luni, decembrie 31

O PRIVIRE RETROSPECTIVĂ ASUPRA ANULUI 2018 ȘI CÂTEVA DORINȚE PENTRU ANUL 2019



      Sinceră să fiu, nu știu când a zburat timpul și când am ajuns să ne aflăm la doar un pas depărtare de un nou an. Este un moment al balanței, în care un picior este rămas încă în 2018, iar celălalt a făcut deja saltul spre 2019, fapt pentru care am decis să scriu negru pe alb cum mi-a fost anul ce se apropie de final și ce îmi doresc pentru anul aflat la colț, pândindu-ne fiecare trăire și emoție în parte.
          Anul acesta m-a cam zguduit, ce-i drept, oferindu-mi suișuri și coborâșuri, salturi prin interiorul meu de o intensitate maximă, care m-au făcut de multe ori să mă întreb ce îmi doresc să fac pe mai departe. Am făcut pași importanți în descoperirea de sine, în observarea acelui eu lăuntric care stătea acolo, într-o stare latentă, și aștepta să îl eliberez, să îi dau drumul pentru a putea să exploreze lumea la capacitate maximă. Tocmai din această cauză consider că anul 2018, cu toate acele bum-uri periodice, nu a fost deloc unul rău, căci am învățat multe în această perioadă și m-am regăsit, fapt care m-a ajutat să las deoparte multe frustrări, nemulțumiri, frici, anxietăți și dureri nerostite. Am reușit să cresc extrem de tare în plan personal și, da, sunt mândră de lucrul acesta, pentru că este cel mai greu lucru din lume să ajungi să ai discuții cu tine însăți, să te vezi și să te accepți așa cum ești cu adevărat, fără a mai aștepta confirmări sau aprecieri de la cei din jur, pentru a te iubi și pentru a fi bine tu cu tine. Nu a fost o călătorie lină, au fost multe hopuri de trecut, dar s-au scurs toate într-o clepsidră a timpului, dar toate acestea au lăsat în urma lor mult senin și tocmai de aceea spun că a meritat să trec prin orice. 
         Nu pot decât să mulțumesc Cerului pentru că mi-a oferit șansa de a afla cine sunt cu adevărat, de a mă afișa așa cum sunt eu cu adevărat, fără teama de a fi judecată (cu toate că am fost judecată și sunt sigură că se va întâmpla și de acum încolo, doar că asta nu mai contează pentru mine), de a îmi asuma tot ceea ce fac și de a lăsa orice teamă de eșec deoparte. Este anul descoperirilor, al căutărilor lăuntrice, al statului pe loc și al privitului adânc în interiorului sufletului meu, care de mult prea mult timp striga că nu este tocmai fericit cu alegerile pe care le fac, care prea mult timp a fost ascuns acolo și ignorat, cu toate că el este cel mai important. Este perioada în care am înțeles cine sunt în acest moment, ce îmi doresc de la viață, ce anume nu mai vreau să existe în viața mea, ce anume trebuie lăsat în urmă, ce anume trebuie privit ca o lecție, ce anume trebuie păstrat, ce anume trebuie iubit și ce abandonat, pentru că nu ar fi dus nicăieri. Este anul în care am schimbat direcția (din nou), în care am înțeles că tot ceea ce făceam nu îmi permitea să cresc în plan personal sau profesional, că doar mă ținea pe loc și într-un fel atârnată de niște lanțuri invizibile, care mă făceau profund nefericită, căci nu îmi luam libertatea de a fi eu și de a explora în jur. 
        Mi-a fost și îmi este încă extrem de greu să ies din situații cu care m-am obișnuit, din zona mea de comoditate, chiar dacă acel lucru mă face extrem de nefericită și mă ține pe loc, ba chiar mă duce înapoi spre niște lucruri pe care mi-am promis că nu le voi mai experimenta. Îmi este greu să mă despart de persoane, lucruri, obișnuințe, chiar dacă știu că acest lucru ar fi spre binele meu. Mă țin cu dinții de utopii și abia acum am înțeles că greșesc și că tocmai asta îmi provoca anxietățile, fricile și depresia despre care v-am mai vorbit pe blog. Mi-e de multe ori teamă să o iau de la capăt, să fac cu totul altceva, deși poate că mi-ar face plăcere acea direcție... Însă, anul acesta am hotărât să nu mai mă las dusă de val și să accept că unele lucruri nu merg oricât de tare m-aș strădui eu, că unele lucruri nu sunt ceea ce îmi trebuie mie în acel moment, chiar dacă au fost bune pentru mine cândva, că acum nu mai corespund visurilor, speranțelor și dorințelor mele și că este bine să le las în spate fără niciun fel de regret, fără să mai mă raportez la ele în vreun fel, să le închid pur și simplu sub lacăt și să merg mai departe. Anul acesta am făcut lucrul ăsta și sunt mândră de mine. Am avut curajul de a accepta noi provocări, de a face cu totul altceva și de a mă apropia mult mai tare de ceea ce îmi face sufletul fericit, de pasiunea mea pentru citit. Sper să iasă așa cum visez eu, iar dacă nu va fi să fie, nu e problemă, sunt capabilă să o iau de la capăt. Am suficientă putere pentru noi și noi începuturi! 
         Tot în 2018, am înțeles mult mai bine că unii oameni vin în viața noastră pentru o anumită perioadă, după care își deschid aripile și zboară mai departe. Sunt puțini cei meniți să ne stea alături o viață și este nevoie de multe sacrificii și compromisuri, de punere în pielea celuilalt, de înțelegere a faptului că există și alte opinii decât ale tale, de stat alături de celălalt și în timpurile fericite și în cele mai puțin pline de strălucire ca să rămâi acolo în permanență. Cei mai mulți, însă, vin în viață noastră pentru un timp determinat. Mulți învață de la noi, de la mulți învățăm noi, apoi, cum lecțiile au luat sfârșit, nu mai există dorința de a fi acolo și e mai bine așa. Iei ceea ce este mai bun din fiecare, dai deoparte tot ceea ce te-a durut și mergi mai departe cu capul sus. Nu are rost să stai alături de oameni cu care nu mai ai niciun fel de afinitate sufletească. E prea scurtă viața asta pentru a o petrece alături de oamenii nepotriviți, cu care doar ajungi la contraziceri și certuri aiurea.
      De la 2019, nu vreau multe. Îmi doresc liniște sufletească, sănătate pentru mine și pentru cei dragi mie, echilibru, puțină lumină, curaj cât cuprinde pentru a îmi deschide larg aripile și mult mai multă toleranță și înțelegere, mult mai mult calm și mult mai multă bucurie venită din lucruri mărunte. 
        Mi-am propus ca în anul care bate la ușă să continui pe drumul pe care am început, indiferent de părerea celor din jur sau de câți oameni voi șoca cu schimbarea mea. Oricum, am șocat câțiva și în 2018, dar nu este problema mea, ci a lor, pentru că nu au înțeles schimbările prin care trec, nu au înțeles că, acum, încerc să mă întorc mai mult spre interior și să lucrez cu mine într-un alt plan și că nu mai vreau ca totul să fie atât de vizibil. Oricum, nu are cum să fie atât de bine perceptibil exterior binele interior, ceea ce e în suflet rămâne acolo și e bine... și poate că oamenii care au fost șocați de anumite comportamente ale mele nu sunt nici ei vinovăți, consider că nu au ajuns încă în același plan spiritual cu mine, că ei au rămas în cu totul alt plan și că mai au ei de muncit cu ei înșiși, că nu s-au dezvoltat suficient pentru a fi capabili să fie mai lipsiți de judecată față de cei din jurul lor, pentru a înțelege că fiecare își trăiește viața de unul singur și că nu e posibil să fim toți la fel, că nu putem să ne supunem toți acelorași standarde, că suntem diferiți, că suntem unici și că e bine. Aștept încă să existe mai multă iubire decât judecată, mai multă cunoaștere a celui de lângă, dar asta e altă poveste... Speranța moare ultima oricum. :)
         În schimb, am învățat să renunț la persoanele toxice care se aflau în preajma mea și voi continua să fac lucrul acesta și în continuare, pentru că atitudinea unora nu face nimic altceva decât să te tragă în jos, să te facă să îți pierzi strălucirea din ochi, să te simți vinovat, chiar dacă nu ești, să te facă să ajungi la frici și anxietăți, să îți pierzi bucuria de a fi tu însuți și e greșit. Nu avem nevoie de negativitate în jurul nostru, nu avem nevoie de oameni care să ne amintească în mod constant că nu putem face anumite lucruri, că nu suntem capabili să ne ridicăm mai sus, că nu putem să ajungem la un anumit lucru, că ne este interzis, că nu e voie, că nu se cade, că nu e posibil... Nu, astfel de oameni nu îmi mai stau alături și nici pe viitor nu o vor face! Am alături de mine oameni frumoși sufletește, oameni capabili de lucruri mărețe, care îmi sunt exemplu de așa da și un indiciu că se poate, am nevoie alături de mine de persoane care să mă motiveze, să mă sprijine atunci când cad, să mă certe atunci când chiar greșesc, să îmi permită să fiu eu însămi și cred că mi-a reușit. Mai elimin încă elementele toxice, dar sunt pe drumul cel bun zic eu. Nu îmi pasă câți se vor supăra pe mine din acest motiv, câți vor pleca pentru că eu am lăsat să plece pe alții... Sunt eu și mi-e bine. 
          În anul care vine, vreau să scap pentru totdeauna de frici și gânduri inutile, care conduc la o mare zbatere sufletească. Am de gând să lase să zboare toate acele mici înțepături care apar doar în mintea mea și să păstrez vie amintirea faptului că, până la urmă, totul se aranjează și că nu are rost să pierd timp prețios îngrijorându-mă pentru ceea ce nu pot schimba, pentru ceea ce nu se afla în puterea mea, pentru ceea ce aș fi putut să fac diferit sau mai bine... Toate acestea vor dispărea și mă voi concentra doar la clipa prezentă, doar la ceea ce pot face acum, imediat. Voi merge pe principiul Carpe Diem și voi lăsa ce e în trecut la locul lui și ceea ce vine pentru atunci.
           Am de gând să mă fericesc singură și să nu mai aștept ca alții să o facă. Nimeni nu poate face acest lucru atât timp cât eu însămi decid să fiu nefericită. Nimeni nu are putere asupra mea și a gândurilor mele în afara mea. Nimeni nu știe cum sunt și ce vreau cu excepția mea. Nu voi mai aștepta nimic de la cei din jur, mai cu seamă valorificarea mea. Oamenii sunt diferiți și fiecare are propria viziune asupra lumii. Accept că nu pot schimba nimic și merg mai departe pe drumul ales de mine și doar de mine, fără a mă mai lăsa influențată de părerile celor din jur. Știu că mulți nu o fac din răutate, ei chiar cred ceea ce spun, însă nu vreau să mai plec urechea în stânga și în dreapta, ci doar să îmi ascult instinctele și să acționez acolo unde consider că e cazul. Persoanele din jur sunt libere să creadă ceea ce doresc despre mine, și de rău, și de bine. Eu sunt responsabilă doar pentru propriile gânduri și în niciun caz nu mă voi lăsa antrenată în jocuri de culise, în intrigi doar de dragul unor lupte inutile. Am de dus propriile bătălii cu mine însămi și e mai mult decât suficient.
         În 2019, am de gând să explorez mult mai tare propriul suflet, să cobor în adâncimi de fragilitate și să observ care sunt visurile care ard cel mai tare, după care să le aduc la suprafață și să le transform în ceva palpabil. Voi face schimbările necesare astfel încât să fiu sigură că ajung acolo unde îmi doresc. Voi lupta mult mai mult pentru ele, mă voi zbate mult mai tare și voi face tot ceea ce îmi stă în putință pentru propria fericire. Voi lua toate deciziile legate de ceea ce mă face pe mine fericită, iar nu pe cei din jur, pentru că aceștia oricum vin și pleacă. Îmi voi deschide larg aripile și voi face tot ceea ce trebuie pentru a mă dezvolta și mai tare în plan personal, pentru a străluci. 
          În acest an, voi ierta mai mult și mă voi ierta mai mult, voi îmbrățișa și mă voi îmbrățișa mai mult, voi alina mai multe persoane și mă voi alina mai tare, voi zâmbi și voi oferi mai mult. În 2019, eu voi fi prioritatea numărul unu, iar nu cei din jurul meu. Eu voi fi în centrul atenției mele, cu toate nevoile care mă înconjoară. Voi citi mai mult și mai cu folos, voi scrie mai mult, pe blog, și, de ce nu, la acel roman început cu mult timp în urmă, voi fi mult mai vocală și îmi voi apăra drepturile, munca și idealurile mult mai tare. Voi lupta pentru mine și fericirea mea, pentru că pot, pentru că merit! Voi transforma totul în feerie, în strălucire, voi aduce culoare în viața mea! Voi uita de alții și voi face tot ceea ce trebuie pentru mine însămi! Mă voi pune pe mine pe primul loc în viața mea.
         Pentru 2019, mi-am propus să iubesc şi o să încep cu mine. O să mă iubesc atât de mult încât nu o să mă mai las să sufăr pentru persoane şi lucruri care nu contează! O să-i iubesc pe cei care îmi sunt mereu aproape şi atunci când râd, şi atunci când plâng, pe cei care îşi găsesc mereu timp pentru mine, pe cei care mă cunosc şi mă apreciază! O să-i iubesc pe cei care mă rănesc, jignesc, umilesc, pentru că nu fac altceva decât să-mi arate că nu sunt un om slab! O să iubesc tot ce îmi aduce un zâmbet pe buze!

Un nou an mai bun tuturor, plin de liniște sufletească și de oameni frumoși alături vă doresc tuturor! <3
         

GÂNDURI LA FINAL DE AN



        🎊🎀🎈 Finalul de an este despre bilanțuri personale, despre analiza a ceea ce a fost, a ceea ce ar fi putut să fie, a ceea ce mi-aș fi dorit. Nu a ieșit întotdeauna exact așa cum am vrut, dar a fost întotdeauna spre mai bine, spre binele meu. Anul acesta am crescut puțintel, blogul meu, căsuța sufletului meu, a făcut doi ani și jumătate, iar voi mi-ați fost alături mereu, m-ați sprijinit întotdeauna, fapt pentru care nu pot decât să fiu onorată și să vă mulțumesc din tot sufletul! <3 

🎊🎀🎈 În anul 2018, am devenit o comunitate, am devenit, așa cum îmi place mie să spun, o mare familie a iubitorilor de carte și de frumos. Am cunoscut oameni minunați, cu suflete de aur, oameni cu adevărat frumoși din toate punctele de vedere, care m-au făcut să vreau să continui cu acest proiect. Pe voi, oameni dragi, vă îmbrățișez cu căldură. <3 Au fost și câteva dezamăgiri, dar nu prea multe, nu ca în anii trecuți. Nu știu dacă aceasta se datorează faptului că au fost mai puțini oameni cu care nu m-am identificat sau faptului că am făcut să nu mai conteze așa de mult părerea celor mulți despre mine, despre ceea ce fac. De ceva timp, am luat în considerare doar părerea celor care contează cu adevărat ceva pentru mine, care mă cunosc și mă acceptă așa cum sunt. Am învățat că nu poți mulțumi pe toată lumea orice ai face, că vor fi mereu oameni care vor avea ceva de comentat, care vor purta măști, dar am reușit să îi țin oarecum la distanță, așa că da, anul meu 2018 a fost cu adevărat minunat. Simt că am crescut, sufletește, mental, oricum, anul acesta am schimbat și prefixul așa că poate și de asta... Copilul din mine este încă prezent acolo, dar nu mai pun la suflet chiar tot.

🎊🎀🎈 Acestea fiind spuse, vă doresc tuturor ceea ce îmi doresc și mie, un an mai bun, mai plin de oameni frumoși alături și de lucruri simple, dar care să conteze, un an în care să puteți transforma orice supărare într-un pod peste care să treceți mai înțelepți și mai conștienți de cine sunteți și de ceea ce puteți să realizați! Fiți voi, fiți minunați, fiți unici! <3 <3

🎊🎀🎈 Să ne regăsim în 2019 în aceeași formulă (sau chiar într-o formulă mai mare), cu voioșie și zâmbete largi pe față! La mulți ani! <3

joi, decembrie 27

MICHAEL MORPURGO: UN VULTUR ÎN ZĂPADĂ - RECENZIE



         
        Uneori, destinul ne scoate în cale anumite persoane care vor ajunge să schimbe cursul istoriei, iar noi nici măcar nu realizăm acest lucru pe moment. Pare că soarta își bate joc de noi și transformă un gest de bunătate, de toleranță și de blândețe într-un gest extrem de măreț ca valoare în timp și într-o întâmplare care ne va bântui întreaga viață. Este și cazul personajului principal din „Un vultur în zăpadă” de Michael Morpurgo, un erou creionat după modelul real al unui bărbat care ar fi putut împiedica izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial. Totul s-a aflat la o lovitură de glonț distanță, iar el a ales bunătatea și eliberarea prizonierului său, gândind că oricum totul s-a terminat și că, după atâta durere, suferință și lupte, este nevoie și de puțină bunătate și înțelegere pentru cel de lângă tine, pentru că până și dușmanul este un om, asemeni ție. Autorul are la baza poveștii sale istoria de viață a lui Henry Tendey, cunoscut drept „soldatul care nu l-a împușcat pe Hitler” în Primul Război Mondial, iar despre acest bărbat aflăm câteva detalii în partea de final a cărții. Tocmai acele amănunte m-au determinat să îmi doresc să aflu mult mai multe și să mă îndrept spre multe căutări cu privire la acest erou ce a purtat pe umerii săi destinul unei lumi întregi și greutatea unei incertitudini fără margini, despre cum ar fi putut să fie dacă el ar fi făcut gestul suprem, ce ar fi distrus viața unui german dușman.
          „Un vultur în zăpadă” este o ficțiune istorică  din care irump pagini de istorie vie din timpul celor două Războaie Mondiale, care au adus cu ele multă durere, suferință fără margini și au condus la distrugerea unor generații întregi, ce nu au mai reușit să se întoarcă la viața lor de dinainte de izbucnirea acestor molime negre. 
        „Un vultur în zăpadă” este o poveste pentru copii la bază, însă, în esență, este o lecție de curaj oferită adulților, care pot să împiedice izbucnirea unor conflicte majore, ce au darul de a opri în fașă multe acțiuni cu un mare impact asupra unei lumi întregi. 
            Cărțile astea despre război mi se par întotdeauna bine-venite și niciodată nu mi se par a fi mult prea multe sau suficiente. Nu cred că vom reuși vreodată, din perspectiva omului care nu a trecut prin nicio bătălie majoră, să cuprindem cu mintea întreaga amploare a unui asemenea fenomen, nu putem înțelege în totalitate tot ceea ce s-a întâmplat atunci și nici nu putem cuprinde cu gândul întreaga urâțenie a ceea ce a fost. Consider că, în prezent, nu avem o imagine de ansamblu asupra celor petrecute în timpul Celor Două Războaie Mondiale, care au zguduit o lume întreagă, ci avem doar crâmpeie mici din ceea ce a fost, doar mici puncte pe o hartă a durerii fără margini. Nu are cum să nu te zguduie pe interior orice poveste legată de aceste perioade istorice și cum să nu te revolte și intrige, cum să nu te simți legat de oamenii care au îndurat toate acele bătălii purtate pentru putere și cum să nu îți dorești să nu ajungi vreodată să fii martor la așa ceva. 
       O mică bucată din ceea ce a fost atunci ne oferă și Michael Morpurgo în cartea de față, ba chiar face totul mult mai accesibil și pentru cei mici, astfel încât să poată lua și ei parte la un măcel ce a zguduit lumea și să își extragă învățămintele, lecțiile pe care să le aplice în viața de zi cu zi. Orice pui de om va fi atras de această poveste, mai ales că personajul principal, Barney, este un copil asemeni lor, care a îndurat suferințe fără margini. 





       „Un vultur în zăpadă” - o poveste dureroasă despre supraviețuire în vreme de război, o istorie a pierderilor personale și sociale, o incursiune într-o lume demult apusă, în care oamenii au fost obligați să se dezrădăcineze și să lase o întreagă viață în urmă




         Michael Morpurgo își construiește romanul ca pe o povestire în ramă, împletind povești de viață din timpul celui de al Doilea Război Mondial cu cele din Primul Război Mondial, aducând în prim-plan istorii pline de sensibilitate, de noblețe și de eroism, menite să ofere curaj și încredere în prezent și să ofere un strop de lumină într-o lume ascunsă sub un văl întunecat, ce le oferă oamenilor doar o umbră a vechii lor vieți, doar un simulacru a ceea ce a fost cândva.
         „Un vultur în zăpadă” debutează cu povestea lui Barney, un copil din comitatul Covetry, martor la cel de Al Doilea Război Mondial. Este anul 1940 și iarna a coborât peste Anglia. Războiul este la început, însă Barney, băiețelul din Coventry, nu este scutit de suferințe: tatăl este trimis în luptă tocmai în Africa și nimeni nu știe nimic despre el, bombardamentele îi fac inima să tresalte la cel mai mic zgomot, casa le este distrusă în urma unui raid aerian, timp în care el, familia sa și vecinii pierd tot ceea ce strânseseră o viață, calul bunicului moare, iar el este nevoit să fugă alături de mama sa, călătorind cu trenul spre casa mătușii sale, aflată într-o zonă încă neatinsă de aripile războiului. 
          Mă cutremur de fiecare dată când citesc despre efectele războiului asupra unei zone a lumii, iar imaginile din această carte îți oferă o imagine vie a dezastrului ce a avut loc în acele timpuri: putem observa case strivite și lucruri acoperite de moloz, animale moarte, oameni prinși sub dărâmături și altele asemenea. Nici nu pot să îmi imaginez cum anume poți continua să trăiești mai departe cu toate aceste imagini în minte, cu toate mirosurile pestilențiale ce însoțesc totul, cu toate pierderile, cu toate suferințele pe care inima le are de îndurat... Nici nu pot să mă gândesc la ce poate fi în sufletul unei mame care nu își poate apăra copilul și a unui copil despărțit de părinți și rupt de tot ceea ce cunoaște și aruncat mai apoi în vâltoarea unei vieți ce nu îi mai aparține. 

          „Un vultur în zăpadă” - o poveste despre curaj, o lecție de istorie și o incursiune în tainele unui destin care se încăpățânează să se joace cu viețile oamenilor

             Cum totul a fost distrus, mama lui Barney îl duce pe acesta într-o călătorie ce speră să le protejeze viețile. Însă, trenul în care aceștia se află se dovedește a nu fi adăpostul pe care și-l doreau și oaza lor de liniște, iar drumul lor prin țară nu este lipsit de pericole. Avioane ale trupelor germane atacă trenul, iar mecanicul reușește să devină un erou, conducând trenul într-un tunel întunecat, unde decide să rămână timp de ore întregi, pentru a salva viețile călătorilor săi. Este singurul lucru pe care a putut să îl facă, însă trenul cufundat în întuneric nu este cel mai mirific loc în care s-ar putea afla un copil deja înspăimântat de tot ceea ce fusese nevoit să trăiască până atunci. Nici nu este de mirare că urăște întunericul, mai cu seamă că nu are cum să nu asemene toate acestea cu momentele petrecute în buncărele în care se ascund cu toții atunci când raidurile aeriene se dezlănțuie sau cu momentele în care totul este cufundat în întuneric pentru ca avioanele să fie păcălite și să nu realizeze că se află deasupra unei localități... Ca adult, nu ai cum să nu întrevezi toate acestea în temerile lui Barney și să nu te cutremuri gândindu-te la răutatea oamenilor, care distrug vieți și care duc bătălii lipsite de sens...
         Micuțul are noroc că, lângă ei, în compartiment, se află un bărbat dispus să își folosească ultimele chibrituri pentru a aduce puțină lumină și care îi spune o poveste adevărată, plină de aventură și de eroism, care îl ține pe Barney cu sufletul la gură și îl face să uite un timp de toate temerile, anxietățile și fricile sale. Acest personaj este unul plin de mister, după cum se va dovedi mai târziu, un bărbat care știe multe despre viața unui om presupus prieten al său, chiar și cele mai tainice trăiri ale sufletului acestuia. L-am perceput pe acest bărbat misterios asemeni spiritelor care îl poartă pe bătrânul Scrooge al lui Dickens, numai că acesta nu întruchipează sufletul sărbătorilor de iarnă, ci pe cel al războiului, care speră la oprirea acestuia cât mai repede și la scoaterea a ceea ce este mai bun dintr-un om indiferent de suferințele prin care trece. El își dorește existența blândeții și a toleranței, precum și a oamenilor capabili de sacrificiu personal pentru binele general chiar în mijlocul celor mai dure, crude și sângeroase bătălii pe care omenirea le are de purtat.
         Acest bărbat din tren îi spune o poveste fenomenală lui Barney despre un anume Billy Byron, un bărbat care s-a remarcat în toate luptele prin curajul său, prin faptul că a luptat chiar în linia întâi, că a înfruntat pericolul chiar dacă aceasta l-ar fi putut costa viața doar pentru binele celorlalți soldați și purtând cu sine, în suflet, lumina speranței dătătoare de putere chiar și în cele mai grele circumstanțe, aceea că, dacă el va lupta cu toate puterile, războiul se va termina mai repede și multe vieți vor fi cruțate. Tocmai această dorință a sa, care îl face să meargă mai departe și să reziste sub ploaia de gloanțe și de bombe, îl face să ia o decizie care se va dovedi crucială mai târziu în istoria omenirii: el salvează viața unui soldat german, căci era anul 1918, Primul Război Mondial luase sfârșit, iar acel bărbat părea la fel de speriat ca și ei. A luat decizia cu inima, gândindu-se că nu mai e nevoie de încă un sacrificiu uman când totul ajunsese la o finalitate, că au murit deja mult prea mulți și că orice om are dreptul la viață, asemeni lui. Însă, acest gest de eroism al său, care i-a adus o medalie pentru eroism, se va dovedi a fi crucea pe care va trebui să o poarte în viața de după război: cel salvat nu era nimeni altul decât Adolf Hitler, cel care a pornit cel de Al Doilea Război Mondial. Vina îl torturează pe Billy și nu îi mai permite să se bucure de viață, gândind că a ținut în mâini soarta omenirii și a dat greș. Tocmai de aceea, își dorește să îndrepte lucrurile... Dacă va reuși sau nu, rămâne să aflați.
           Povestea aceasta aduce din nou o imagine pe care am întâlnit-o și în „O logodnă foarte lungă” și mi se pare că aceasta îi conferă romanului nota aceea de originalitate, care o diferențiază de alte multe ficțiuni istorice: autorul aduce în prim-plan soldatul din tranșee, omul simplu care ajunge în situații excepționale ce fac ca un întreg război să capete alte valențe. Aici, nu mai contează că e vorba de camarad sau de dușman, lupți pentru a supraviețui și, deși în condiții normale, de pace, te-ai fi gândit la multe lucruri pe care nu le-ai face, aici nu mai contează. Lupți pentru a supraviețui, lupți pentru a scăpa de zgomotele războiului, lupți pentru miile de copii rămași orfani, pentru miile de femei rămase văduve, pentru camarazii pierduți, pentru lume. Aici, uiți de tot și de toate și obosești psihic să te lovești de morile de vânt. Poate tocmai această oboseală l-a și determinat pe Billy să nu mai ia o viață atunci când era clar că totul se sfârșise. S-a gândit că, astfel, va putea supraviețui mai ușor în lumea de după război, gândindu-se că printre toate ororile trăite, a reușit să facă și un bine unui om asemeni lui. Însă, fantomele trecutului nu își doresc să îl părăsească, fapt pentru care, deși are o soție pe care o iubește și o viață liniștită, Billy trebuie să îndrepte lucrurile, să își continue bătălia personală pentru a putea experimenta din nou viața adevărată, reală. Tocmai această zbatere sufletească a sa îi oferă o aură de frumusețe și de noblețe întregului roman.
           „Un vultur în zăpadă” este o poveste despre curaj și despre lupta cu sinele pentru binele personal. Autorul aduce în prim-plan vulnerabilitatea ființei umane, pe care o exploatează la maxim, și ne oferă o carte plină de sensibilitate și de trăiri intense, o carte ce nu ar trebui să lipsească din bibliotecile oricărui iubitor de lectură.


        DATE DESPRE CARTE:
        ___________________

        Titlu: „Un vultur în zăpadă”
        Autor: Michael Morpurgo
        Titlu original: An Eagle in the Snow
        Traducător: Alina Popescu
        Editura: Nemira
        Colecție: Nemi
        Anul apariției: 2018
        Număr de pagini: 200

         Cartea este recomandată începând cu vârsta de 9 ani și poate fi comandată de pe site-ul editurii NemiraLibris sau Elefant.
  

luni, decembrie 24

MIRUNA LAVINIA: DECOLORAT (EDITURA BERG) - RECENZIE



        Știți de cât timp stă această carte în biblioteca mea și cât de tare m-am ferit eu de ea?! Are o problemă de formulare chiar la început și am crezut că așa va fi în întregime și tot mă încurajam de una singură să încep să citesc romanul și tot partea aceea de început mă dădea înapoi. Știți cât de tare am greșit judecând astfel această carte? Nu m-am mai înșelat de foarte mult timp atât de tare la o carte și mă bucur că nu am avut dreptate. Miruna Lavinia scrie foarte bine și creionează o poveste plină de originalitate, pe care eu nu am mai întâlnit-o abordată în rândul autorilor autohtoni: o relație LGBT. Autoarea se dovedește o bună cunoscătoare a firii umane și reușește să ne prezinte frământările interioare ale personajelor sale într-un stil care ne face să le simțim fiecare zvâcnire a sufletului caracterelor sale, fiecare durere și fiecare gând care le face să se caute pe ele însele, să sape în adâncimi de suflet pentru a afla cine sunt cu adevărat. 
           „Decolorat” este o poveste dulce-amăruie despre două persoane absolut normale, cu povești de viață impresionante, cu dureri sufletești mari, care își caută alinarea una în brațele celeilalte. Este o poveste despre găsirea de sine într-o societate care tinde să anuleze individualitatea, plasând individul în tipare dinainte stabilite, fără a observa cine este acesta cu adevărat. La fel cum oamenii tind să îi ucidă sufletul prin impunerea de norme sociale, aceștia ajung să vadă totul doar în nuanțe de alb și negru, fără a fi conștienți de faptul că lumea e creată din lumini și umbre și că e învăluită în miriade de culori, ce creează o adevărată feerie de emoții, trăiri și sentimente. Miruna Lavinia creează un roman plin de praf de stele, care ne arată că trebuie să fim puțin mai toleranți cu cei din jurul nostru, că trebuie să avem puterea de a îi asculta și de a îi cunoaște pe cei din jur, așa cum sunt ei, fără a încerca să le impunem propriile valori și a le proiecta, chiar numai și la nivel inconștient, propriile dorințe și visuri. Trebuie să învățăm să îi acceptăm pe cei din jur așa cum sunt, să îi observăm și să îi iubim pentru ceea ce sunt ei în realitate, iar nu pentru ceea ce ne-am dori sau ne-am închipui noi că trebuie să fie. Este un roman care îți oferă o viziune mai luminoasă asupra lumii, îți dă optimism și putere pentru a merge mai departe pe drumul ales de tine, fără a te teme de consecințe sau de judecățile de valoare ale celor din jurul tău. Atât timp cât reușești să fii tu însuți și să faci ceea ce te face fericit, restul sunt poveste.
        Acțiunea este plasată în Cehia, într-un oraș care conține poezie în interiorul său (dacă ne gândim numai la Ceasul Astronomic, adeseori pomenit în carte): Praga. Autoarea ne poartă pașii pe străduțe minunate, în localuri încărcate de semnificații, în care artiștii își dau mâna și își pun la punct viitoarele expoziții. Bineînțeles că vreau să văd Praga acum după ce am citit această carte, mintea mea a fost animată extraordinar de tare și deja a devenit liber la visare! 
         Atmosfera creată este una feerică, ce ne plasează la graniță dintre real și ireal, dintre normalitate și anormalitate, dintre magic și non-magic, la final nefiind siguri dacă am fost martori la o poveste reală sau la ceva ce s-a petrecut aievea, doar la nivel mental, ca un fel de refugiu dintr-un cotidian prea anost și dintr-o dorință a unuia dintre personajele principale de a se afla pe un plan superior, în care totul să devină posibil și în care toate visurile să devină realitate. Cred că finalul a fost cea mai mare surpriză a acestei cărți, iar imaginația mea deja s-a dezlănțuit și a rămas ancorată încă în acea lume.
         Bun, dar să o luăm cu începutul, pentru că eu deja am ajuns la partea de final! :)
            Theodore Kisley este un tânăr student la Seminarul Baptist din Praga, un tip destul de singuratic și de introvert, fapt provocat și de atitudinea părinților săi, mai cu seamă tatăl, care au darul de a îi impune ce anume să facă cu viața sa și ce prieteni să aibă. Tot ceea ce se așteaptă de la el, cu toate că are doar douăzeci de ani, este să se așeze la casa lui și să formeze o familie, cu mulți copii alături, conform tradițiilor păstrate din moși strămoși. Nimeni nu este interesat de ceea ce crede sau de ceea ce își dorește cu adevărat Theodore, iar personalitatea sa pare să fie strivită sub opiniile celor din jur. Tânărul devine doar un fel de marionetă în propria viață, prins de niște ațe mânuite de familia sa, care îl dirijează spre îndeplinirea unui alt destin, care nu îi permit să își îndeplinească Legenda Personală.
             Toate acestea sunt pe cale să se schimbe în momentul în care, mânat de un simplu impuls, Theodore se îndreaptă spre locul unde nimeni nu s-ar fi așteptat să se afle: la o expoziție de pictură. Tânărul este daltonist, de unde apare, la un nivel de suprafață, și titlul romanului, însă se surprinde chiar și pe el, căci reușește să observe nivelurile de adâncime ale unor picturi, care inițial l-au intrigat. Acest fapt îl apropie de artist, de Eugene Vrabec, pictorul nonconformist care îl introduce pe Theodore într-un univers cu totul nou, plin de culori și lipsit de reguli rigide, în care fiecare poate fi ceea ce își dorește. Din acest moment, viața tânărului seminarist se schimbă, căci începe să se descopere pe măsură ce relația lui de prietenie cu pictorul evoluează într-una de iubire neconvențională, plină de pasiune și de senzualitate. Numai că nu este sigur dacă Theodore este pregătit pentru toate acestea, căci încă se află îngrădit între granițele trasate de părinții săi, iar aducerea în preajma sa a Darjei Korba cu scopul de a îl face să o ia în căsătorie complică mult lucrurile pentru el. Are de ales între iubire și libertatea de gândire și datorie față de părinți, societate și tradiție. Vă las pe voi să descoperiți ceea ce a ales.
           Eugene Vrabec este personajul care m-a intrigat cel mai tare pe întreaga durată a acțiunii romanului, cu toate că mi-a plăcut. Cred că l-am îndrăgit mai tare decât am făcut-o cu Theodore, pentru că are o personalitate extraordinar de puternică și nu pune preț pe ceea ce crede lumea despre el, ci își urmează cele mai tainice dorințe ale inimii, spre deosebire de tânărul seminarist, care mi se pare mult prea slab și mult prea departe de descoperirea de sine. Nu știe nici el exact ce dorește, dar se avântă cu capul înainte, după care face zeci de pași înapoi, în dorința de a îi mulțumi pe alții, cu prețul nefericirii sale și a lipsei de mulțumire sufletească.
         În opoziție, Eugene Vrabec este tipul care iese din tipare și care face ceea ce trebuie pentru propria fericire. El întruchipează imaginea artistului mereu neînțeles de cei din jur, mereu plin de controverse, mereu plin de surprize, însă el și-a găsit puterea și refugiul în arta sa, iar picturile sale îl fac să fie mult mai puternic și mult mai dornic să facă tot ceea ce îi aduce mulțumirea, ba chiar a încercat să îl învețe și pe Theodore, pentru care a părăsit-o pe femeia ce îi fusese alături de-a lungul timpului, Elska. Posibil ca motivele pentru care îl ajută pe Theodore să fi fost unele pur egoiste, după cum sugera prietenul său, Samuel, însă intențiile sale sunt bune și acest lucru contează cel mai mult. Singurul lucru care nu îmi este clar despre Eugene este nivelul studiilor sale, căci la început ni se spune că a terminat facultatea, dar continuă să fie prezent la cursuri pentru a fi alături de oameni care creează frumosul la fel ca el, după care, spre final, lucrează la licență alături de prietenii săi.
           „Decolorat” este un roman minunat, care te prinde în mrejele poveștii sale, unde te ține captiv de la prima până la ultima pagină. Povestea de iubire este una atipică și neconvențională, însă aceasta nu îi știrbește deloc din frumusețe și din candoare. Principalul în lumea aceasta este să îți găsești sufletul pereche și să înveți să nu mai judeci, ci să îi permiți celui de lângă tine să fie el însuși, chiar dacă deciziile tale nu corespund cu modul tău de viață și cu viziunile tale asupra lumii. A fi tolerant într-o lume obtuză, a iubi mai mult și a avea curajul de a te arăta fără mască sunt lecțiile cel mai  greu de învățat în această lume, dar și cele mai frumoase și mai pline de semnificații.
            Recomand romanul tuturor celor care au o minte deschisă și care nu sunt adepții concepțiilor greșite. Este o carte care aduce o notă mare de originalitate și care tratează un subiect sensibil, dar cu o mare putere de acționare asupra psihicului, făcându-ne să vedem dincolo e aparențe și de ziduri mentale, eliberându-ne de tot ceea ce nu înțelegem și transformându-ne în niște oameni mult mai frumoși și mai buni la final.

          Citate: 

         „Uite un exercițiu zen pe care-l practic atunci când îmi este greu: inspiri, ții aerul și apoi expiri pe gură. Așa îți limpezești mintea.”

          „Indiferent de cine suntem crescuți, în adâncul nostru suntem diferiți, asta ne diferențiază de ceilalți: personalitatea.”

          „Adevărul e că, dacă nu încerci, nu ai de unde să știi ce-ți place. Trebuie să te accepți, oricât de diferit ești de alții. Dacă tu cauți să le faci pe plac altora, vei ajunge să joci un joc periculos.”

         „Lucrurile cele mai frumoase sunt imposibil de obținut fără puțin efort.”


        DATE DESPRE CARTE:
        ___________________

        Titlu: „Decolorat”
        Autor: Miruna Lavinia
        Editura: Berg
        Colecție: 18+
        Anul apariției: 2018
        Număr de pagini: 176

        Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Berg sau de Libris.

CUM SĂ NE ÎNCĂLZIM ÎN ZILELE GEROASE DE IARNĂ



       A venit iarna drăguța,
      Timpu-i bun de ieșit cu săniuța,
      Însă nu mai este timp de joc,
      Geru-i mare, timpu-i de stat lângă foc.

       Nu știu cum sunteți voi, însă eu nu iubesc deloc, dar absolut deloc, frigul. Rezist mult mai bine vara, la patruzeci de grade, decât o fac iarna la minus nu știu câte grade. Am oroare de tot ceea ce înseamnă ger, zăpadă, gheață... Nu mă înțelegeți greșit, îmi place să le observ de la fereastră, dar nu vreau să le și simt pe pielea mea. Tocmai de aceea, în această perioadă din an caut tot felul de soluții care să îmi aducă mult mai multă căldură, iar în acest articol o să vă prezint câteva articole care mă ajută pe mine în acest sens.


       Nu știu cum sunteți voi, însă pentru mine nu există iarnă fără ciocolată, cafea și ceai. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Răsfățul trebuie să fie cât mai mare, îndur destul de mult timp frigul, am nevoie de resurse pentru a mă da jos din pat dimineața și pentru a ieși din păturica pufoasă. 


        Păturici pufoase? Să vină toate la mine, cu cât mai multe și mai colorate cu atât mai bine. Am toate modelele posibile, am toate culorile, ba chiar am și cu fulgișori, asortate cu vremea de afară. Fulgii de nea nu mă deprimă deloc, ba chiar îmi oferă bucuria copilului de altădată, așa că nu am cum să nu mă bucur de ei. Și, dacă tot Lăbuș a refuzat să iasă din cadru, să știți că și un animăluț încălzește extraordinar de tare orice zi friguroasă, chiar și atunci când trebuie să ieși afară. Cu el alături, uiți de toate. Te bucuri de bucuria lui.


         Încă de la final de noiembrie, scot la lumină puloverele pufoase sau vestele călduroase. Trebuie să fie destul de lunguțe, pentru a îmi acoperi mijlocul, pentru că, altfel, încep durerile de șale... 


         Iarna, am neapărat nevoie de papucii mei de casă călduroși. Refuz să ies din ei până în primăvară și, da, am tot felul de modele fistichii. Blănițele de oiță să vină la mine! :)


        Dacă nu sunt papucii călduroși, sunt șosetele din lână sau cu blăniță pe interior. Iubesc modelele cât mai colorate și cât mai groase. La fel, am nevoie de mănuși pufoase și în diverse culori, pentru a îmi înveseli zilele astea nu tocmai minunate.


        Acum, dacă tot vorbim despre căldură, să ne întoarcem și spre cea sufletească. O carte întotdeauna ne face să uităm de tot ceea ce se petrece în mediul exterior, iar în serile friguroase, stând pe fotoliul meu de lângă sobă cu picioarele cățărate direct sus, acolo, prefer cărțile romantice. 

        Cam acestea sunt lucrurile care îmi aduc mie căldură întotdeauna în zilele geroase. Au efectul dorit mereu. Care sunt lucrurile care vă ajută pe voi să uitați de frig?

sâmbătă, decembrie 22

IDEI DE CADOURI PENTRU IUBITORII DE CARTE



        Orice persoană pasionată de citit iubește tot ceea ce e legat de lumea cuvintelor și a literaturii. De multe ori, este destul de greu să alegi un cadou care să fie pe placul unui iubitor de carte, mai ales că aproape întotdeauna te temi să alegi o operă literară drept dar. Nu știi niciodată ce gen va fi pe placul persoanei sau ce cărți au poposit deja pe rafturile bibliotecii acestuia. De aceea, o soluție minunată ar fi obiectele strâns legate de lumea cărților, care se găsesc într-o gamă extrem de variată.


     Semnele de carte sunt întotdeauna apreciate de orice iubitor de carte, iar dacă acestea mai sunt și magnetice și cu imagini inspirate din cărți cu atât mai bine. Orice persoană care iubește să citească are cu siguranță acasă o colecție impresionantă de semne de carte, însă niciodată nu sunt suficiente și în niciun caz nu va spune nu unuia nou. Pot fi realizate și semne de carte manual, personalizate sau pot fi achiziționate seturi de semne de carte de colorat. Orice idee este bine-venită.

       Sacoșele cu citate din cărți, cele cu mesaje realizate special pentru iubitorii de cărți sau cele cu imagini ale unor coperți de carte sunt minunate și adorabile. Acum, să fim serioși, trebuie să fie uriașe și rezistente, însă oricine ar aprecia un asemenea cadou. Orice persoană care iubește cărțile rămâne în pană de astfel de obiecte atunci când merge la cumpărături. Vă spun cu mâna pe inimă că niciodată nu sunt suficiente.

    Seara este un bun moment pentru citit, iar o lampă decorativă ce are forma unei cărți este un obiect minunat, care sigur ar încânta vizual un iubitor de carte, dincolo de efectul ei mult mai practic, acela de a oferi lumină numai bună pentru lectură.


      Și dacă tot am vorbit de lămpi, să nu le uităm nici pe cele care pot fi atașate la carte, la tabletă sau chiar la ochelari, extrem de utile noaptea când nu vrei să ții trează toată casa doar pentru că tu vrei să mai citești măcar un capitol din cartea preferată, pentru a afla ce se întâmplă și pentru a îți odihni apoi sufletul liniștit, căci acum nu ai rămas cu gândul la cele citite.

      Atunci când iubești să citești, niciodată nu sunt prea multe cărți și nici prea multe obiecte care să îți amintească de pasiunea ta. Există tot felul de încălțăminte în acest sens, de la espadrile la pantofi cu toc, care întotdeauna te vor scoate din anonimat, îți vor lumina ziua și te vor face să pornești la drum cu un zâmbet larg pe chip.

      Dacă tot suntem în sfera obiectelor vestimentare, să nu uităm nici de mesajele cu citate sau cu imagini livrești, care adaugă întotdeauna o notă de eleganță și de sofisticat unei ținute. Există multe modele, în toate culorile și de toate mărimile și nu ai cum să nu te îndrăgostești de un asemenea lucru. Cu siguranță ieși din anonimat cu un astfel de obiect.

      
      Pentru cel care iubește lectura, nimic nu este prea mult. O rochie, o cămașă sau o fustă cu imprimeu ce amintește de cărți este întotdeauna bine-venită. Orice iubitor de carte ar simți că a poposit în Paradis cu un astfel de obiect de vestimentație și nu ar înceta să își privească imprimeul pentru a se bucura de acesta. 


       Seara și dimineața sunt momentele folosite cu predilecție pentru cufundarea într-o carte bună, având alături un ceai sau o ciocolată caldă. Totul poate deveni încă și mai frumos dacă și pijamaua ta vorbește despre propria pasiune și există și în acest caz o varietate de forme, de la imagini din cărți, imagini cu persoane care citesc sau imprimeuri cu citate din anumite cărți. Principalul este să fie comode și să îți inducă starea magică necesară pentru o lectură de calitate.


     Din lista de obiecte livrești ale unui iubitor de lectură nu ar trebui să lipsească o umbrelă cu cărți numai bună atât în zilele ploioase, cât și în cele călduroase, cu soare puternic. Parcă imaginile ce se regăsesc pe ea te ajută să ieși din monotonie și să fii mai vesel, indiferent de cum arată vremea de afară. 



      
     Un alt obiect care poate lumina orice zi și care te poate face să uiți de orice greutate din ziua respectivă este portofelul inspirat din cărți sau cu modele livrești, care să te facă să zâmbești doar când îl privești. 

     Cercei în formă de carte? Bineînțeles, de ce nu ar exista și un asemenea accesoriu?! Cum să nu te îndrăgostești de o asemenea pereche de cercei și cum să nu îți dorești să îi porți, arătându-le tuturor cât de tare iubești cărțile și simțindu-te bine în pielea ta?!

      Cerceii în formă de carte pot fi întrecuți doar de medalioanele în formă de carte și există o varietate extraordinar de mare în acest sens. Bine, acum dacă tot suntem la acest subiect, trebuie știut că sunt la fel de bine primite și inelele în formă de carte, care sunt la fel de minunate și de feerice.

    Acum, dacă e să fiu sinceră, un iubitor de carte ar adora și insignele cu mesaje demne de pasiunea sau sau cu imagini livrești. Le poate asorta la orice haină, le poate prinde la geantă sau la rucsac, le poate pune la pălărie și lista ar putea continua...

       Pernele cu mesaj sunt mereu un cadou bine venit. Se pot imprima la cerere sau se pot cumpăra gata făcute. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Te așezi comod și parcă îți vine chef și de un maraton de citit în acest fel... Ai mai mult spor la dat pagina cu siguranță. 

      Dacă tot avem perne, nu strică să ne asigurăm că avem parte și de suficiente lumânări parfumate și, credeți-mă pe cuvânt, când vine vorba de așa ceva, niciodată nu sunt de ajuns. Ele creează atmosfera, ne încălzesc sufletele și ne asigură un climat propice pentru a intra în lumea magică pe care autorul a creat-o pentru noi.





         Pe lângă perne și lumânări parfumate, un iubitor de lectură are nevoie de ceai sau ciocolată caldă sau, de ce nu, chiar de cafea. O carte cu mesaje adaptate e un minunat cadou și cu siguranță va bucura extraordinar de tare și persoana care o va primi.


         Bineînțeles că un iubitor de carte își va dori să își noteze anumite idei cu privire la cărțile citite, să facă o analiză a textului, să își păstreze la loc sigur citatele preferate și niște creioane sau pixuri personalizate sunt numai bune în acest sens. 




       Dacă tot vorbim de notat idei, o agendă este numai bună în acest sens, mai ales dacă are o copertă foarte drăguță. Pe lângă idei, se pot face liste de lectură, se pot nota cărțile nou achiziționate sau ține evidența celor citite. Este un cadou extrem de util. 


       Pentru cărțile acelea extrem de grele și nu numai, este numai bun un suport de carte. Există o multitudine de idei și de modele, ai de unde alege. Este un ajutor foarte bun pentru un iubitor de carte.







       Ultima idee de cadou care îmi vine în minte este cea reprezentată de o copertă de carte. Sunt multe cărți ale căror coperți trebuie acoperite și protejate, mai ales dacă ai o oarecare urmă de manie în minte... Oricum, pentru mai multă siguranță, este un lucru extraordinar de bun.

         Voi ce alte idei de cadouri aveți? Ce anume v-ar plăcea să primiți?

vineri, decembrie 21

COLLEEN HOOVER: CONFESS - RECENZIE



       „Spune-mi ceva despre tine ce nu mai știe nimeni. Ceea ce pot păstra numai pentru mine.”

         Romanul „Confess” a fost prima mea întâlnire cu autoarea Colleen Hoover, însă, cu siguranță, nu va fi și ultima. Stilul este unul destul de ușurel, însă execuția este de excepție. Am ajuns să compar modul în care autoare își construiește acțiunea cu o broderie extrem de fină și de diafană, pe care o coase cu extrem de multă migală, oferind atenție fiecărui detaliu în parte. Reușește astfel să te îndrăgostești de modul în care spune povestea și să te țină puternic ancorată în cele ce se desfășoară în fața ta și să citești totul pe nerăsuflate, ca și când dacă ai lăsa cartea din mână ceva s-ar întâmpla și magia s-ar rupe.
             „Confess” este un roman de o sensibilitate aparte, care îți încântă inima cu o poveste de dragoste ce reușește să depășească toate greutățile și zidurile ce le sunt ridicate în față. Dincolo de istoria unei iubiri ce se ițește cu o rapiditate uluitoare, asemeni plantelor ce cresc mai tare după furtuni, autoarea ne prezintă modul în care acționează legăturile de rudenie și puterea sacrificiului de care sunt capabili pentru cei dragi atât a părinților, cât și a copiilor deopotrivă. Emoțiile care te încearcă pe tot parcursul citirii acestei cărți sunt unele extrem de puternice și, uneori, ți-ar plăcea să te bucuri de un soi de putere magică prin intermediul căreia să reușești să rupi orice fel de bariere și să pătrunzi direct între paginile sale. Am avut lacrimi în ochi de la prima și până la ultima pagină și am ținut pumnii strânși cu putere pentru ca personajele dragi să ajungă să își unească destinele. 

       O serie de mărturisiri dure, șocante, tipul acelea de cuvinte și de acțiuni pe care le ții doar pentru tine, fără puterea de a le spune celor de lângă tine, duc la crearea unor adevărate opere de artă, ce au puterea de a mișca persoana ce le privește până în adâncul sufletului. Însă, în momentul în care toate acestea sunt verbalizate și aruncate chiar în fața celui drag, se poate observa cât de dureros poate fi adevărul și cât de greu de dus de cel care l-a auzit, iar personajele principale ale lui Colleen Hoover, cu toate că au o vârstă fragedă, duc în spate povești cu greutate, care, poate, pe alții în locul lor i-ar fi pus la pământ. Ele însă își poartă cu mândrie cicatricile din suflet și încearcă să alunge întreaga durere unul prin celălalt, folosind iubire pe post de pavăză, de acoperământ împotriva ploii din suflet. Ajungem să le cunoaștem extrem de bine simțămintele, căci autoarea are grijă să ne ofere o dublă perspectivă asupra evenimentelor, putând afla ceea ce se întâmplă atât din punctul de vedere al lui Auburn, cât și din cea a lui Owen. 
           Romanul se deschide și se închide în mod ciclic cu niște acțiuni care s-au petrecut cu cinci ani în urmă față de momentul prezent, acestea reprezentând momentul de cotitură, de răscruce, atât pentru Auburn, care este nevoită să se despartă de prima ei iubire, aflată pe patul de moarte, cât și pentru Owen, care trebuie să își îngrijească tatăl aflat în comă și să să reconstruiască după un accident rutier care a condus la pierderea mamei și a fratelui său mai mare. 
         V-am spus deja că am plâns încă de la primele pagini ale cărții și nici nu aveam cum, căci protagoniștii unei povești de iubire aflate pe punctul de a se încheia sunt doi adolescenți, doi copii de doar cincisprezece ani, aflați la prima lor întâlnire cu iubirea, pe care o glumă sinistră a sorții decide să îi despartă. Auburn este din Portland, însă a lăsat casa și familia în urmă și s-a mutat în Dallas pentru a își urma iubitul, al cărui trup era măcinat de o boală necruțătoare, ce îl răpunea puțin câte puțin, lăsându-l pe zi ce trece mai lipsit de putere. Ca și când boala nu ar fi fost de ajuns, intervin și familiile celor doi copii, care se încăpățânează să nu le înțeleagă durerea, și îi desparte mai înainte ca boala să o facă, tânăra fiind nevoită să se întoarcă acasă, fapt care îi sfâșie sufletul în cioburi infinite. 
           În prezent, la cinci ani după pierderea celui drag, Auburn Reed este nevoită din nou să renunțe la tot ceea ce a reușit să construiască în Portland și să se mute în Texas, în Dallas, unde lucrează drept coafeză. Urmează să împlinească douăzeci și unu de ani, însă încă nu este sigură că este pregătită pentru a primi din nou pe cineva în viața ei. Încă se simte apropiată de Adam, primul ei iubit, și nu știe cum să meargă mai departe fără el. Are nevoie de venituri în plus și acționează în mod spontan atunci când vede un afiș de angajare în vitrina unui atelier de pictură. Nici măcar nu bănuia fata ce schimbări majore va aduce această slujbă în viața ei și cât de mult i se va schimba viața după întâlnirea cu angajatorul său, Owen Gentry, un pictor neconvențional, care își deschidea porțile pentru public doar o singură dată pe lună.
           Owen pare a o cunoaște pe Auburn de mult mai mult timp, însă refuză să îi spună ceva tinerei. Poate tocmai și din acest motiv el face și mai multe eforturi pentru a fi în preajma ei. Nu are nici el un trecut prea ușor, căci după pierderea mamei și a fratelui său, moment în care el conducea mașina, tatăl lui nu a mai fost același, iar el a trebuit să fie mult mai puternic decât ar fi crezut vreodată că este. Însă, ajuns acum la maturitate, Owen își dorește ca tatăl său să schimbe șirul greșelilor, mai cu seamă că acțiunile lui duc la închiderea fiului și la o posibilă pierdere a fetei pe care o iubea.
             Auburn este pusă în față unor alegeri extraordinar de grele. Relația dintre ea și Adam nu a rămas fără rod, iar ea i-a dat naștere lui AJ. Fiind încă un copil, nu a avut prea multe de spus în momentul în care Lydia, mama lui Adam, a preluat controlul asupra ei și a bebelușului său, cerându-i să renunțe la drepturile materne, pe care să i le cedeze ei. Acum, la atâția ani după nașterea lui AJ, Lydia face ca totul să fie mult mai dificil: îl mută pe cel mic în Dallas, neoferindu-i lui Auburn posibilitatea de a își continua studiile, căci se mută în orașul în care se află copilul ei, și nici nu îi permite să îl viziteze foarte des. Tocmai de aceea este și mai dificil să fie cu Owen, căci un bărbat ce a ajuns în pușcărie nu îi asigura șanse de izbândă în ceea ce privește reprimirea drepturilor parentale asupra lui AJ. Cu toate că îl cunoaște de puțin timp, Auburn simte că este îndrăgostită de Owen, însă, de dragul copilului ei, decide să îi ofere o șansă lui Trey, polițistul orașului și fratele lui Adam, care pare să fie soluția de compromis pentru a se putea reuni cu propriul fiu. 

         Ce anume va alege într-un final Auburn: dragostea sau datoria? Ce va prima: fericirea și liniștea ei sufletească alături de un bărbat ce îi oferă aripi să se înalțe cât mai sus și încredere în sine sau sacrificiul propriei fericiri de dragul celei a copilului ei și a reunirii cu acesta? 

        **********

         „Confess” este genul acela de lectură ușurică, dar care îți ajunge la suflet. Povestea de iubire, deși pare una clișeică, între fata cea bună și băiatul cel rău, se dovedește a nu fi astfel și, pe măsură ce îi cunoști mai bine pe Owen și pe Auburn, odată ce le știi trecutul, începi să empatizezi cu ei și să îți dorești ca miracolele să fie posibile. Mi-au plăcut ambele personaje, pentru că dau dovadă de o mare putere interioară și de multă candoare, pentru că luptă pentru visurile lor și pentru binele celor dragi. L-am urât pe Trey. Nu am știut de la început ce hram poartă, însă comportamentul lui față de Auburn și dorința lui de a controla totul mi l-a făcut extrem de antipatic. Apoi, modul în care a evoluat, m-a făcut să îmi doresc să își primească o pedeapsă. Mi-au plăcut poveștile din spatele personajelor principale și modul în care autoarea le-a construit viitorul mai apoi. Îți conferă o mare stare de bine și te lasă cu lumina optimismului în suflet.
           „Confess” este o lectură răvășitoare, care te lasă fără respirație și te face să îți dorești ca binele să fie etern și imbatabil. Dacă nu ați citit încă acest roman, vi-l recomand cu tot sufletul. 


        DATE DESPRE CARTE:
        ___________________

        Titlu: „Confess”
        Autor: Colleen Hoover
        Titlu original: Confess
        Traducător: Iulia Roșca-Dromereschi
        Editura: Epica
        Colecție: EpicLove
        Anul apariției: 2017
        Număr de pagini: 318

          Cartea poate fi comandată de aici.


Vizitatorii blogului


website hit counter