marți, ianuarie 15

HOME ALONE CU LĂBUȘ - EDIȚIA DE IARNĂ



     Ham, ham! Sunt eu, Lăbuș, am venit eu însumi pe blog pentru a vă povesti despre cea mai recentă pățanie a mea, care m-a nemulțumit total și pentru care protestez cu toată forța. Am venit eu să vă povestesc exact cum au stat lucrurile, pentru că doar eu am simțit cele mai negre temeri și doar eu am trăit un adevărat coșmar timp de câteva ore, mămica mea, Oana, nu știe exact prin ce am trecut eu în acele clipe și nu are cum să surprindă întreg evenimentul. Și, da, a fost un eveniment din ăla cu surle și trâmbițe, mai ales că a fost singura și ultima (sper) dată când am rămas în totalitate singur acasă. Până și Pisi, tatăl meu câinesc, fugise din curte, el știe pe unde, că pe mine nu m-a anunțat și m-a lăsat în curte, pradă tuturor gândurilor negre. Da, și împotriva lui protestez, orice tată trebuia să își ducă fiul cu el, nu să plece așa hai-hui și să mai îmi facă și în ciudă, apărând din când în când la poarta curții... Nu eram eu destul de amărât și fără asta?? Oricum, am avut grijă să mă audă toți vecinii cum mă vaiet, cum fac eu scandal, ca să spună mai departe, dar am fost suficient de curajos și nu am lăsat pe nimeni să se apropie de curte... I-am mârâit, ba chiar lătrat pe mulți... Păi, cum să intre ei așa în curtea mea, când nimeni în afară de mine nu era prezent?! Nu aveau ce căuta, era zona mea de confort, pe ei nu îi plac mereu chiar atât de tare... Mi-e mai bine de unul singur în condițiile astea...


        Și când te gândești că ziua mea începuse chiar bine... Am deschis ochii și am avut o surpriză minunată: bunicile erau și ele aici, eram cu toții, chiar mi-au permis să stau pe canapea lângă ele. M-au iubit cu toții... nici nu am știut că e calmul dinaintea furtunii sau că sunt acele câteva clipe dinainte de a se dezlănțui iadul... Dintr-odată, s-au ridicat de la masă, Pisi era oricum pe stradă, am zis că imediat voi ieși și eu... Eram chiar mândru, am dat și din codiță, ca să le arăt cât sunt de dornic să merg cu ei. Nu m-au înțeles și mi s-a părut ciudat, pentru că, de obicei, dorința mea e ordin pentru ei. Acum, parcă toți erau pe altă lume, am și lătrat, am plâns, am implorat... N-a avut niciun ecou. Au plecat toți de acasă, iar eu am rămas în curte. Am alergat în jurul gardului, m-am învârtit, am plâns, am urlat, nu a venit nimeni. Am zis că, gata, până aici mi-a fost, am rămas singur pe lume și mie chiar nu îmi place să fiu singur singurel, trebuie să mai fiu cu cineva. Am nevoie de oameni în preajma mea ca de aer... 
         Cum ușa de la hol a rămas deschisă, am sperat că pot intra și în casă. Mi se făcuse cam frig, ce-i drept, iar după atâta plâns mă apucase și durerea de cap. Chiar am avut o migrenă îngrozitoare și mie mi se întâmplă rar... Nu am reușit să ajung în interior, nu știu ce au făcut, dar ușa părea blocată. Am zgâriat, am urlat... nimic. Mi-am adus aminte că am niște gheruțe din dotare, așa că am încercat să le folosesc pentru a deschide ușa. Nu a funcționat. Apoi, am folosit colții, am mușcat cu poftă din prag. Și din partea stângă, și din cea dreaptă, se știe, trebuia să fie o șmecherie la mijloc. Ei bine, nu a fost, nu am reușit să fac nici măcar o mică gaură pe unde sa intru. De nervi, am dărâmat toate încălțările, le-am plimbat pe tot holul. Adică, dacă tot am rămas singur, măcar să le fac felul, că până acum nu am mai încercat asta. Am strâns la un loc și toate covorașele, nu pot dormi pe ele, dar îmi dă o stare psihică mai bună. Ba chiar am ros și o cutie, am găsit-o și măcar cu ea să mă alin. Mămica mea mănâncă dulciuri, multă ciocolată de care eu nu am voie, mai ales când e nervoasă sau stresată. Ei bine, pentru mine cutiile au același efect. A fost bine, totuși, că au lăsat-o aici... 
         Nici nu știu cât timp a trecut. La un moment dat, am auzit zgomotul cel mai drag: mașina. Am sărit pe gard și am plâns mult, meritam și eu o îmbrățișare, ceva, după tot chinul îndurat. Ce-i drept, îmi cam trecuse la un moment dat, mă resemnasem cu situația mea, dar mămica nu trebuie să știe... Trebuie să îi pară rău că m-a lăsat singurel acasă, pentru a nu mai pleca altădată. După ce m-a ținut în brațe, i-am indicat ce vreau: să intru în casă. M-am așezat frumos în fața ușii de la intrare și am stat bățos. Știam că au înțeles ei. Au zis ceva despre un prag stricat și niște încălțări, dar nici ca mi-a mai păsat. Am sărit direct în pat și m-am băgat sub pătură. Nu mai ies de acolo, se știe. Am greșit o dată, a doua oară nu mai mă prinde nimeni... Acum, somn de voie, era și timpul... 
          Cam atât despre mine. Am fost chiar cumințel zic eu... Ham!



4 comentarii:


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter