lacrimi amare (bine, e posibil ca unele să apară la unele pasaje, dar cam atât), căci maniera în care este scris, cu o acțiune alertă, cu perspective multiple, cu mult umor și chiar sarcasm adeseori, cu personaje rupte parcă din literatura populară, ce devin cititori pasionați datorită purei întâmplări, nu va permite acest lucru. Autoarea a considerat că un lucru grav poate fi mai ușor prezentat prin prisma comicului de situație ce predomină. (Spun autoarea, pentru că romanul de față este scris de Mary Ann Shaffer, iar Annie Barrows este nepoata autoarei și cea care a corectat ulterior cartea, cu anumite adnotări.)
      Este un roman delicios, extrem de incisiv presărat, pe alocuri, cu fine analize psihologice sau observații cu privire la lumea înconjurătoare. Dincolo de război, autoarea aduce în discuție și puterea dragostei, care se găsește după îndelungi căutări și într-un spațiu și timp de la care chiar nu mai așteptai nimic, precum și cea a prieteniei reale, adevărate, palpabile, capabilă să treacă peste orice neajuns și să provoace o adevărată încântare și să ofere siguranță în timpuri tulburi și nesigure, când totul pare să se prăbușească, mai puțin alianța creată din oameni frumoși, cu pasiuni comune, capabili să mute chiar și munții din loc de dragul celui aflat lângă, pe cărarea vieții.


    „Decolorat” de Miruna Lavinia este o poveste dulce-amăruie despre două persoane absolut normale, cu povești de viață impresionante, cu dureri sufletești mari, care își caută alinarea una în brațele celeilalte. Este o poveste despre găsirea de sine într-o societate care tinde să anuleze individualitatea, plasând individul în tipare dinainte stabilite, fără a observa cine este acesta cu adevărat. La fel cum oamenii tind să îi ucidă sufletul prin impunerea de norme sociale, aceștia ajung să vadă totul doar în nuanțe de alb și negru, fără a fi conștienți de faptul că lumea e creată din lumini și umbre și că e învăluită în miriade de culori, ce creează o adevărată feerie de emoții, trăiri și sentimente. Miruna Lavinia creează un roman plin de praf de stele, care ne arată că trebuie să fim puțin mai toleranți cu cei din jurul nostru, că trebuie să avem puterea de a îi asculta și de a îi cunoaște pe cei din jur, așa cum sunt ei, fără a încerca să le impunem propriile valori și a le proiecta, chiar numai și la nivel inconștient, propriile dorințe și visuri. Trebuie să învățăm să îi acceptăm pe cei din jur așa cum sunt, să îi observăm și să îi iubim pentru ceea ce sunt ei în realitate, iar nu pentru ceea ce ne-am dori sau ne-am închipui noi că trebuie să fie. Este un roman care îți oferă o viziune mai luminoasă asupra lumii, îți dă optimism și putere pentru a merge mai departe pe drumul ales de tine, fără a te teme de consecințe sau de judecățile de valoare ale celor din jurul tău. Atât timp cât reușești să fii tu însuți și să faci ceea ce te face fericit, restul sunt poveste.


         „Somerset” de Leila Meacham este acel roman care rupe bucăți din sufletul tău, care te face să îl păstrezi acolo, undeva într-un cotlon apropiat de inima ta, care te fărâmițează în crâmpeie din tine, făcându-te să îți dorești să nu se termine niciodată, să mai fie, să mai dureze, să te mai poarte pe aripi de vânt către zeii bumbacului și ai cherestelei, să îți mai ofere bucăți de viață brută, simplă, cu bucurii și necazuri. Într-un fel, nici nu se termină vreodată, căci devine o prelungire a ființei tale și îți pătrunde în sânge, la fel cum dragostea de pământ curge prin sângele protagoniștilor. 
     Este un roman complex, a cărui acțiune este împărțită în patru părți distincte, cuprinzând decenii (din anul 1836 până în 1900) din viața a trei familii de seamă, temerare, care au curajul de a lăsa tot ceea ce le era familiar în urmă, de a se rupe de trecut pentru a își împlini destinul și a pune bazele unei noi societăți de plantatori într-un stat ce abia a luat ființă: Toliver, Warwick și Dumont, cu clare accente pe viața familiei Toliver, având-o ca liant permanent pe Jessica, femeia puternică datorită căreia o întreagă generație de oameni a putut vedea lumina zilei, iar o moșie s-a dezvoltat.
     „Somerset” este o poveste feerică, care are în centrul său omul, cu speranțele și visurile sale, care îl determină să meargă mai departe indiferent de furtunile pe care trebuie să le înfrunte și chiar dacă el este cel care trebuie să pună fundația pentru o nouă lume. Este o istorie a unor timpuri apuse, care au condus la societatea pe care o cunoaștem astăzi. Este o carte despre dragostea de pământ, de oameni, de viață, care mi-a amintit foarte tare de „Pe aripile vântului” poate din acest motiv mi-a plăcut și atât de tare, doar că un pic răsturnat, în sensul că iubirea față de pământ nu este deținută de către personajele feminine, ci de cele masculine, dragostea pentru plantație devenind țelul suprem în viață și devenind un fel de obsesie, pentru care orice fel de sacrificiu este prea mic. În plus, istoria trecerii de la sclavie, când negrii erau considerați de cele mai multe ori a fi o parte a moștenirii și devenind una cu plantația, secretul succesului, făcându-i să fie egali cu animalele folosite pe câmp, la lupta pentru eliberarea lor, prin toate actele aboliționiste și prin războiul Nordului dus contra Sudului, amintește foarte tare de „Coliba unchiului Tom”, documentul manifest amintit chiar și în romanul de față.


      Sunt unele cărți care te atrag spre ele cu o forță nebănuită, cărora le prevezi miraculosul și extraordinarul încă dinainte de a deschide prima pagină și de a te afunda cu totul în poveștile revelate de acestea. Sunt unele cărți care reușesc să îți anime imaginația la un nivel nebănuit, de care nu te credeai în stare, și îmi doresc să găsesc cât mai multe astfel de cărți, mai ales dacă acestea sunt scrise de autori români ce ne sunt contemporani. Nu este de mirare așadar că am adorat „Sinuciderea Ielelor” de Ana Mănescu și că l-am devorat cu o dorință nestăvilită de a afla mai mult, de a descoperi mai mult din fabulosul și fantasticul pe care aceasta îl aduce în fața noastră, a cititorilor, dorindu-mi în același timp ca poveștile să fie spuse la nesfârșit, să mai fie un pic de magic, să mai primesc niște zâne sau nereide alături de mine, să mai zbor puțin spre lumi albastre. 
   „Sinuciderea Ielelor” a fost prima mea întâlnire cu autoarea Ana Mănescu, dar sigur nu va fi și ultima, pentru că are un stil de scriere minunat, cu o muzicalitate aparte și de un lirism profund, care te încântă și te face să pătrunzi direct în mijlocul poveștii. Pentru ea, cuvântul scris are forță proprie, se dezgolește cu totul, în fața noastră, a cititorilor, creând o feerie întreagă, căci autoarea țese cu mâini de vrăjitoare o întreagă lume a contrastelor, brodează pe baza vechilor basme românești și ne arată povestea de după finalul poveștii, răsturnând ordinea pe care o consideram firească și aducând situațiile sub o nouă lumină, sub o nouă perspectivă, care să ne arate că lucrurile nu sunt întotdeauna cuprinse sub steagul Binelui suprem sau al Răului absolut, că nu toate sunt creionate doar în alb și negru, ci pentru toate există o cale de mijloc, nuanțe nebănuite pe care doar persoana în cauză are puterea de a le transforma în ceva măreț, în ceea ce își dorește, pentru ca traiectoria vieții ei să ia calea dorită. 
   Volumul de față cuprinde unsprezece povestiri, fiecare dintre acestea formând o lume aparte, în care nimic nu este ceea ce pare, în care aparența este doar o formă de a îmbrăca esență, în care magicul își face simțită prezența, dar la fel și urâtul, lumea tenebrelor, a umbrelor care îmbrățișează lumina. Autoarea ne prezintă un univers al abisurilor, al zbuciumului sufletesc, sentimente care conduc la adevărate revelații legate de destinul personal, de drumul de urmat în această viață. Problemele apar în momentele în care viitorul tău este dinainte trasat, însă tu, ca protagonist, te încăpățânezi cu ardoare să ieși din tipare, să rupi acele bariere pe care alții ți le impun și sa ieși la suprafață cu o nouă identitate, cu o nouă formă, să renaști, să te reinventezi, în funcție de curbele pe care propriul suflet ți le impune. 
      Poveștile îți aduc în față o pleiadă de personaje și de sentimente, coborâm în adâncul mărilor și ne ferim de lumina stelelor alături de nereide, coborâm în adâncul pământurilor pentru a renaște pe Pământ alături de zâne, auzim ecourile trecutului, dăm de miticul Zburător, care vine pe la ferestrele fetelor pentru a se hrăni cu visurile și speranțele tinerelor fecioare, întâlnim personaje extrem de puternice, care preiau frâiele propriului destin, aruncându-se în necunoscut. Sunt povești îndrăznețe, care reușesc să ne consume sufletește, să ne determine să ne punem întrebări, să ne apropiem mai mult de mitic, de legendele neamului românesc, dar și de noi înșine, de visurile și de speranțele noastre. 


      „Albastrul dintre cer și ape” este un roman profund, cu povești de viață, cu realități așternute în mod minunat pe hârtie, într-un stil simplu, dar care grăiește de la sine, acel stil vorbit, în care oralitatea abundă din plin. Susan Abulhawa aduce la viață cuvântul, căruia îi conferă substanță și viață, căci „inima omului e făcută din cuvintele pe care le punem în ea.”. Modul ei de scriere se aseamănă foarte tare cu cel pe care l-am putut descoperi în „O mie și una de nopți” și, asemeni, Sheherezadei, ea ne face părtași la istorii cu iz oriental, ne transpune cu totul în lumea aceea mirifică din Gaza, care știe să renască asemeni păsării Phoenix din propria sa cenușă. Descoperim între paginile romanului povești diverse, care aduc în prim-plan femei puternice, capabile să facă vrăji prin puterea spiritului lor și să transforme suferința în lumină, să ofere acel far călăuzitor atât de necesar pentru familiile lor în întunericul exilului impus, care le-a transformat pământul atât de iubit în cea mai mare închisoare existentă pe fața pământului, să ofere o aură de neprețuit vieții lor pline de lipsuri, de teamă, de revoltă și de tragedie, să devină complice și aliate în lupta lor de a mima un soi de normalitate într-o lume violentă, în care războiul este prezent în fiecare clipă, la fiecare colț de stradă, iar pericolul se ridică până la suprafață, venind chiar din tunelurile menite să le mai aducă un strop din necesitățile vieții. 
     Susan Abulhawa scrie despre oameni și le transformă viețile în povești, aducând la suprafață puterea de care au dat dovadă mamele, surorile, fiicele din Gaza, care au reușit să domine totul prin simplitate și prin forța lor interioară. Au devenit eroi, neștiuți poate de o lume întreagă, însă tot eroine cu voci puternice, gata oricând să aducă anumite bucurii celor din jur, să se sacrifice de dragul celor pe care îi iubesc cel mai tare, mereu gata să își spună povestea, să se reîntoarcă în trecutul fericit din Beit Daras de dinainte de cucerirea noului stat format, Israel, înainte ca toate necazurile și lipsurile lor să își facă simțită prezența atât de pregnant și de des. Firele narative urmăresc viața mai multor femei, unite de pasiunea pe care o pun în tot ceea ce fac și de dragostea pe care și-o poartă una alteia, indiferent de locul în care soarta le-a purtat pașii și de distanța care s-a interpus între ele. Este povestea lui Mariam, la fel cum este a lui  Um Mamdouh, Nazmiyeh, a lui Alwan, Nur sau Rhet Shel. Lumea lor este divizată de evreii sioniști, este închisă între marginile unor granițe atât de înguste încât fiecare ajunge să îl cunoască pe cel de lângă el, cu bune și cu rele, iar toate acestea conduc la un fel de realism magic, căci, dincolo de credința lor puternică în Dumnezeu și în Voia Lui, ele ajung să se încreadă în ajutorul venit din lumea nevăzută și invizibilă pentru ochiul uman, dar la fel de reala și de palpabilă ca propria palmă, ca propriul pas pe nisipul mișcător al micuțului lor adăpost. Astfel, în lumea lor își pot face simțită prezența duhuri (djinni) cu puteri nebănuite, așa cum este Suleiman, sau unii oameni își pot părăsi trupul închis pentru vecie în spațiul închis al noului lor cămin, numai pentru a se întoarce în trecut sau în locurile mai puțin primejdioase, numai pentru a putea discuta cu oamenii care au dispărut și au trecut în neființă. Astfel, pentru ele există un spațiu magic, plin de feerie, unde durerea nu există, unde rudele se reunesc, unde nu mai există teamă fără margini sau dușmani, un spațiu albastru aflat între cer și pământ, un fel de tărâm de basm unde totul este posibil, unde duhurile apar și se susțin unele pe altele, dezvăluindu-le celor din viața reală crâmpeie din lumea nevăzută și neștiută, ducând mai departe vești și oferind indicii asupra viitorului, încă active în viețile celor rămași pe pământ, oferindu-le tărie, forță interioară și, cel mai de preț, un strop de speranță, care să le ofere dorința de a merge mai departe, de a căuta să lupte încă în acea lume crudă, doar pentru a crea noi și noi generații de copii care să reîntregească și să își ia țara înapoi.


       „Antidepresiv” este primul roman scris de Ioana Duda pe care l-am citit, dar vă pot spune cu toată sinceritatea că mi-a intrat direct în suflet, unde sunt sigură că va rămâne pentru totdeauna. Este acel tip de carte care poartă cu sine o încărcătură emoțională extrem de mare, ale cărei cuvinte taie în carne vie, îți dau senzația de piele de găină pe tot parcursul citirii lor și te lasă la final cu un sentiment de dorință de autoanaliză, de observare fină a propriei ființe, pentru a fi în acord cu căutările autoarei, ce se identifică ușor cu vocea narativă din fiecare poveste în parte pe care o întâlnim în interiorul romanului. 
    Romanul este o colecție de proză scurtă, care îți schimbă perspectivele asupra vieții, te face să îți reorganizezi lista de priorități și să te recompui tu, ca persoană, realizând că toată goana asta nebună după lucruri materiale nu te duce nicăieri și că e mai important să te bucuri de fiecare clipă, cu toate lucrurile ei mărunte, simple, dar mari în esență.


      „Zuleiha deschide ochii” de Guzel Iahina este un debut excepțional, o ficțiune istorică minunată, ce relatează frânturi din viața tătarilor deschiaburiți din Kazan, care înfruntă cu demnitate invazia URSS-ului, luptând până la ultima zvâcnire de suflet cu acest nou dușman, ca un fel de memorie colectivă a celor care au luptat în timpul lui Gingis Han. Paginile de istorie, care prezintă pierderea avuțiilor și a vieților omenești, precum și dezrădăcinarea țăranilor din pământul natal și deportarea acestora spre taigalele siberiene, acolo de unde izvorăște iarna lumii, se împletesc cu paginile de fină analiză psihologică, de căutare și descoperire de sine, de luptă continuă cu demonii interiori pentru a lăsa la lumină doar acele bucățele de suflet pline de toleranță, bunătate și iertare. Dincolo de a fi o prezentare a unor fapte istorice dureroase, romanul este o carte despre oameni puternici, în care de multe ori rolurile se inversează și femeile preiau conducerea, dovedindu-și tenacitatea și forța interioară, ce iradiază în jur asemeni razelor de soare. Guzel Iahina reușește să transpună pe hârtie tocmai acest feminism pur, nedisimulat, ce se dezlănțuie într-o lume profund patriarhală, luând forma cea mai frumoasă, aceea a maternității, a femeii care este în stare de orice doar pentru ca puiului ei să îi fie bine. De asemenea, acesta se manifestă și în profesiile profund masculine pe care le îmbrățișează femeile din carte, ce devin vânători sau infirmiere, arătându-și din plin forța care le curge prin vene asemeni lichidului vital, asigurând astfel ciclicitatea vieții într-o lume brutală, plină de elemente de violență, ce apar când te aștepți mai puțin.
      În acest context social, titlul romanului nici nu putea să fie ales mai bine, nici nu putea să prezinte într-o formă artistică mai frumoasă devenirea Zuleihei, o femeie tătară cu toate caracteristicile societății în care trăiește, o femeie căsătorită încă din adolescență cu un bărbat mai în vârstă decât ea, o persoană care este obediența în persoană, rerăspunzând în vreun fel nici brutalității soțului, nici toanelor de fel de fel ale soacrei aproape oarbe, pentru că aceasta era zestrea ei, moștenirea ei din mamă în fiică. Odată cu pierderea soțului și cu dezrădăcinarea din locul ce îi fusese impus, din locul durerilor ei cele mai mari, căci aici pierduse patru fiice, Zuleiha începe să se deschidă, să înflorească, să răsară asemeni unui fluture din coconul lui, să se dezvolte, să se analizeze și să se descopere pe ea, cea adevărată. Pierderea încrederii în legile religiei ei și în divinitate, care pare să fi dispărut cu totul din colonia unde a fost dusă, conduce la aflarea adevăratei ei naturi, la trăirea vieții la o intensitate maximă, ca și cum maternitatea proaspăt descoperită prin Iusuf i-a dat puteri magice și a făcut-o să se vadă pe sine și să vadă lumea din jur prin alții ochi. Nu este de mirare, astfel, că titlul este reluat ca un laitmotiv în interiorul romanului, în poziții cheie, de mare intensitate sufletească.
   

      „Aromă de august” ne ajută să facem o incursiune în lumea Ioanei Țigănilă, ne permite să o cunoaștem un pic, să vedem frânturi din ea. Ea ni se dezvăluie cu tot cu temerile ei ca mamă, care nu știe ce grădiniță să aleagă, ce mod de viață pentru copilul ei, dar care se zbate să facă așa cum este cel mai bine pentru acesta, pentru a nu îi provoca traumele de care ea avusese parte în copilărie, să nu îi perturbe lumea micuță, dar, în același timp, să îi ofere acel sentiment de libertate, să îi ofere independența necesară chiar și ei, Cataleya, un pui de om, astfel încât să nu se simtă sufocată. Recunosc, mi-a plăcut relația dintre cele două, mamă și fiică, pare a fi una bazată pe dăruire și iubire reciprocă, pe prietenie și susținere. 
         O vedem, de asemenea, pe Ioana soția, care încearcă să își facă timp pentru ea și soțul ei în această lume nebună, în care timpul pare a ne fi cel mai mare dușman. O observăm pe Ioana jurnalistul, încă de la primele momente în care a pășit cu pași timizi, dar ambițioși, în televiziune, și până în prezent, când a căpătat experiența necesară și când poate face o analiză la rece asupra lumii în care trăim. O admirăm pe Ioana călătoarea, căreia îi place să descopere lumea, care e îndrăgostită de Italia, de mâncărurile și de oamenii ei calzi, care adoră Libanul, pentru modul de a fi al oamenilor. Mi-a făcut un dor de ducă nebună, la fel și poftă de unele bunătăți gastronomice, dar până când îmi voi permite să plec în lume, am deschis laptopul și am admirat imagini din zonele amintite în carte, e un bun exercițiu și ăsta în definitiv :) 
       Dincolo de prezentarea ei, ca persoană, încă de la clipa liceului, apoi din cea în care a devenit iubita, mai apoi soția unui libanez și, la final, mama Cataleyei, Ioana Țigănilă ridică anumite probleme în cartea ei care țin de actualitate, iar acest fapt mi-a plăcut, m-a făcut să simt că nu sunt singura care gândește astfel, că nu sunt singura care are impresia că unele lucruri nu merg bine. Autoarea aduce în prim plan problema migranților și a copiilor obosiți de războaie, care rămân fără părinți, precum și pe cea a adopțiilor. La fel, întâlnim problema musulmanilor, a neînțelegerii asupra modului de viață al acestora, al preconcepțiilor existente atunci când o româncă are o relație cu un musulman... A pus și problema religiei, iar la acest punct, l-am simțit foarte tare pe fratele meu, dovadă că nu ai cum să nu te regăsești măcar puțin în cartea aceasta :) Regăsim nemulțumirile legate de sistemul de învățământ, de cel medical, de lipsa de compasiune și de înțelegere a oamenilor și multe alte probleme pe care țara asta le are... Totul trebuie neapărat descoperit și testat de unul singur, nu are rost să vă povestesc aici prea multe. E o carte care se citește cu sufletul sau care te citește, depinde de ce fel de persoană ești...


       „Magonia” de Maria Dahvana Headley este o fantezie pură, o lectură magică și o abordare îndrăzneață din partea autoarei, care îmbină elemente de istorie și de știință cu cele ce țin de realitate, aducând în prim-plan personaje minunate și deosebite în imperfecțiunea lor, reușind să creeze un univers feeric, unic, de o profunzime și sensibilitate aparte. M-a captivat încă de la început și a continuat să mă vrăjească trimițând praf magic prin prisma acțiunii aduse în fața mea și a tărâmului plin de case-corăbii ce plutesc pe deasupra norilor, sfidând orice fel de lege a naturii și a termodinamicii, făcând posibilă supraviețuirea dincolo de Pământ și de universul cunoscut, palpabil. Magonia este o lume invizibilă, amintită de oameni încă din Antichitate, o lume cu totul nouă și cu atât mai fascinantă. Și aici, la fel ca pe Pământ, există o luptă pentru supraviețuire, iar acest lucru se întâmplă indiferent de acțiunile care trebuie întreprinse. Pare că tot ceea ce știm, toate acele reguli care îți interzic să te bucuri de lucrurile și munca altora au înghețat sus, în universul magonian, unde hoția nu pare un păcat, iar sclavia este încă practicată. Sus, în tărâmul caselor-corăbii, se aplică legea puterii, iar toți ceilalți se supun regulilor ce le sunt impuse, fără a sta să analizeze sau să pună la îndoială cuvintele căpitanului. 


     „Fantoma de pe lac” de Monica Ramirez este un roman numai bun pentru statul la gura sobei și devorat povești cu fantome. Acum, nu vă așteptați să dați de una dintre acele istorii asemănătoare emisiunii tv Fenomene stranii, pentru că nu este vorba de așa ceva, ci fantoma din romanul Monicăi are o poveste mult mai romanțată, ducându-ne cu gândul spre romanele gotice, pe care le creează și personajul principal al romanului, Ashley White.  Dincolo de povestea aceasta cu iz medieval, despre o fantomă ce bântuie un orășel idilic, făcându-și din când în când apariția printre cei vii, autoarea ne prezintă un roman plin de mister, în care crime vechi ies din nou la suprafață și se doresc rezolvate. La toate acestea, se adaugă și un pic de romantism, care nu este mai puțin încântător față de restul elementelor prezente. Oricum, romanul are darul de a te ține cu sufletul la gură până la final, de a te încânta cu toate elementele sale stranii ce țin de supranatural, de a te face să te întrebi dacă există viață după moarte și dacă există un fir de ață ce te trage spre anumite lucruri, uneori fiind atât de aproape de moarte și totuși, reușind să scapi datorită acestui destin implacabil care te lasă să mai rămâi un pic pe Pământ.


     „De ce să fii fericită când poți fi normală?” este o carte autobiografică ce prezintă fragmente din viața scriitoarei Jeanette Winterson, crâmpeie de gânduri ale acesteia cu privire la multe aspecte ale vieții ei, care au făcut-o să parcurgă un drum lung și plin de greutăți până la vârsta maturității, însă care au ajuns să o formeze, să o definească drept omul care este astăzi.
       Vă arătam într-un articol anterior că mi-am cumpărat mai multe romane de-ale autoarei și mi s-a părut interesant să încep procesul citirii cărților sale într-o ordine puțin inversă față de cum o fac de obicei, în sensul că nu i-am citit întâi operele de ficțiune, ci m-am apropiat întâi de personalitatea sa, de modul său de a fi, cu speranța că această incursiune în microuniversul ei mă va ajuta să îi înțeleg mult mai bine și ficțiunea mai apoi. 
        Lumea lui Jeanette nu a fost una colorată în cele mai frumoase culori, nu a fost plină de bucurii și de împliniri sufletești, ci a fost traversată de multe umbre, de întunecimi care au condus-o aproape de renunțarea la această viață lumească, ce au plasat-o pe cele mai înalte culmi ale disperării și au cufundat-o în cele mai adânci abisuri pe care mintea umană le poate cunoaște. Nu a fost bine cu ea însăși mult timp și până și în momentul scrierii acestei cărți încă mai încerca să adune bucăți de ea astfel încât să ajungă să se recompună și să se găsească pe adevărata ea, să se accepte așa cum este, cu tot ceea ce îi compune ființa muritoare.  


      Prin intermediul romanului „Fugi!”, Oana Arion s-a jucat cu cele mai mari spaime ale omenirii timpurilor moderne, pentru că astăzi pare că nu ne mai temem de nimic, pare că totul se desfășoară pe repede înainte și că întreaga noastră viață este pe internet, dezvăluită cu bună știință chiar de noi. Așteptăm noi tehnologii, noi telefoane și parcă suntem teleghidați, nici măcar nu mai ne gândim la pericolele pe care acestea le-ar putea introduce în viața noastră, nici măcar nu ne mai pasă că există tot atâția viruși pe cât de multe noi tipuri de telefoane există. Nu conștientizăm că acestea ar putea să reprezinte sfârșitul vieții pe care o cunoaștem noi și exact cu această naivitate a noastră în ceea ce privește tehnologia se joacă autoarea, pentru că un nou tip de smartphone și un mesaj plasat strategic pe internet conduce la trezirea la viață a celor mai mari coșmaruri cu care s-a confruntat vreodată omenirea și la un haos total, ce conduce la dispariția oricăror forme de confort și de siguranță.


     „Reconstituind-o pe Amelia” de Kimberly McCreight este un roman tulburător, o combinație de thriller cu elemente psihologice, de fină analiză a interiorului uman, care te face să rămâi în totalitate captiv între paginile sale. Nici măcar nu simți cele aproape cinci sute de pagini, totul se parcurge extrem de ușor și la acest fapt ajută și modul în care este construită cartea, oferindu-ne două perspective (cea a lui Kate - mama și cea a Ameliei - fiica) și indicii grafice sub forma unor sms-uri sau a unor mesaje pe Facebook, ceea ce ne aduce o multitudine de întrebări în minte și ne face să dăm pagină după pagină pentru a afla adevărul despre Kate, despre Amelia, pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu adevărat. Totul este asemeni unui puzzle cu foarte multe elemente pe care trebuie să le așezi într-o anumită ordine astfel încât să afli cine a fost cu adevărat Amelia și ce anume a condus la moartea ei prematură. Este un roman de o mare duritate, însă, în același timp, are darul de a te sensibiliza, de a îți pătrunde în suflet și de a te determina să îți analizezi propriile acțiuni față de cei din jur. 
      Stilul autoarei este unul simplu, surprinzând cu acuratețe culoarea locală, oferindu-ne un limbaj specific lumii adolescentine, cu toate simbolurile folosite de aceștia, ceea ce ne face să vizualizăm mult mai bine acțiunea. Cu toate acestea, tematica nu este deloc una simplă, ci autoarea abordează teme diverse și extrem de actuale, referitoare la fenomenul de bullyng, tot mai prezent în lumea virtuală în care pare să ne învârtim tot mai mult, ba, chiar mai mult, în școlile care ar trebui să ne educe copiii, la relația dintre părinți și copii, precum și la cea dintre adolescenți sau cea dintre persoane de același sex și lipsa toleranței față de persoanele LGBT în ciuda faptului că este vorba de o societate extrem de deschisă cum este cea americană. De asemenea, se aduce în discuție violența existentă în școli și mai ales în cele considerate a fi elitiste, ca un fel de conștientizare a faptului că indiferent de banii plătiți de părinți, elevii sunt la fel peste tot, iar fenomenele de umilire sau purtare cu răutate față de colegi se petrec oriunde. Se au în vedere școlile americane, însă, pentru că am lucrat în sistem, știu că astfel de evenimente sunt la fel de prezente și la noi, iar adulții, părinți și profesori deopotrivă, ar trebui să fie mai atenți la ceea ce fac copiii și să ia atitudine mult mai mult decât o fac în prezent, pentru că, deși sunt doar copii, cum adesea avem tendința de a o spune, acțiunile lor pot avea consecințe nefaste pe termen lung și e păcat. Poate ar trebui să ne oprim puțin din goana nebună care caracterizează secolul în care trăim și să acordăm o mai mare atenție adolescenților din preajma noastră, la fel și nevoilor emoționale ale acestora, care sunt adeseori mai mari decât cerințele lor materiale. Romanul ajută la conștientizarea multor aspecte specifice universului adolescentin și trage un semnal de alarmă pentru toți, făcând-o într-un mod extrem de brutal, pornind totul de la o premisă sumbră: o adolescentă a murit, poate fi vorba de suicid, dar, în egală măsură, poate fi vorba de o crimă. Oricum ar fi, există o estetică a urâtului în ceea ce ar trebui să fie cea mai frumoasă perioadă din viața unui om, timpul în care acesta ar trebui să se formeze și să crească în plan spiritual, iar acest fapt te determină să fii mai atent la copiii din jurul tău și la evenimentele la care aceștia asistă și poate să nu mai fi atât de pasiv, căci și pasivitatea ucide, chiar dacă doar indirect, dar tot o face.


     „Sub un cer sângeriu” de Mark Sullivan este un roman complex despre război, prietenie, iubire, eroism, sacrificiu pentru o cauză comună, teroare, orori, maturizare, iubire de oameni, indiferent de rasa și religia cărora le aparțin aceștia, unitate și refacere după un destin tragic. 
         Știți cum este această carte? Asemeni unei avalanșe ce vine asupra ta mai întâi încet, aproape neștiut, prezentându-ți doar câteva fapte de eroism petrecute pe un fundal idilic, acaparându-te cu povești despre un fel de rută a exodului, după care începe să te facă să te îndrăgostești de personaje și de lumea creată, să te afunzi tot mai tare în lumea aceea din timpul unui război cumplit, să te cutremuri luând parte la evenimente greu de imaginat, să miroși sângele ce curge din trupurile nevinovaților și să vrei să faci ceva pentru a opri toată acea durere, pentru a colora iarăși acea lume în culori luminoase, dorindu-ți să poți să schimbi toate acele nuanțe de cenușiu și de negru care au coborât asemeni unui văl de doliu asupra orașului Milano, în primul rând, și apoi asupra întregii Italii.
        Ajungi să te îndrăgostești de personaje, să observi bunătatea și urmele de umanitate într-o lume decimată de toate relele posibile, să vezi dincolo de fapte, să empatizezi cu toți acei copii maturizați prea devreme, cu toți acei evrei obligați să lase o viață în urmă fără a se face vinovați de ceva anume, cu toate acele degețele ce se ițesc din vagoanele pentru vite, să vezi Milano cu alți ochi, să observi actele de eroism și să recunoști lașii, să te rogi cu toată ființa ta ca vinovații să ajungă să plătească, nu contează cum, chiar și acum, în prezent, ca lumea să se trezească odată și să nu mai lase praful să se aștearnă peste nedreptăți, să nu considere că este prea multă vorbărie despre război și să le facă dreptate, măcar acum, în al nouălea ceas, tuturor acelor oameni care au fost schimbați de ceea ce se petrecea în jurul lor. 
        Am parcurs primele părți ale romanului cu sufletul la gură, cățărându-mă pe stânci și ferindu-mă pentru a nu-mi aluneca picioarele pe sloiurile de gheață, am fost observator fidel al transformării lui Pino Lella, personajul principal, și al distrugerii unui oraș cu o istorie bogată, și am sfârșit cu lacrimi mari pe obraji pe măsură ce aventura se apropia de sfârșit și războiul căsca noi și noi prăpastii în sufletele oamenilor, lăsând goluri de neînlocuit. A fost o călătorie cu sufletul și nu o simplă lectură, o descoperire de note uitate de istorie și de personalități cu standarde duble, marionete în fața marilor puteri. Am rămas cu gândul încă la cele petrecute în roman și cu inima împărțită în mii de bucăți și știu sigur că voi purta opera lui Mark Sullivan cu mine pentru mult timp de acum încolo. 


     „Bad Romance” de Heather Demetrios este o adevărată radiografie a unei relații toxice și a durerii sufletești care ia naștere din cauza acesteia, conducându-ne pașii printre diversele etape ale ei: îndrăgosteala inițială, urmată de un comportament obsesiv și restrictiv din partea partenerului, de faza de negare și de respingere, de apatia, absența motivației, amenințările la care partenerul recurge pentru a te ține strâns legat de el, pentru a te face să îți fie milă, continua lipsă a bucuriei și a dorinței de a face lucruri doar pentru tine, teama de consecințe, emoțiile negative, conflictele permanente și jocurile psihologice ce te consumă și îți răpesc pofta de viață. Este o carte ce ar trebui citită deopotrivă de adolescente, femei în devenire, și de cele deja ajunse la vârsta maturității, pentru că oferă indicii clare care îți arată că te afli într-o astfel de relație, soluții pentru a ieși din aceasta și un fel de stâlp de sprijin, căci autoarea îți arată că nu ești singura care trece prin această problemă.
      Romanul acesta a reușit să mă țină trează în mijlocul nopții și puține cărți mai reușesc să o facă și nu neapărat pentru că stăteam să citesc noaptea, deși am făcut și asta, ci pentru că subiectul este unul extrem de ofertant și te determina să îți pui o mie și una de întrebări și să te gândești la toate relațiile pe care le-ai cunoscut de-a lungul timpului, la cât de mult ai fost tu implicată în situații de tipul celei descrise de către autoare și la cât de mult timp ai fi putut salva dacă ai fi citit toate acestea mai devreme. În plus, au fost pasaje care m-au revoltat extrem de tare, mai ales că este vorba despre o adolescentă care trece prin niște experiențe ce o maturizează mult prea rapid, transformând-o într-un adult mult mai devreme decât ar fi de dorit, și care are mult mai puțin sprijin de la familia ei, care ar fi trebuit să observe toate traumele prin care trece și să ia măsuri, să facă un anumit lucru pentru a îi ușura puțin greutățile prin care trecea și, cu toate acestea, niciun membru al familiei sale nu pare să observe ceva, ba, mai mult decât atât, fiecare are grijă să adauge o nouă povară pe umerii ei și așa fragili. Autoarea a reușit să mă facă din nou să rememorez clipe de pe timpul când lucram cu tinerii ca profesor, momente extrem de încărcate de emoție, când vorbeam despre relația cu familia și mulți elevi au început să plângă pentru că acasă nu aveau siguranța sau fericirea aceea supremă care să îi ajute să se dezvolte ca oameni integri și frumoși sufletește. Este întotdeauna șocant când realizezi că tinerețea nu înseamnă neapărat lipsa grijilor și distracție fără margini și că mulți adolescenți sunt nevoiți să se confrunte cu mult prea multe responsabilități. De asemenea, romanul mi-a amintit că am avut o elevă, căreia i-am fost și dirigintă, implicată într-o relație toxică, în care partenerul îi interzicea până și dreptul la educație, căci de multe ori nu îi permitea să intre la ore, fapt care o făcuse absolut dependentă de el, și mă gândeam că mi-ar fi folosit extrem de tare o astfel de carte atunci. Poate aș fi reușit să comunic la un cu totul alt nivel cu fata în cauză... Tocmai de aceea și recomand „Bad Romance” din tot sufletul, pentru că îți poate fi de ajutor, este asemeni unui atlas al suferinței, care te ajută să înțelegi de ce o tânără ar sta într-o relație care nu-i oferă nimic altceva decât suferință fără margini, de ce o fată frumoasă și inteligentă și-ar pierde timpul cu un individ care nu face nimic altceva decât să o strivească sub talpa sa, să îi distrugă toate visurile și speranțele, ba chiar și felul de a fi, manipulând-o și determinând-o să nu mai aibă voință proprie, mult mai ușor de mânuit, devenind în mâna lui asemeni unei păpuși ușor de modelat. 


       „Copilul lui Noe” de Eric Emmanuel Schmitt face parte din Ciclul Invizbilului alături de alte cinci volume care se ocupă cu prezentarea celor mai mari religii ale lumii și are o forță narativă incredibil de mare, după cum mă obișnuise deja autorul. Regăsim în interiorul său o poveste dureroasă despre copiii evreilor ce au fost nevoiți să traverseze cu inima gata să primească înțepături de durere o perioadă extrem de tulbure din istoria umanității, aceea a celui de Al Doilea Război Mondial, care rămâne încă o pată mare pe imaginea pe care o avem asupra omului în general. Cu toate că subiectul nu este unul nou și s-au scris nenumărate cărți cu privire la acesta, Schmitt reușește să surprindă o imagine ușor romanțată și plină de candoare a acelor orori pe care au fost nevoiți să le suporte mii de copii nevinovați, prezentându-ne totul prin ochi de copil, care nu reușește să surprindă decât frânturi din totul acela unitar care a reprezentat Holocaustul și prigonirea fără vină a evreilor. 
        Romanul mi-a amintit foarte tare de o altă carte foarte dragă, care aduce în discuție tot destinul unor pui de oameni lipsiți de apărare, nevoiți să se ascundă în spatele unor identități false și să se despartă de familiile lor, să se rupă în mod brutal de tot ceea ce cunoșteau: „Hoțul de cărți”. Destinul lui Joseph Bergsteiner pare tras la indigo cu cel al lui Liesel Merminger din multe puncte de vedere, însă finalul romanului lui Schmitt ne conferă o nesfârșit de mare stare de bine și un optimism nemărginit cu privire la puterea omului de a fi mai bun decât o face Zusak prin povestea sa. 
       
         Care sunt cărțile care v-au impresionat în anul 2018?


2 comentarii:


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter