joi, ianuarie 17

SERII PE CARE ÎMI DORESC SĂ LE CITESC ÎN 2019



          Seriile și cu mine nu suntem chiar cei mai buni prieteni, nu am mereu răbdarea necesară pentru a aștepta continuarea sau pentru a duce o întreagă serie la bun sfârșit. Și când spun ca nu am răbdarea necesară mă refer la aproape 99% dintre cazuri. Sunt berbec ca zodie, adică, nu cred că se așteaptă cineva să fiu chiar cea mai răbdătoare persoană din lume! Sunt puține cazurile în care am început o serie la care nu exista încă o finalitate, iar când s-a întâmplat să mă abat de la regula de aur a fost din cauza anumitor autori pe care îi cunosc, știu cum scriu și am avut încredere. Bine, că am stat apoi și mi-am ros unghiile la propriu așteptând e partea a doua! Acum, ca să fiu sinceră până la capăt, mai am și cărți acasă care nu am știut că fac parte dintr-o serie. Mea culpa, recunosc! Mă avânt cu capul înainte și abia apoi realizez ce am făcut... Tot spun că voi fi mai atentă, dar sunt omul impulsului de moment și e cam greu să mă țin de cuvânt în acest sens...
          În cele ce urmează, îmi doresc să vă prezint anumite serii la care chiar sper să ajung anul acesta. În cazul unora, mi-am tot promis lucrul ăsta de ceva timp... Cum anul acesta vreau să fie unul al determinării și al echilibrului, chiar sper că voi reuși să le citesc în lunile ce urmează. 


        Am aceste trei cărți din seria „Surorile din comitatul Shenandoah” de extrem de mult timp, nici nu știu de ce le-am lăsat atât de mult timp la dospit dacă e să fiu sinceră. Tot ce știu despre cărțile astea este faptul ca aduce în discuție femei puternice, ce provin din lumi diferite și încearcă să supraviețuiască în haosul creat de Războiul Civil. Romanele aduc în discuție și problematica sclavilor, fapt care mă face extrem de curioasă. Iubesc să citesc despre acest subiect.


        Primul volum din serie a ajuns la mine încă de când a apărut, am luat rapid după apariție și volumul al doilea, însă, cu toate acestea, nu am vrut să citesc aceste două romane încă. Știu că vor fi pe placul meu, sunt fantasy, e clar că îmi vor fi pe plac. Singurul motiv pentru care nu am ajuns la ele încă este faptul că urăsc să aștept continuarea. Cum anul acesta va apărea și cel de al treilea volum din serie, am zis că e cazul să o citesc în sfârșit, să intru și eu în rândul lumii. :) 


     „Orașul îngerilor” a fost pusă în așteptare întâi pentru că nu aveam ultimul volum, după care a rămas acolo, suspendată pe rafturile bibliotecii mele. Anul acesta, înainte de Gaudeamus, am citit „Zeița de foc”, stand alone-ul Mihaelei Strenc și mi-a plăcut foarte tare, așa că vreau cât de curând să ajung și la aceste trei romane. Oricum, coperțile arată fenomenal! 


       De Secret Santa, în decembrie, am primit cel de al patrulea volum al seriei scrise de Rodica Mijaiche, pe care l-am tot așteptat, în speranța că va fi finalul și nu voi mai avea ce aștepta. Însă, autoarea a anunțat că vor mai exista încă două volume, iar acest fapt, sincer, m-a dat puțin înapoi... Sper totuși să nu fie prea mare așteptarea pe măsură ce citesc aceste patru volume.


     Seria „Gemini” a Monicăi Ramirez mi-a stârnit curiozitatea încă de când a apărut, așteptam doar să fie completă. Bine, volumul trei a trecut prin unele peripeții, l-am uitat pe la Gaudeamus, însă, important este că s-a întors la mine. :) 
        Tot în rândul seriilor care își așteaptă rândul de o veșnicie se află și „Alina Marinescu”. Dacă nici anul ăsta nu ajung la ea, e clar, am eu o problemă... Cred că sunt singura care nu știe ce se întâmplă între paginile celor șase volume...


       Am primit cel de al doilea volum al acestei serii la un concurs în urmă cu ceva timp, cred că s-a făcut cam un an de atunci. Am zis că aștept să apară și cel de al treilea roman, însă, acesta a ajuns la mine, eu tot nu m-am apucat de citit seria... Rușinică mie! 1-0 pentru seriile neterminate...


        O serie care se aseamănă cu poveștile din „O mie și una de nopți” și cu parfum oriental? A mea trebuie să fie, bineînțeles. Însă, am rămas deocamdată doar la acest nivel de dorință și trebuie cât mai grabnic să remediez situația.


       Seria aceasta mi-a făcut cu ochiul pe unul dintre anticariatele online. Are niște coperți splendide, iar povestea promite multe. 


      Anul 2019 va fi momentul în care, cu siguranță, voi face cunoștință cu Șasenka și cu opera lui Montefiore. Promit solemn!

       Pe lângă cele pomenite mai sus, mai sunt restantă cu ultimele două volume ale seriei „Am murit, din fericire!” de Theo Anghel. Știu, știu, nu dați cu pietre! Vin tare din urmă, vă prind eu cumva. 
          Îmi doresc să ajung în sfârșit la seria „Outlander”. Am toate volumele traduse acasă, dar nu am citit nimic. Nici măcar nu știu dacă îmi e pe plac, dar eu tot cumpăr, și cumpăr, și cumpăr... deja cred că e obsesie. :)
           Am pe listă și seria „Regina roșie”, cred că anul ăsta apare și cel de al patrulea volum, așadar, nu am șanse să îmi rod unghiuțele prea tare. Ar mai fi seria Kierei Cass, dacă nu pentru poveste, măcar pentru acele coperți feerice (da, știu, nu judec o carte după copertă, dar am și eu o plăcere vinovată). 
            Aștept spin-off-urile de la seria „Nemuritor”, două la număr. Apoi, ar mai fi volumul desprins din seria Ephialtelor, care e la doar un pas distanță sau la un click, cum vreți să îi spuneți, urmează să apară extrem de curând. Anul acesta, sper să apară și volumul al treilea al seriei „Nu te împiedica de mine, te implor!” a Georgianei Vâju și, nu de alta, dar săracul Iv (cei care au citit cărțile știu despre ce vorbesc, ceilalți trebuie să citească, altfel aș da un mare spoiler)...  Va apărea și volumul al treilea din seria mea dragă, „Vicontele Verenței Pierdute”, așa că, Go SanteVel!
          Se anunță un an interesant, plin de lecturi minunate. Voi ce serii îmi recomandați?

RECOMANDĂRI DE CĂRȚI YOUNG ADULT



         În fiecare lună, pe grupul Crâmpeie de suflet ne distrăm citind cărți dintr-un anumit gen literar, încadrând totul la tema lunii. În ianuarie, ne-am propus să citim cărți young adult, acel gen de carte care surprinde lumea complexă a adolescenților, cu tot ceea ce presupune aceasta: dramele duse la extrem, poveștile de dragoste diafane, inocente, relațiile cu părinții sau cu prietenii, viața ca elevi, căutările și descoperirile de sine, dezvoltarea personală și orice provocare adolescentină. Cărțile de acest gen sunt recomandate, de regulă, începând cu vârsta de 12-13 ani. Personal, am spus că nu voi mai citi atât de mult young adult, pentru că am depășit acea perioadă, însă, am ajuns să descopăr multe cărți aparținând acestui gen extrem de bine scrise, cu povești de suflet, așa că nu cred că voi renunța prea curând la tipul acesta de lecturi. 
         În articolul de față, vreau să vă prezint câteva dintre cărțile young adult preferate, în speranța că vă voi inspira și că veți găsi, la rândul vostru, lecturi de suflet. 


     „Hoțul de cărți” de Markus Zusak este unul dintre romanele mele de ficțiune istorică preferată, care aduce în discuție efectele Holocaustului și modul barbar în care naziștii au ales să ucidă în fașă cultura, prin arderea tuturor cărților care nu făceau referire la propaganda hitleristă. Liesel este, în schimb, un copil extrem de inteligent, care reușește să își transforme cărțile în cei mai buni prieteni și în acel element eliberator, care o ajută să își păstreze spiritul viu și să nu se frângă de tot, după pierderea fratelui și a mamei sale. Pentru ea, cuvântul scris este terapie și eliberare dintr-un univers mult prea greu de suportat, iar descoperirea bibliotecii soției primarului este o adevărată oază într-un deșert de incertitudini.


       Magie, creaturi fantastice, personaje cu puteri vrăjitorești, New York, obiecte cu puteri deosebite, toate acestea sunt ingredientele unei lumi fantastice minunate, după cum ne-a obișnuit J. K. Rowling încă de la seria „Harry Potter”.
      Mi-am dorit „Animale fantastice și unde le poți găsi – scenariu original” încă de când am auzit de el. J. K. Rowling este una dintre scriitoarele mele preferate, care reușește întotdeauna să creeze universuri minunate, care te fac să crezi că tot ceea ce cunoaștem nu este real, că, dincolo de ceea ce ni se pare a fi normal, există alte lumi, în care totul este posibil.
        Acest roman este amintit în seria „Harry Potter”, fiind unul dintre materialele de studiu de la Hogwarts, Școala de Magie, Farmece și Vrăjitorii. Cartea de față prezintă modul în care aceasta a luat ființă, arătând cât de documentată și de demnă de încredere este.
      Forma este una deosebită față de ceea ce am citit până acum, se apropie oarecum de o piesă de teatru, însă, parcă indicațiile scenice sunt mult mai puține. Este prima dată când am șansa de a mă apropia de un scenariu de film și pot să spun că mi-a plăcut foarte tare, mă ajută să îmi creionez în propria minte întreaga lume creată de autoare. La toate acestea, se adaugă imaginile minunate pe care le întâlnim în carte, care ne prezintă unele dintre animalele fantastice și ne introduc mai bine în atmosfera operei.


          „Povești de seară pentru fete rebele” (volumele I și II) este mult mai mult decât ceea ce anunță titlul: este un adevărat periplu prin viețile unor femei de valoare pe care istoria ni le-a oferit. Volumele cuprind povești care oferă optimism și ne arată că orice vis poate deveni realitate, atât timp cât luptăm pentru acesta, perseverăm și nu ne oprim atunci când primele piedici își fac simțite prezența. Toate istoriile prezentate ne arată că nu trebuie să ne temem de nimic, cu atât mai puțin de a începe un lucru nou, chiar și acolo unde nu exista nimic mai înainte. Principalul este să avem viziune și să ajungem să punem în practică orice idee, indiferent cât de trăznită ar părea aceasta la început. Orice lucru minunat din lumea aceasta a început cu un visător și cu multe greutăți care au înconjurat viața acelei persoane. S-a ajuns la lucruri feerice pentru că au existat femei minunate, care au știut ce anume au dorit să obțină și au mers mai departe, chiar dacă li se spunea că nu este vorba de un domeniu pentru fete sau că nu se poate. Pentru toate aceste femei nu a existat în vocabular termenul de „nu se poate” și cred că este important să învățăm și noi lecția aceasta atunci când vine vorba de noi și de propriile idealuri.


        „Vicontele Verenței Pierdute” este o serie fantasy feerică, având o acțiune inedită ce ne poartă pașii printr-o zonă literară cu totul nouă și singulară pe plaiul miortic, aceea a Valahiei Unite, dominată de academii Vel, dragoni și eroi de basm. Autoarea, Laura Știrbu, ne transpune într-o lume magică, de care ajungem să ne îndrăgostim în mod iremediabil. O sumedenie de enigme se derulează în fața noastră, pe care ne dorim cu disperare să le descifrăm, frânturi de adevăr ne sunt oferite de la un volum la altul, fapt care ne face să rămânem pur și simplu blocați în universul literar creat cu atâta măiestrie. Dacă nu ați citit până acum primul volum, „Lumina lui Trodheim”, vă recomand cu drag să vă îndreptați atenția spre el, nu veți regreta... În plus, a apărut de curând și cea de a doua carte a seriei - „Copiii din ceață” - care ne ajută să mai punem cap la cap câteva crâmpeie din adevărul mare și să ne afundăm și mai tare în poveste, devenind captivi ai istoriilor de viață ce se derulează în fața ochilor noștri.


           „Eliza și monștrii ei” este o poveste de viață despre succes și prețul care trebuie plătit pentru acesta, despre viața virtuală și viața reală, despre frici, anxietăți și dureri nerostite, despre monștrii aceia interiori care te macină în permanență și care nu te lasă să te bucuri de viață. „Sunt monștri în mare” spune un citat din opera personajului principal al cărții, însă, din păcate, aceștia nu rămân doar în apă, ci își întind tentaculele asemeni unei caracatițe și în viața reală, împresurându-te și lăsându-te fără aer și pustiu pe interior, cu un gol în suflet ce cu greu poate fi umplut, cu un strigăt mut ce se ascunde printre toate gândurile, trăirile și sentimentele. 


          „Zeița de foc” este un fantasy minunat, care aduce în prim-plan povești de viață, magia elementelor și o călătorie inițiatică ce conduce la cunoașterea de sine și la transformarea interioară a personajului principal. Lumea creată de autoare este pur și simplu incredibilă, minuțios descrisă, astfel încât să nu se piardă nici chiar cel mai mic amănunt, și extrem de credibilă, de veridică. Ținutul Eol te farmecă încă de la primele pagini, prin prisma tuturor elementelor ce îl definesc, universul său deschizându-se în față ta ca un evantai, oferindu-ți permisul necesar pentru a te bucura de caracteristicile sale și de toate creaturile care acționează chiar în fața ochilor tăi. Mihaela Strenc aduce în fața noastră o lume formată din mai multe tărâmuri, un fel de universuri paralele care coexistă, iar la fiecare poartă spre un alt loc se află eriniile, ființe cu puteri fenomenale, al căror rol este de a păzi intrarea spre un alt tărâm. 


            „Inimi chimice” este un roman cu un mesaj extrem de puternic și de profund cu privire la iubire. Aceasta nu este romanțată și pusă pe un piedestal sau transformată într-un element perfect, ci este considerată a fi un factor important în viață omului, care îl înalță, îl face să prindă aripi, însă nu este deloc un sentiment perfect, ci este frumos așa, în imperfecțiunea lui. Mai mult decât atât, asemeni tuturor lucrurilor de pe acest Pământ, și iubirea este o trăire sortită eșecului, nu este eternă, este supusă efemerității și surprizei, nu știi exact cât anume va dura, însă trebuie să înveți să te bucuri de ea atât timp cât este, să iei tot ceea ce este mai bun din persoana de lângă tine, să păstrezi cu tine amintiri de neuitat și să mergi mai departe cu învățăturile pe care aceasta ți le-a oferit, cu lecțiile pe care ți le-a transmis, asemeni tuturor evenimentelor prin care trece omul de-a lungul vieții.


        „Spune-mi tr3i lucruri despre tine” este o carte cu și despre adolescenți, însă, prin tematica aleasă, se trece puțin pragul acestei lumi, prin prisma tristeții pe care personajul principal o simte. Este un roman despre pierderi și regăsiri de sine, despre supraviețuirea după ce unul dintre oamenii de bază și dragi nu se mai află aproape, o carte despre adaptare și desprindere de un trecut mult prea dureros, o carte plină de cele mai adânci și trainice emoții, care îți ajunge direct în suflet și refuză să mai plece de acolo. 
         Romanul mi-a atins cele mai sensibile corzi ale sufletului și aceasta datorită subiectului abordat, care te face să îți aduci aminte de faptul că o nenorocire nu ocolește pe nimeni, la fel și moartea, care lovește în cele mai neașteptate momente. Acesta aduce în prim-plan povestea de viață a lui Jessie Holmes, o adolescentă aflată în clasa a XI-a, care, în ciuda faptului că locuiește în Los Angeles și are acces la o educație aleasă într-unul dintre liceele de top ale orașului, nu are o viață magică, de vis, așa cum ne-am putea aștepta la această vârstă. Ea a suferit multiple pierderi și ruperi de tot ceea ce îi era cunoscut și drag, mergând până într-acolo încât simte că nimic nu mai are sens, că nimic nu mai este în acea ordine perfectă și ca întreg Universul completează la nefericirea ei. Am iubit și iubesc acest personaj și nu doar pentru că întreaga poveste este relatată la persoana I, din perspectiva ei, ci pentru că mi-a amintit de elevii mei din clasa a IX-a, care mi-au rămas în minte din cauza faptului că, atunci când am început un nou capitol - Familia - nu au știut să definească ce este aceasta, pentru că treceau prin diverse traume, fie ele cauzate de divorțul părinților, fie de pierderea unuia dintre aceștia. Aceea a fost cred cea mai grea lecție pe care a trebuit să o țin, iar Jessie Holmes nu se lasă mai prejos, am avut tendința pe tot parcursul citirii romanului să o iau sub aripa mea, să o protejez și să nu o las deloc să treacă prin toate acele probleme, să nu o las să mai sufere în vreun fel, pentru că niciun copil nu ar trebui să aibă parte de atât de multe dezamăgiri și tristeți, copilăria și adolescența ar trebui să fie cele mai minunate perioade din viața oricărei persoane și timpurile spre care oricine ar trebui să se întoarcă cu melancolie, pentru a își lua puterea de acolo. Cum vă spuneam, Jessie nu are parte de așa ceva, nici pe departe, și poate că nici ea nu este capabilă să treacă singură prin toate, poate că ar fi avut multă nevoie de sprijin, de un umăr pe care să poată să își transfere puțin din durere.


          „Stone Rider” este o distopie literară plină de forță și de originalitate. Autorul aduce în prim-plan o poveste captivantă despre prietenie, camaraderie și iubire într-o lume dominată de ură, violență și moarte. El vorbește despre un univers cu care nu m-am întâlnit foarte des în peisajul literar, cu o acțiune extremă, dominată de motociclete și Rideri care visează la un viitor mai bun, de oameni care refuză să se declare învinși într-o lume în care doar cel mai puternic supraviețuiește.
       David Hofmeyr mi s-a părut extrem de îndrăzneț în momentul în care a decis să aducă în fața cititorilor acest roman. Știu tot din interviul acela de la final ca totul a pornit ca într-un fel de joacă, el creând o simplă poveste despre Rideri, după care a ajuns la ceea ce avem acum în fața noastră și aceasta după ce persoanele care i-au citit povestirea și-au dat seama de potențialul acesteia. Autorul creează o lume cu totul nouă, plasându-ne într-un viitor pe care cu siguranță nu ni-l dorim: omenirea se află într-un continuu declin, apa este pe cale de dispariție, zonele verzi sunt aproape inexistente și sunt doar un vis al ființelor umane, căci acum pot vedea doar deșerturi și zone aride, nimeni nu mai este în siguranță, nu există prea multe opțiuni de lucru, este fie mina, fie participarea la cursele de motocicletă, și speranța la o lume mai bună, în care să nu mai existe toate gazele toxice în atmosferă și în care oamenii să ajungă să trăiască din nou mai mult timp. 
     Lumea creionată de Hofmeyr este unică și plină de autenticitate. Pentru a scăpa din această viață sumbră,  în care pericolul irumpe la fiecare pas, Riderii adună puncte, sperând ca, într-un final, să ajungă să primească un bilet pentru Baza Spațială. Apa este destul de rar de găsit, fapt pentru care există anumite capsule ce țin locul lichidului vital. Unii oameni au drept de viață și de moarte asupra celor din jur. Motocicletele devin vitale, însă ele nu au nevoie de combustibil, ci sunt încărcate de la energia provenită de la Rideri. Universul acesta te ia prin surprindere, dar te și cucerește totodată.


        Dacă ar fi să îmi imaginez cum ar fi cuvintele, atunci, cu siguranță, acestea ar fi pictate în albastru intens în suflete. Albastru este culoarea mea preferată dintotdeauna, este culoarea cerului și a seninului, este culoarea ochilor mei și ai mamei mele, este culoarea care îmi vorbește cel mai tare. Poate tocmai din această cauză mi-am dorit atât de tare cartea lui Cath Crowley - „Cuvinte în albastru intens” (bine, aceasta și faptul că a fost tradusă de către Irina Stoica de la Irina Citește, permițându-ne să urmărim câteva fărâme din procesul de traducere). Coperta m-a surprins încă din prima clipă, atât cea exterioară, cât și cea interioară. Sunt ambele pur și simplu spectaculoase. Conținutul și povestea în sine nu sunt cu nimic mai prejos, totul la această carte este la intensitate maximă.
     „Cuvinte în albastru intens” este un roman care duce emoțiile pe cele mai înalte culmi, fapt care m-a făcut să trăiesc fiecare poveste în parte la intensitate maximă. Este o carte ce pare a fi o dedicație specială pentru fiecare iubitor de lectură în parte și o formă de terapie pentru cei aflați în suferință. Este un roman care poartă cu sine extrem de mult optimism, speranță și bucurie, toate acele elemente care ne ajută să avem o viață mai bună sau să trecem peste toate pierderile pe care viața le aduce. Nu poți uita tragediile vieții, însă poți învăța să supraviețuiești cu tot ceea ce te-a pus la pământ la un moment dat și poți să mergi mai departe, purtând cu tine bucăți din cei pe care i-ai pierdut, frânturi din trecutul ce ți-a oferit lacrimi și lecții, construindu-ți un viitor mai bun, mai luminos, mai frumos.       


       „Bad Romance” este o adevărată radiografie a unei relații toxice și a durerii sufletești care ia naștere din cauza acesteia, conducându-ne pașii printre diversele etape ale ei: îndrăgosteala inițială, urmată de un comportament obsesiv și restrictiv din partea partenerului, de faza de negare și de respingere, de apatia, absența motivației, amenințările la care partenerul recurge pentru a te ține strâns legat de el, pentru a te face să îți fie milă, continua lipsă a bucuriei și a dorinței de a face lucruri doar pentru tine, teama de consecințe, emoțiile negative, conflictele permanente și jocurile psihologice ce te consumă și îți răpesc pofta de viață. Este o carte ce ar trebui citită deopotrivă de adolescente, femei în devenire, și de cele deja ajunse la vârsta maturității, pentru că oferă indicii clare care îți arată că te afli într-o astfel de relație, soluții pentru a ieși din aceasta și un fel de stâlp de sprijin, căci autoarea îți arată că nu ești singura care trece prin această problemă.
      Romanul acesta a reușit să mă țină trează în mijlocul nopții și puține cărți mai reușesc să o facă și nu neapărat pentru că stăteam să citesc noaptea, deși am făcut și asta, ci pentru că subiectul este unul extrem de ofertant și te determina să îți pui o mie și una de întrebări și să te gândești la toate relațiile pe care le-ai cunoscut de-a lungul timpului, la cât de mult ai fost tu implicată în situații de tipul celei descrise de către autoare și la cât de mult timp ai fi putut salva dacă ai fi citit toate acestea mai devreme. În plus, au fost pasaje care m-au revoltat extrem de tare, mai ales că este vorba despre o adolescentă care trece prin niște experiențe ce o maturizează mult prea rapid, transformând-o într-un adult mult mai devreme decât ar fi de dorit, și care are mult mai puțin sprijin de la familia ei, care ar fi trebuit să observe toate traumele prin care trece și să ia măsuri, să facă un anumit lucru pentru a îi ușura puțin greutățile prin care trecea și, cu toate acestea, niciun membru al familiei sale nu pare să observe ceva, ba, mai mult decât atât, fiecare are grijă să adauge o nouă povară pe umerii ei și așa fragili. Autoarea a reușit să mă facă din nou să rememorez clipe de pe timpul când lucram cu tinerii ca profesor, momente extrem de încărcate de emoție, când vorbeam despre relația cu familia și mulți elevi au început să plângă pentru că acasă nu aveau siguranța sau fericirea aceea supremă care să îi ajute să se dezvolte ca oameni integri și frumoși sufletește. Este întotdeauna șocant când realizezi că tinerețea nu înseamnă neapărat lipsa grijilor și distracție fără margini și că mulți adolescenți sunt nevoiți să se confrunte cu mult prea multe responsabilități. De asemenea, romanul mi-a amintit că am avut o elevă, căreia i-am fost și dirigintă, implicată într-o relație toxică, în care partenerul îi interzicea până și dreptul la educație, căci de multe ori nu îi permitea să intre la ore, fapt care o făcuse absolut dependentă de el, și mă gândeam că mi-ar fi folosit extrem de tare o astfel de carte atunci. Poate aș fi reușit să comunic la un cu totul alt nivel cu fata în cauză... Tocmai de aceea și recomand „Bad Romance” din tot sufletul, pentru că îți poate fi de ajutor, este asemeni unui atlas al suferinței, care te ajută să înțelegi de ce o tânără ar sta într-o relație care nu-i oferă nimic altceva decât suferință fără margini, de ce o fată frumoasă și inteligentă și-ar pierde timpul cu un individ care nu face nimic altceva decât să o strivească sub talpa sa, să îi distrugă toate visurile și speranțele, ba chiar și felul de a fi, manipulând-o și determinând-o să nu mai aibă voință proprie, mult mai ușor de mânuit, devenind în mâna lui asemeni unei păpuși ușor de modelat. 


         Romanul „Duff” de Kody Keplinger este un roman despre și cu adolescenți, un young adult care reușește să te prindă încă de la primele pagini prin stilul alert și prin naturalețea cu care sunt relatate toate întâmplările.
     Deși tematica prezintă viața unor adolescenți, tipică tinerilor americani, în care grupulețele care se creează la liceu sunt prezente, aceasta nu reprezintă principalul obiectiv al acestei cărți. Autoarea a reușit să creeze un roman motivațional pentru tineri, oferindu-le un stimulent pentru a deveni mai încrezători în propriile forțe, pentru o stimă de sine crescută și pentru a observa faptul că sinceritatea este de dorit în orice caz, la fel și a fi tu însuți, indiferent de defectele pe care le ai. Cartea oferă soluții pentru viața zbuciumată a adolescenților, care au mereu tendința de a exagera puțin chiar și cel mai banal lucru… deși, în „Duff”, tinerii au probleme reale, care îi fac să se închidă în ei înșiși și să experimenteze tot felul de modalități de încercare de evadare din situațiile în care se găsesc.


       „Micuţa balerină” este un roman young adult, care aduce în prim-plan o poveste de iubire profundă, magică aş putea spune prin intensitatea cu care îi cuprinde pe cei doi îndrăgostiţi în mrejele sale, o poveste despre sacrificiul făcut de dragul celui de lângă tine, despre pasiuni şi despre lupta până în pânzele albe pentru ca visele avute să devină realitate. 
         M-a atras datorită titlului, pentru că iubesc tot ceea ce ţine de balet. Nu am citit nimic până acum de la această autorare, însă, cu siguranţă, nu va fi ultimul roman citit. Îmi place foarte tare stilul ei, puterea cuvântului care te face să te transpui parcă în interiorul paginilor cărţii, trăind cot la cot cu personajele foarte bine creionate. Limbajul utilizat este unul simplu, dar extrem de profund şi de bine conturat.


       „Lumina iubirii” de Jay Asher m-a atras iniţial foarte tare coperta minunată, care are un farmec aparte. Nu am vrut să citesc nimic despre această carte, am vrut să văd dacă instinctul m-a înşelat... însă romanul mi-a plăcut destul demult şi m-a surprins în mod plăcut, ceea ce nu mă aşteptam neapărat de la un roman young adult. Nu a existat acea poveste lineară dintre doi adolescenţi la care mă aşteptam iniţial şi nici caractere pur pozitive.
Lectura este una uşoară, romanul citindu-se extrem de rapid. În interiorul paginilor sale, întâlnim de toate: acel spirit specific sărbătorilor de iarnă, o iubire adolescentină extrem de diafană şi de bine conturată, cafea cu mentă, ciocolată, brazi şi luminiţe.


      Există unele poveşti care reuşesc să te prindă în mod iremediabil sub vraja lor, făcându-te să devii parte din acţiunea care se derulează în faţa ta şi care îţi rămân mult timp întipărite în minte, chiar şi după ce ai închis ultima pagină. O astfel de poveste este ce creată de Elizabeth Craft şi Shea Olsen, care au transformat romanul lor – „Flower” într-un tot unitar, pe care sigur cu greu îl laşi din mână.
     „Flower” este o poveste extrem de emoţionantă despre căutări interioare, până în cele mai adânci străfunduri ale fiinţei tale, despre cunoaşterea de sine, despre emoţii, dar, mai ales, despre dragoste, acea iubire care are puterea de a rupe orice fel de barieră, de a trece dincolo de tabuurile şi limitele impuse de societate, care poate  vindeca şi trezi în persoană puterea creatoare şi, mai presus de orice, de a schimba vieţi, destine, de a face persoanele să ajungă pe cele mai înalte culmi ale vieţii, de a se simţi împlinite şi fericite.


        Deşi este o poveste care provoacă o multitudine de emoţii contradictorii, „Eu sunt Malala” de Malala Yousafzai şi Christina Lamb  te ajută să fii o persoană mai puternică. Romanul prezintă viaţa tinerei Malala, originară din Pakistan, care luptă pentru dreptul fetelor la educaţie. Este povestea unui tată care îşi încurajează în permanenţă fiica să lupte pentru drepturile ei, să se exprime liber şi să nu cunoască frica în faţa nedreptăţii. Romanul ne arată că lumea poate fi schimbată în mai bine dacă ne luptăm pentru ceea ce ni se cuvine de drept şi dacă avem curajul de a vorbi în orice împrejurare.








FRANCESCA ZAPPIA: ELIZA ȘI MONȘTRII EI (STORIA BOOKS) - RECENZIE



        În luna ianuarie, lecturile mele s-au încadrat fără drept de apel în doar două categorii: slabe sau extraordinar de bune. Ei bine, „Eliza și monștrii ei” de Francesca Zappia intră cu siguranță în cea de a doua categorie, căci este o carte care își lasă amprenta asupra sufletului tău, care te zguduie până în temelii și care răsună ca un ecou în mintea ta mult timp după ce ai închis ultima pagină. Este genul acela de roman care nu te lasă să îl uiți. Pur și simplu. Are o putere magică asupra ta și te face să te întrebi în ce lume trăim și care este efectul tehnologizării asupra noastră și a tinerilor din jurul nostru. Este genul acela de operă literară care te face să îți pui întrebări legate de aspecte ale propriei vieți, pe care ajungi în mod inevitabil să le corelezi cu cele ale personajului principal, Eliza Mirk, și să te întrebi dacă este în regulă să te afunzi în lumea asta online până la pierderea de sine sau dacă e mai bine să te afunzi doar în lumea reală și să rămâi puternic ancorat acolo, uitând de prietenii online. Probabil că este imposibil să te situezi la o anumită extremă și cel mai sigur este să găsești o cale de mijloc între cele două, să descoperi echilibrul acela care nu te lasă să te pierzi pe tine cu totul și să nu te simți ca ursul scos din peșteră atunci când ajungi să ieși din casă.
           „Eliza și monștrii ei” este o poveste de viață despre succes și prețul care trebuie plătit pentru acesta, despre viața virtuală și viața reală, despre frici, anxietăți și dureri nerostite, despre monștrii aceia interiori care te macină în permanență și care nu te lasă să te bucuri de viață. „Sunt monștri în mare” spune un citat din opera personajului principal al cărții, însă, din păcate, aceștia nu rămân doar în apă, ci își întind tentaculele asemeni unei caracatițe și în viața reală, împresurându-te și lăsându-te fără aer și pustiu pe interior, cu un gol în suflet ce cu greu poate fi umplut, cu un strigăt mut ce se ascunde printre toate gândurile, trăirile și sentimentele. 
             Dincolo de toate acestea, romanul este unul despre situația artistului și implicit a creatorului în lume și despre impactul și anxietatea pe care părerile fanilor le trezesc asupra acestuia, nelăsându-i posibilitatea de a se bucura de propria sa creație. La un moment dat, creatorul de frumos ajunge să fie în mod inevitabil copleșit de părerile celor din jur, de haosul din mintea sa, de neînțelegerea oamenilor cu care intră în contact și chiar a propriei familii, care nu îi înțelege pasiunea și dedicarea pentru arta sa, iar acest fapt îl face să simtă cum se scufundă într-un abis fără fund, într-o mare de întuneric. Cartea este un fel de strigăt către lume a omului care scoate la lumină o întreagă lume interioară, prin care autorul îi cere acesteia să nu mai pună presiune asupra sa și să îl accepte așa cum este, căci importantă nu este persoana sa sau viața pe care o duce în realitate, ci opera sa, produsul creativității și a vieții sale interioare, a tuturor frământărilor ce ies la suprafață sub diferite forme. Nu e nevoie să ucidem visuri doar din dorința de a avea un produs pe placul sufletului nostru, ci trebuie să îl susținem pe artist pentru a putea rămâne în lumină. Autorul are nevoie de sprijin moral, nu de împingere spre marginea prăpastiei. 


        Francesca Zappia te obligă prin intermediul personajelor sale să te întorci către tine însuți și să porți cea mai importantă discuție, aceea cu tine însuți, precum și să te autoanalizezi, să te observi până în adâncimi de ființă și să vezi cum stai cu timpul petrecut online, cu prieteniile la distanță și cu lumea virtuală pe care singur ți-o creezi. Este o carte despre o adolescentă extrem de puternică pe interior, dar care, ca orice om, are propriile căderi care o ajută să se descopere cu adevărat. Însă, este în egală măsură o poveste despre tine, cel care citești această carte și care ajungi să te identifici cu anumite sentimente, cu anumite trăiri. Dincolo de toate acestea, cartea este un îndemn la a te detașa de tot ceea ce e nesănătos și are o forță distrugătoare și un impact negativ asupra ta, oferindu-ți spațiul necesar pentru a afla ceea ce îți dorești cu adevărat, ceea ce vrei să faci cu viața ta și ceea ce trebuie păstrat și ceea ce trebuie eliminat din universul tău interior, astfel încât să ajungi să trăiești acea viață pe care ți-o dorești cu adevărat.
          Eliza Mirk este o adolescentă de doar 18 ani, destul de banală când vine vorba de mers la liceu și în niciun caz tipul acela de tipă populară, care să fie admirată de toți colegii. Ea se teme să iasă din zona sa de confort, să se dezvăluie în totalitate lumii, să se contopească în permanență cu cei de vârsta ei și să se înconjoare cu prieteni, trăindu-și tinerețea la intensitate maximă. Are doi frați mai mici, pe Sully și pe Church, și, ca orice adolescentă, se simte neînțeleasă de propriii ei părinți, cu care nu excelează la capitolul comunicare. Însă, în opoziție cu viața ei de zi cu zi, destul de cenușie și lipsită de evenimente majore, viața online a Elizei este una plină de strălucire, în care ea se transformă în Lady Constellation, extraordinara creatoare anonimă a unui webcomic extrem de popular, cu milioane de vizualizări, numit Monstruous Sea. Tocmai pentru că aici simte că și-a găsit un loc, pentru că are impresia că nimic nu poate știrbi atenția și dragostea cu care fanii o înconjoară, Elizei îi este foarte greu să fie ea însăși în lumea reală și să trăiască efectiv, ieșind din casă și distrându-se alături de prieteni reali. Pentru ea, există o line extrem de fină între cele două lumi și tinde să se contopească mai mult cu Eliza creatoare decât cu Eliza, fiica, prietena și liceana. Totul se învârte în jurul desenelor sale grafice și a poveștii pe care singură și-a creat-o, nu pare să aibă ochi decât pentru personajele ei: Amity, Faren, Damien, Dallas și alți nocturieni de seamă. Nu am fost niciodată atât de obsedată de un film, o poveste sau vreun serial încât să nu mai simt nevoia de a trăi altfel decât prin prisma acelui produs al puterii creatoare a cuiva, însă pot înțelege atracția fanilor către ceva ce le luminează zilele și pot să o înțeleg până la un anumit punct și pe Eliza, care se confruntă cu demonii ei interiori și uită să mai iasă la lumină și să își întindă larg aripile, pentru a răzbate în lumea reală. Am trecut la rândul meu prin problema identității de sine și a nesiguranței cu privire la ceea ce viața îmi rezervă pe viitor și mult timp m-am temut mult prea tare de schimbări și am preferat să rămân acolo, protejată de anonimat, chiar și când am deschis pagina dedicată blogului, de teama eșecului. Am avut la rândul meu anxietăți fel de fel și, cu toate că am învățat să trăiesc alături de ele, asta nu înseamnă că demonii interiori nu mai ies câteodată la suprafață. Exact așa am perceput-o și pe Eliza, cu toți monștrii ei fictivi care se transformă în unii cât se poate de reali atunci când vine vorba de ieșit în lume și de trăit cu adevărat, dincolo de ecranul unui computer. E greu să te mobilizezi și să te accepți așa cum ești când există o atât de mare putere a lumii tehnologizate, care îți lasă falsa impresie că perfecțiunea există și e cu siguranță mult mai greu de gestionat totul când ești doar un adolescent aflat la început de drum pe calea aspră a vieții. 
         Existența Elizei se schimbă în momentul în care la liceul său își face apariția un nou băiat, Wallace Warland, cel pe care ar trebui să îl facă să se simtă în largul lui în noua școală. Însă, tânăra nici măcar nu bănuiește ce nume predestinat are acest băiat și ce războaie va stârni în interiorul ei! Wallace se va dovedi a fi unul dintre cei mai mari fani ai webcomicului ei și unul dintre cei mai urmăriți oameni din fancomul ei: rainmaker. Nu are o voce foarte puternică, pentru că, la rândul său, are mulți demoni cu care se luptă, inclusiv vina că nu și-a salvat propriul tată, ce și-a luat viața în urmă cu aproape doi ani. Asemeni Elizei, el însuși trebuie să descopere cine este cu adevărat și ce își dorește să facă în viitor, însă un lucru e sigur, Wallace are talent la scris și reușește să o surprindă pe tânără cu transcrierea lui asupra creației sale și cu acuratețea cu care a reușit să surprindă fiecare nuanță pe care ea a imprimat-o artei sale. Cu toate că Eliza și Wallace devin extrem de apropiați, un lucru nu știe tânărul: cine este ea cu adevărat. El crede că Eliza este, la rândul ei, o simplă fană, iar în momentul în care adevărul iese la suprafață, lucrurile se complică extraordinar de tare pentru Lady Constellation, care simte că nu mai are puterea și motivația de a crea. Cred că tocmai partea aceasta de final, care aduce la lumină toate temerile cu care se luptă un artist și care ne arată zbuciumul interior al tinerei, care o conduc la depresie și chiar la apariția dorinței de sinucidere, mi-a plăcut cel mai tare la acest roman. Este secțiunea care are cea mai mare încărcătură emoțională și scoate la lumină discrepanța existentă între lumea adulților, a părinților care s-au dezvoltat într-o epocă în care nici măcar telefoanele nu erau la putere, și cea a copiilor puternic implicați în viața online. La fel, această parte aduce la lumină relația dintre frați și amprenta puternică pe care aceștia o lasă în viețile noastre.
          „Eliza și monștrii ei” este genul acela de carte care se citește cu sufletul și care te schimbă pe interior. Autoarea are darul de a te scoate din zona ta de confort și de a te face să te gândești mult mai tare la sensurile vieții și la ceea ce contează cu adevărat pentru tine. În plus, cartea îți oferă curajul de a fi tu însuți indiferent de circumstanțe și te ajută să te distanțezi puțin de tot ceea ce înseamnă viață socială în online pentru a te bucura de frumusețea, culorile și toată strălucirea pe care lumea exterioară, reală, ți le oferă.


        DATE DESPRE CARTE:
       __________________
       
       Titlu: „Eliza și monștrii ei”
       Autor: Francesca Zappia
       Titlu original: Eliza and Her Monsters
       Traducere: Ionela Chirilă
       Editura: Storia Books
       Colecție: Young Adult
       Anul apariției: 2018
       Număr de pagini: 384
       Recomandat: 16+

      Cartea poate fi comandată de pe Storia Books.

marți, ianuarie 15

HOME ALONE CU LĂBUȘ - EDIȚIA DE IARNĂ



     Ham, ham! Sunt eu, Lăbuș, am venit eu însumi pe blog pentru a vă povesti despre cea mai recentă pățanie a mea, care m-a nemulțumit total și pentru care protestez cu toată forța. Am venit eu să vă povestesc exact cum au stat lucrurile, pentru că doar eu am simțit cele mai negre temeri și doar eu am trăit un adevărat coșmar timp de câteva ore, mămica mea, Oana, nu știe exact prin ce am trecut eu în acele clipe și nu are cum să surprindă întreg evenimentul. Și, da, a fost un eveniment din ăla cu surle și trâmbițe, mai ales că a fost singura și ultima (sper) dată când am rămas în totalitate singur acasă. Până și Pisi, tatăl meu câinesc, fugise din curte, el știe pe unde, că pe mine nu m-a anunțat și m-a lăsat în curte, pradă tuturor gândurilor negre. Da, și împotriva lui protestez, orice tată trebuia să își ducă fiul cu el, nu să plece așa hai-hui și să mai îmi facă și în ciudă, apărând din când în când la poarta curții... Nu eram eu destul de amărât și fără asta?? Oricum, am avut grijă să mă audă toți vecinii cum mă vaiet, cum fac eu scandal, ca să spună mai departe, dar am fost suficient de curajos și nu am lăsat pe nimeni să se apropie de curte... I-am mârâit, ba chiar lătrat pe mulți... Păi, cum să intre ei așa în curtea mea, când nimeni în afară de mine nu era prezent?! Nu aveau ce căuta, era zona mea de confort, pe ei nu îi plac mereu chiar atât de tare... Mi-e mai bine de unul singur în condițiile astea...


        Și când te gândești că ziua mea începuse chiar bine... Am deschis ochii și am avut o surpriză minunată: bunicile erau și ele aici, eram cu toții, chiar mi-au permis să stau pe canapea lângă ele. M-au iubit cu toții... nici nu am știut că e calmul dinaintea furtunii sau că sunt acele câteva clipe dinainte de a se dezlănțui iadul... Dintr-odată, s-au ridicat de la masă, Pisi era oricum pe stradă, am zis că imediat voi ieși și eu... Eram chiar mândru, am dat și din codiță, ca să le arăt cât sunt de dornic să merg cu ei. Nu m-au înțeles și mi s-a părut ciudat, pentru că, de obicei, dorința mea e ordin pentru ei. Acum, parcă toți erau pe altă lume, am și lătrat, am plâns, am implorat... N-a avut niciun ecou. Au plecat toți de acasă, iar eu am rămas în curte. Am alergat în jurul gardului, m-am învârtit, am plâns, am urlat, nu a venit nimeni. Am zis că, gata, până aici mi-a fost, am rămas singur pe lume și mie chiar nu îmi place să fiu singur singurel, trebuie să mai fiu cu cineva. Am nevoie de oameni în preajma mea ca de aer... 
         Cum ușa de la hol a rămas deschisă, am sperat că pot intra și în casă. Mi se făcuse cam frig, ce-i drept, iar după atâta plâns mă apucase și durerea de cap. Chiar am avut o migrenă îngrozitoare și mie mi se întâmplă rar... Nu am reușit să ajung în interior, nu știu ce au făcut, dar ușa părea blocată. Am zgâriat, am urlat... nimic. Mi-am adus aminte că am niște gheruțe din dotare, așa că am încercat să le folosesc pentru a deschide ușa. Nu a funcționat. Apoi, am folosit colții, am mușcat cu poftă din prag. Și din partea stângă, și din cea dreaptă, se știe, trebuia să fie o șmecherie la mijloc. Ei bine, nu a fost, nu am reușit să fac nici măcar o mică gaură pe unde sa intru. De nervi, am dărâmat toate încălțările, le-am plimbat pe tot holul. Adică, dacă tot am rămas singur, măcar să le fac felul, că până acum nu am mai încercat asta. Am strâns la un loc și toate covorașele, nu pot dormi pe ele, dar îmi dă o stare psihică mai bună. Ba chiar am ros și o cutie, am găsit-o și măcar cu ea să mă alin. Mămica mea mănâncă dulciuri, multă ciocolată de care eu nu am voie, mai ales când e nervoasă sau stresată. Ei bine, pentru mine cutiile au același efect. A fost bine, totuși, că au lăsat-o aici... 
         Nici nu știu cât timp a trecut. La un moment dat, am auzit zgomotul cel mai drag: mașina. Am sărit pe gard și am plâns mult, meritam și eu o îmbrățișare, ceva, după tot chinul îndurat. Ce-i drept, îmi cam trecuse la un moment dat, mă resemnasem cu situația mea, dar mămica nu trebuie să știe... Trebuie să îi pară rău că m-a lăsat singurel acasă, pentru a nu mai pleca altădată. După ce m-a ținut în brațe, i-am indicat ce vreau: să intru în casă. M-am așezat frumos în fața ușii de la intrare și am stat bățos. Știam că au înțeles ei. Au zis ceva despre un prag stricat și niște încălțări, dar nici ca mi-a mai păsat. Am sărit direct în pat și m-am băgat sub pătură. Nu mai ies de acolo, se știe. Am greșit o dată, a doua oară nu mai mă prinde nimeni... Acum, somn de voie, era și timpul... 
          Cam atât despre mine. Am fost chiar cumințel zic eu... Ham!



CASTELUL PELEȘ - O CONSTRUCȚIE DE O ELEGANȚĂ APARTE



       De fiecare dată când sunt întrebată unde anume vreau să ies din casă (și v-am mai spus că eu mă dau extrem de greu dusă din fotoliul meu de lângă foc, mai ales iarna), imediat după Brașov, orașul meu de suflet, întotdeauna aleg Sinaia, iar asta nu pentru orașul în sine, în care nu cred că ai foarte multe de făcut sau de văzut, ci pentru castelul Peleș, un loc încărcat de istorie și de o eleganță aparte, care te face să te înalți sufletește și să uiți de tot. Observi măreția sa și totul în jur dispare. 
        Castelul se află în mijlocul pădurii și, din ceea ce știu, peisajul mirific este unul dintre lucrurile care au condus la construirea palatului aici, dincolo de așezarea strategică aproape de granița cu Imperiul Austro-Ungar la acea vreme. Ulterior, a ajuns în centrul țării și un monument cu o mare încărcătură istorică, acesta văzând multe capete încoronate și personalități ale vremii, precum și unul dintre cele mai vizitate locuri din România și unul dintre cele mai impresionate locuri din Europa. 
     Frumoasa clădire, reședința de vară a capetelor încoronate, a apărut din dorința regelui Carol I, care a vizitat locul prima dată însoțit de Sturdza și Carol Davila, apoi de fratele său, Leopold, și s-a îndrăgostit de acest loc. Dincolo de acest fapt, există și o legendă frumoasă și tristă în spatele acestei construcții. Se spune că unica fiică a lui Carol I și a Elisabetei, principesa Maria, un copil precoce, mort mult prea devreme, răpus de scarlatină, ar fi spus că vrea să meargă la Sinaia și să bea apă din Peleș.
     Castelul adăpostește o adevărată galerie, în care se împletesc tendințe și curente legate de sculptură, pictură și artă decorativă. A fost construit exclusiv din materialele care se regăseau în zonă și de către meșteri români. La temelia Castelului Peleş au fost îngropate două pergamente – ce conţineau declaraţia de intenţie şi actul de fundaţie al Castelului Peleş, alături de o colecţie de monede bătute în număr redus, cu chipul domnitorului Carol. Alături de tablouri și statui, castelul conține printre altele o sală de muzică, un hol de onoare, sălile de arme, biblioteca regală, o sală de concerte și cea de teatru, o sală de consilii, apartamentul imperial, dormitorul regal, salonul turcesc și sufrageria, unde se regăsesc piese de argint de o mare valoare.
            Castelul Peleș se remarca încă din acea perioadă prin modernitate, avea încălzire centrală, hidranți funcționali și astăzi, precum și o sală de cinema. Curtea interioară este și ea deosebit de frumoasă. Vă las în continuare în compania unor poze de la castelul Peleș, expresia afirmării și a legitimării poporului român în rândul națiunilor din Europa și cu o poză a castelului Pelișor:








CAROLINE HULSE: ADULȚII ĂȘTIA! (LEDA EDGE) - RECENZIE



        Mi-am dorit extrem de tare să citesc „Adulții ăștia!” de Caroline Hulse încă de când am auzit că va apărea și am citit descrierea. M-am așteptat să îmi ofere o lectură amuzantă, care să mă destindă și să mă facă să uit de tot frigul de afară. Ei bine, parțial aceasta a fost senzația, însă cartea asta nu m-a prins în mrejele sale încă de la prima citire. Am tras puțin de ea, pentru că, inițial, personajele principale mi se păreau mult prea puerile și, pe bune, sunt oameni trecuți sau apropiați de patruzeci de ani. Am zis că trec cu toții printr-un fel de criză a vârstei de mijloc și m-am străduit să îi înțeleg, cu toate că, de multe ori, copilul din povestea asta părea mult mai matur decât toți cei patru adulți la un loc. Acum, sinceră să fiu, cred că de vină pentru intrarea mai greoaie în atmosfera acestei cărți a fost și romanul citit înainte și anume „Înainte să fim ai voștri” și, cel mai probabil, faptul că mintea îmi rămăsese cu totalitate acolo nu a fost de prea mare ajutor pentru conectarea cu noul roman. Cred că pe viitor voi lăsa să treacă un anumit timp pentru a putea digera cum trebuie povestea dinainte și abia când mă voi simți pregătită sufletește voi purcede într-o nouă aventură, asta pentru a fi corectă față de noua carte și pentru a nu mai mă chinui degeaba când știu clar că nu merge. 
          „Adulții ăștia!” este o lectură care mi-a plăcut foarte tare în cazul anumitor pasaje și care m-a enervat la altele. Este o carte ușurică, simplistă, care pornește de la o premiză absolut bizară și care nu știu cât ar putea fi implementată în viața de zi cu zi, o chestiune puțin probabilă în lumea reală: aceea a doi foști soți care se reunesc alături de partenerii actuali în preajma sărbătorilor de iarnă, pentru a se asigura că puiul de om pe care l-au adus pe lume nu va suferi și se va afla în preajma ambilor părinți. Cei patru adulți au sperat la armonie și la bună înțelegere, ca oameni maturi ce sunt, care să îi poată oferi micuței Scarlett sărbătorilor dorite, însă, aceștia nu fac nimic altceva decât să strice și mai tare lucrurile, să revină la obiceiuri rele demult uitate și să se șicaneze de fiecare dată când prind ocazia, iar toate acestea nu fac decât să o aducă pe micuța de doar șapte ani în pragul confuziei și la dorința pe care cei mai mulți copii din familii dezbinate și-o creionează în minte: aceea ca părinții ei să devină din nou o familie întreagă, să îi aibă din nou pe mami și pe tati la un loc. Ceea ce salvează foarte tare acțiunea cărții este povestea cu iz detectivist cu care se deschide cartea și care te ține în priză până la final: unul dintre cei patru adulți a fost împușcat cu arcul, aflăm pe parcurs care anume, iar poliția se străduiește să descâlcească ițele și chiar au mult de lucru, căci, odată întorși acasă, adulții devin din nou oameni mari și se unesc, spunând aceeași poveste pentru siguranța lui Scarlett. 


         Povestea adusă în prim-plan de Caroline Hulse m-a încântat prin simplitate și prin originalitate, caracteristici care m-au făcut să uit un pic de personajele mult prea imature pentru vârsta lor și de liniaritatea acțiunii. Ea ne prezintă viața de după divorț și ne arată cum pot să o ia lucrurile razna într-o singură clipă doar din cauza unor impulsuri de moment, care, deși au intenții bune, conduc la adevărate dezastre în viețile tuturor celor implicați. Autoarea creează un fel de comedie romantică, în care toți se adună la un loc de Crăciun, însă în care nu se întâmplă mare lucru. Finalul este destul de previzibil și, cu toate că am apreciat faptul că personajele sunt creionate foarte bine, cu un mare accent pe modul lor de a fi și pe lumea lor interioară, cred că mi-ar fi plăcut ca acțiunea să nu fie chiar atât de statică. 
           „Adulții ăștia!” pornește de la o situație de viață sortită eșecului din start: un fost cuplu se adună la un loc, aducând cu el și noii parteneri. M-am tot întrebat pe tot parcursul lecturii ce a putut fi în mintea lui Claire și a lui Matt când au plănuit un weekend prelungit împreună, cum anume au crezut ei că totul se poate desfășura conform unor planuri dinainte făurite fără a ieși niciun fel de scântei. Adică, pe bune, în ce lume ți-ai pune fosta soție/fostul soț să stea la masă cu noul partener și, în plus, să mai împărtășească alături de tine unul dintre cele mai frumoase momente ale anului, Crăciunul? Cărui copil i-ar plăcea ca părinții lui, care nu mai stau demult împreună, să îi ceară să stea în același loc cu noii parteneri, pe care cel mai probabil îi consideră vinovați de faptul că propriii părinți s-au despărțit?! Cum ai putea să crezi că ar ieși ceva bun din asta?! Cum să nu intervină invidiile, frustrările personale și geloziile?! 
        Ei bine, Matt și Claire, cei doi părinți ai lui Scarlett, divorțați acum și cu o nouă viață în curs de desfășurare, chiar sunt de părere că lucrurile vor funcționa și că fetița lor va reuși să petreacă sărbătoarea Crăciunului alături de părinții ei, ba chiar și alături de noua mămică, Alex, iubita tatălui ei, și de Patrick, noul tătic, partenerul de viață al mamei ei. Nu mai contează a cui idee a fost această nebunie de vacanță în cinci, însă principalul este că s-au strâns toți la un loc într-o locație cu un nume ce anunță fericirea supremă încă din nume - Happy Forest -, dar care se va dovedi a fi nici mai mult, nici mai puțin decât cel mai groaznic coșmar. 
           Alex a acceptat pentru a nu îl dezamăgi pe Matt și pentru a nu părea femeia cea rea, mai ales că fosta soție, Claire, este extrem de deschisă. Patrick a spus da doar pentru că încă nu s-a dezvoltat suficient de tare în plan emoțional și acceptă tot ceea ce decide partenera sa, temându-se că, altfel, va sfârși la fel cum a făcut-o cu fosta sa soție, Lindsay, cea care acum îl ținea departe de propriii copii. Pur și simplu el acceptă tot ceea ce spune Claire cu titlul de adevăr suprem, ascunzând de aceasta tot ceea ce știe că nu i-ar fi pe plac, așa cum este dorința lui de a participa la o competiție sportivă, Ironman, și nici nu spune tot ceea ce gândește din același motiv. Și, cu toate că în primă instanță, lucrurile păreau să decurgă destul de bine la cabana de la Happy Forest, totul degenerează rapid în certuri și aducerea la suprafață a foste obiceiuri și a unor nesiguranțe bine ascunse, fapt care conduce la certuri între cupluri și la nefericire. Totul conduce la încheierea vacanței într-un mod brutal și destul de dureros: cu rănirea prin tragerea cu arcul a unuia dintre cei patru adulți implicați în această poveste.



         Romanul de față este o adevărată comedie de moravuri, iar autoarea surprinde cu acuratețe războiul nervilor, nesiguranțele personajelor sale și se dovedește o fină analistă a psihicului acestora. La acest capitol, cartea excelează.
          Matt cred că este cel mai puțin adult dintre toți, este un bărbat extrem de copilăros, care continuă să experimenteze și să își găsească locul și calea în viață. Cu toate acestea, își respectă promisiunile și încearcă să împace toate persoanele aflate în jurul său. 
          Patrick este un bărbat nesigur, care încă nu știe care îi este locul în lume. Pare chiar un pic instabil psihic la un moment dat, mai ales că o regăsește pe fosta sa iubire din tinerețe, Nicola, fata care nu avea habar de el la momentul respectiv, și își dorește să o impresioneze și să stea în preajma ei. Mai mult decât orice, el vrea să iasă în evidență, tocmai de aceea și vrea să meargă la Ironman. Însă, toate acestea provin din durerea sa cea mai mare: aceea că propriii lui copii au crescut și au cam uitat de el, fapt care îl face să resimtă din plin despărțirea de ei. 
         Alex este o femeie puternică, însă, odată ajunsă la Happy Forest, uită cine este cu adevărat și devine extrem de nesigură, fapt care o face să consume din nou alcool, la care renunțase de foarte mult timp.  Ea nu știe exact care este locul ei în viața lui Matt, iar faptul că el a mințit-o cu privire la anumite situații nu îmbunătățește cu nimic lucrurile.
           Claire pare singura sigură pe situație în cazul de față, singura capabilă să discearnă lucrurile așa cum trebuie și care nu încearcă nici să epateze, nici să iasă în față în vreun fel. Ea știe ce își dorește și pare a nu mai fi dispusă să îi accepte stângăciile lui Patrick.
           Scarlett, fetița lui Matt și Claire, are doar șapte ani, dar înțelege mult mai bine lucrurile din jur. Este confuză în ceea ce privește relațiile părinților ei, îl place pe Patrick, dar o urăște pe Alex, iar acest fapt complică puțin relațiile dintre părinți. 
          Dincolo de comicul situațiilor prin care sunt nevoite să treacă personajele, care te fac să te întrebi cine este cu adevărat adultul și cine copilul, distingem anumite teme extrem de actuale pe care autoarea dorește să ni le prezinte. Astfel, observăm efectele secundare pe care divorțul le produce asupra copiilor. Scarlett pare puternică și împăcată cu situația, în plus, are o vârstă fragedă, doar șapte ani, și ar părea că nu înțelege exact ce se întâmplă cu părinții ei, însă ea resimte cel mai bine ruptura dintre ei. Fusese nevoită să îi asculte certându-se în mod repetat înainte de a se despărți, apoi să treacă prin durerea plecării tăticului ei din casa lor. Toate acestea l-au adus în viața ei pe Posey, un iepure cu urechi mov produs în China, animăluțul ei imaginar și cel mai bun prieten al ei. Acesta o însoțește peste tot și pare a da naștere celor mai mari temeri ale sale: el îi spune să o urască pe Alex, pentru că pare a urî iepurii, fiind cercetătoare, el îi cere să le spună părinților ei să cânte iar karaoke, cu speranța că acest fapt îi va face să fie din nou un cuplu. La final, pentru ea cred că excursia aceasta a reprezentat un lucru bun, așa cum sperau părinții ei, căci i-a adus vindecarea și o altă perspectivă asupra lucrurilor, fapt pentru care Posey nu mai are ce căuta în viața ei, iar Alex își găsește un locușor. 
         De asemenea, observăm și reversul medaliei, cum o despărțire conduce la ruperea legăturii dintre un tată și copiii lui. Patrick nu și-a mai putut vedea copiii, nu a mai putut petrece timp alături de ei din cauză că fosta lui soție, Lindsay, îl împiedică să facă aceasta. Accidentul al cărui victimă este îi rezolvă și lui problema, căci propriii lui copii iau frâiele situației și decid să îl vadă și să îi fie alături. 
               Putem vedea și această relație tampon, care survine la scurt timp după despărțirea de soț, fapt care face ca relația dintre Patrick și Claire să nu funcționeze, spre deosebire dintre cea existentă între Matt și Alex, care pare mult mai închegată. Tocmai de aceea, la final, Claire decide să rămână doar ea cu Scarlett, pentru a se regăsi și pentru a putea merge mai departe cu frunte sus și pentru a putea începe, în viitor, o relație de durată. 
            „Adulții ăștia!” este o carte dulce-amăruie despre despărțire și despre refacerea vieții și, implicit, despre aducerea la un loc a vechii vieți cu cea nouă. Recomand cartea celor care caută o lectură ușurică, strict pentru relaxare. 


         Titlu: „Adulții ăștia!”
         Autor: Caroline Hulse
         Titlu original: The Adults
         Traducere: Alexandra Fusoi
         Editura: Leda Edge - Corint
         Anul apariției: 2018
         Număr de pagini: 416


           Cartea poate fi comandată de aici

Vizitatorii blogului


website hit counter