sâmbătă, ianuarie 5

HODA BARAKAT: ÎMPĂRĂȚIA PĂMÂNTULUI - RECENZIE



       A sosit momentul să vă prezint prima lectură a anului 2019, care a fost reprezentată de o carte pe care am tot văzut-o în mediul online și care m-a atras datorită plasării acțiunii în Liban, o țară de care mă leagă extrem de multe amintiri și care mi se pare una dintre cele mai civilizate țări din lumea arabă. Este vorba de „Împărăția pământului” de Hoda Barakat, pe care am luat-o de pe Libmag, unul dintre puținele site-uri de la noi unde am găsit-o. Am avut așteptări extraordinar de mari de la romanul Hodei Barakat și încă nu sunt sigură cum anume mi-a răspuns aceasta la ele, căci am sentimente amestecate față de el: pe de o parte, mi-a plăcut povestea Salmei și a lui Tannus, din care nu rămâne suspendat nici măcar un singur amănunt, pe de altă parte, m-a obosit stilul autoarei, plin de detalii referitoare la istoria Libanului și, mai cu seamă, a creștinilor maroniți din zona Baalbek. Cred că am scăpat din vedere în momentul în care am început să citesc această carte faptul că aceasta aparține literaturii arabe, iar caracteristicile acesteia se regăsesc din plin pe tot parcursul lecturii: există o îmbinare a realității cu realismul magic și cu toate legendele, cutumele și obiceiurile lumii arabe, există povești care atestă apartenența creștinilor maroniți la această zonă a Libanului, un fapt specific arabilor, care sunt mândri întotdeauna de originile lor, dar care întrerup destul de tare ritmul poveștii de bază, există foarte puțin dialog și o atenție puțin exagerată asupra numelor și o învinuire mult prea mare a străinilor pentru pierderea obiceiurilor locale, pentru absența credinței și pentru schimbarea calității vieții locuitorilor din această zonă. Am citit mai mult ficțiune istorică scrisă de europeni în această perioadă și am impresia că tocmai din această cauză romanul de față m-a obosit puțin și mi-a luat puțin mai mult decât de obicei să intru în atmosfera cărții, în sensul că primele șaptezeci de pagini mă făcuseră să mă îndoiesc că voi putea duce lectura până la capăt, după care lucrurile s-au schimbat în mod radical și am ajuns să citesc ultimele două părți și jumătate în doar o zi, căci voiam să aflu ce se întâmplă pe mai departe și ce răsturnări de situație vor mai surveni pe parcurs. Tocmai de aceea, consider că acest roman nu este potrivit pentru oricine, ci e nevoie de un cititor experimentat, care să aibă răbdarea necesară pentru a duce lectura până la capăt. 
          „Împărăția pământului” este o saga de familie și o cronică a unei perioade zbuciumate din istoria Libanului, începând cu timpul Mandatului Francez și ajungând până la războiul civil din anul 1975. Autoarea aduce în fața cititorilor săi perspective narative multiple, cu accent pe vocile Salmei și a lui Tannus, prin intermediul cărora ne prezintă cu nostalgie un univers dispărut în prezent, dominat de credință și ritualuri religioase, de tradiții transmise din moși strămoși și de superstiții. Hoda Barakat ne prezintă modernizarea zonei Baalbek din Liban, care a venit însoțită de o serie de pierderi, printre care ruperea legăturilor de familie, o chestiune importantă pentru majoritatea arabilor, decăderea morală și pierderea ritualurilor religioase atât de importante pentru locuitorii din Cedri, precum și pierderea liniștii într-o lume dominată de războaie inutile, purtate de străini, oamenii pe care mult timp creștinii maroniți au refuzat să îi lase să se amestece în treburile lor.
             Dincolo de toate acestea, Hoda Barakat aduce în fața noastră povestea unei familii de creștini maroniți, greu încercată de soartă, din sânul căreia se disting cu precădere doi frați asemănători ca formație interioară, Salma și Tannus, cei doi tineri care ajung să trăiască o altă viață decât și-ar fi dorit, care se pierd pe ei de dragul altora sau de dragul unei lumi pe care oricum ajung să o piardă într-un final. Autoarea ne oferă un mesaj extraordinar de frumos prin intermediul scrierii sale și anume acela de a trăi clipa și de a nu ne teme să ne ridicăm și să ne luptăm pentru propriile visuri și pentru propriile iubiri, căci, prinși de vârtejul vieții, riscăm să ne pierdem undeva pe drum și să ne afundăm în zgomotele de fond din jurul nostru, ratându-ne, astfel, viața.


         „Împărăția pământului” este o lectură dulce-amăruie, care te introduce într-o zonă mai puțin cunoscută cu precădere occidentalilor: aceea a creștinilor maronți, care trăiesc chiar în mijlocul lumii islamice, în centrul Libanului, într-un cătun rupt de lume, denumit simbolic, Cedri, din zona Baalbek. Spun simbolic, pentru că se știe că acești copaci, cedrii, sunt mândri poporului libanez și sunt percepuți ca fiind copacii lui Dumnezeu, considerându-se că însuși Creatorul a plantat acești copaci în apropierea Mării Mediterane. Tocmai prin plasarea acțiunii într-o zonă cu un nume atât de special pentru orice libanez putem înțelege dragostea autoarei pentru țara sa și deslușim durerea care răzbate din fiecare pagină a cărții sale în momentul în care expune decăderea poporului său și apropierea acestuia de un colaps, căci a ajuns să se scindeze în grupuri și grupulețe, susținând un curent sau altul, în detrimentul propriilor valori și tradiții, moștenite de la strămoși. 
          Tocmai această trăsătură a stilului autoarei și dorința ei de a prezenta cu fidelitate ceea ce s-a petrecut în țara sa într-o perioadă atât de mare de timp, în care Libanul a fost condus de străini, ceea ce l-a făcut să treacă prin nenumărate schimbări interne, îi oferă unicitate romanului, căci totul pare extraordinar de real. Este ca și cum Hoda Barakat te-ar lua de mână și te-ar duce direct în mijlocul satului situat în apropierea munților Libanului, unde te lasă să contempli de unul singur la activitățile de zi cu zi ale oamenilor și să asculți ca pe o poveste spusă în jurul focului de tabără din vechime toate istoriile încărcate de monstruozitate ale țăranilor, pentru care totul are un sens ascuns și totul este străbătut de superstiții fel de fel, de păstrarea legăturii cu cei din jur și de aranjarea căsătoriilor în așa fel încât averile să rămână în familie. Toate aceste povești care se spun dincolo de povestea de bază a romanului asigură oralitatea textului. 
           Dincolo de poveștile țăranilor și de cele care ne arată modernizarea micului cătun, transformat într-o comună și, mai apoi, într-un orășel de vacanță cu hoteluri, pârtii de schi și zonă în care se toarnă filme cu impact internațional, autoarea ne prezintă viețile membrilor unei familii de țărani maroniți, a căror soartă este schimbată în momentul în care tatăl moare răpus de hiene într-o noapte geroasă de iarnă, iar mama moare din cauza unui atac cerebral cauzat de străduința și stresul de a le asigura un trai decent propriilor copii, după sărăcirea adusă de moartea capului familiei și a celui care făcea că toate pământurile să fie săpate la timp și cei apropiați să nu ducă lipsă de nimic.
           Moartea părinților a adus cu sine schimbări importante în sânul familiei, căci a condus la pierderea identității de sine, în special în rândul copiilor mai mari, așa cum sunt Salma și Tannus, care s-au lăsat pe ei înșiși, cu toate dorințele pe care le-ar fi avut mai înainte, deoparte, trăind o altă viață decât și-ar fi închipuit, doar de dragul fraților mai mici. Există și un frate mai mare în persoana lui Saba, dar acesta a fost mereu bolnăvicios și, prin urmare, netrebuincios la munca pământului, iar timpul petrecut alături de vărul lor, Hanna, cel care continua afacerile ilegale de contrabandă ale tatălui său, l-au transformat aproape într-un monstru, iar acest fapt îi făcea pe ceilalți frați să nu asculte neapărat ce are de spus acesta și nici să îi pună planurile în aplicare, iar acest fapt o transformă pe Salma în cuvântul rațiunii în casa lor. Astfel, moartea părinților duce la schimbarea dramatică a tuturor membrilor unei familii și la pierderea dorinței de a avea o viață proprie, căci Salma și Tannus se pierd pe ei pentru binele comun, majoritar. Tocmai din această cauză, la finalul cărții, nu sunt chiar cele mai fericite persoane de pe fața pământului, căci au avut de înfruntat demonii exteriori, fapt care le-a anihilat propria voință și i-a făcut niște însingurați, care au trăit mereu prin alții, niciodată pentru ei.


          Salma și Tannus par a fi mai mult decât frate și soră, ei par suflete complementare, fapt care îi face să se înțeleagă unul pe altul chiar și fără a rosti anumite cuvinte, ba chiar ajung bătrâni și singuri, fără un partener alături, căci și-au sacrificat propria fericire în tinerețe, iar timpul le-a trecut mai apoi și nu mai pot face nimic ca să își schimbe viața, cu toate că își dau seama că nu au făcut ceea ce trebuia pentru ei înșiși. Poate tocmai din această cauză vocile lor narative se interpun cu o atât de mare acuratețe, încât îți ia câteva secunde pentru a te prinde cine vorbește în acel moment. Autoarea alternează povestea Salmei cu cea a lui Tannus, dar le întrepătrunde atât de tare vocile narative, încât, la un moment dat, ajungi să te întrebi cine anume vorbește.
          După moartea mamei lor, Salma a simțit că este important să aibă grijă de toți ceilalți frați și surori. Ea se preocupă de căsătoria Nabihei, a lui Sabat și a lui Emiline, evită să spună lucruri pentru a nu îl răni pe Tannus și face anumite lucruri doar pentru a nu îl enerva pe Saba. Își cunoaște foarte bine familia și își dorește doar ceea ce este cel mai bine pentru toți membrii acesteia. La un moment dat, înțelege că ea nu se va căsători vreodată și acela este momentul în care îi alintă și le este alături nepoților ei din partea Nabihei, cărora le este un fel de mamă surogat. Ea trăiește experiența maternă alături de nepoții ei, căci sieși și-a refuzat acest fapt. Ea este acolo pentru toți, frați, surori și nepoți și se pierde pe sine. Ba chiar este cea mai cerebrală de multe ori, iar atunci când cumnatul ei, Nabij, ajutat de Tannus, îl omoară pe soldatul francez care dorea să facă contrabandă cu ei, Salma este cea care preia frâiele problemei și care face ca viața să meargă mai departe, în ciuda tuturor regretelor.
          Tannus este un suflet rătăcit, care nu reușește să își găsească deloc liniștea sufletească, mai cu seamă că se simte vinovat de moartea tatălui său, pe care l-a ascultat și s-a întors acasă în noaptea viforoasă când părintele său a murit sfâșiat de hiene, considerând că ar fi putut schimba lucrurile dacă i-ar fi rămas alături, și se învinuiește pentru moartea mamei, care s-a zbătut prea mult pentru ca ei să aibă ceea ce mânca, căci el era mofturos la mâncare și nu a plecat la muncă, pentru a aduce un ban în casă. El își caută liniștea mai întâi la mănăstirea din sat, unde vede lucruri șocante, apoi în muzică, fugind în Siria după omorârea francezului și cântând în restaurante. Mai mult decât atât, el încearcă să își găsească fericirea alături de sirianca Fatima, însă alege să își sacrifice propria fericire de dragul tinerei, căci știe că aceasta ar fi rămas veșnic o străină în Liban. Tocmai de aceea, el ajunge extraordinar de tăcut, ba chiar își pierde vocea și puterea de a își exprima sentimentele prin intermediul cuvintelor. 
         Dincolo de poveștile celor doi, apar istoriile de viață ale surorilor lor, care se înstrăinează până într-acolo încât cei rămași acasă nu mai știu nimic despre ele, cea a lui Saba, care este arestat în America pentru contrabandă cu hasiș, a unchiului lor, care ajunge un hippiot, iar viețile tuturor acestora se întretaie cu cele ale oamenilor din sat. Satul se dezvoltă, iar oamenii ajung să își piardă identitatea, fapt care duce la schimbarea numelor în unele străine, care nu mai au pic de semnificație religioasă în substrat. Ei își pierd odată cu modernizarea credința în puterea lui Dumnezeu de a face totul posibil, emigrează în străinătate, se luptă cu morile de vânt și își transformă țara în ceva ce nu și-ar fi dorit nici pentru ei, nici pentru propriii copii, care încep să se infiltreze în diferite grupări politice sau religioase, considerând că au dreptate să lupte pentru unii sau alții, niciodată pentru ei înșiși.
        Factorul religios abundă în acest roman, iar acest fapt devine un pic deranjant pe alocuri, cu toate că poate fi înțeles în contextul dat. Oamenii sunt superstițioși, se afundă în tradiții învechite și uită esența: aceea de a trăi frumos și în liniște cu cei din jur, înconjurându-i cu toleranță și iubire, indiferent de religia sau etnia acestora.
    „Împărăția pământului” este un roman care te emoționează, care ne prezintă decăderea unei întregi generații de libanezi și la dezrădăcinarea acestora de glia strămoșească, fapt care conduce la o violență greu de imaginat, la răzvrătire, revoltă și la pierderea calității de oameni. 


         Citate:
    
          „Miracolele nu apar acolo unde le aștepți tu sau acolo unde vrei tu să apară. Nu vin după dorința ta.”

     „Dumnezeu nu este doar în mănăstire. El este peste tot, iar dacă nu-ți răspunde o dată sau de două ori este pentru că te încearcă, îți pune la încercare răbdarea și puterea credinței.”

   „Rugăciunea este coarda de care ne prindem pentru ca să ieșim din hăul iadului.”


         DATE DESPRE CARTE:
        ___________________

         Titlu: „Împărăția pământului”
         Autor: Hoda Barakat
         Titlu original: Malakout hathihi al-ard
         Traducător: Laura Sitaru
         Editura: Pandora M
         Colecția: Literary Fiction
         Anul apariției: 2018
         Număr de pagini: 272

       Cartea poate fi comandată de pe Libmag.

8 comentarii:


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter