marți, noiembrie 27

FREIDOUNE SAHEBJAM: LAPIDAREA SORAYEI - RECENZIE



         M-am ferit cu bună știință să citesc romanul „Lapidarea Sorayei”, cu toate că l-am adăugat pe rafturile bibliotecii mele cu extrem de mult timp în urmă. Titlul, care face referire la un obicei de o violență extraordinară, cu rădăcini adânc înrădăcinate în niște credințe barbare, mă anunța deja că voi avea parte de o lectură cu puternice implicații emoționale și pur și simplu nu m-am simțit pregătită să parcurg povestea Sorayei. Bine, nici acum nu am fost și nu cred că îți poți face sufletul să fie pregătit vreodată pentru a fi părtaș la o acțiune de o asemenea amploare, chiar dacă este vorba de o experiență așternută pe hârtie, însă am zis că, dacă nu voi citi această carte acum, cel mai probabil nici nu o voi mai face. 
       M-a durut destinul Sorayei până în cel mai ascuns colțișor al inimii mele? Cu siguranță, da. Am simțit gesturile oamenilor ca și cum ar fi fost pe propria piele, fapt care a făcut ca trăirile să se intensifice pe măsură ce mă apropiam de deznodământ.
           M-a durut neputința de a schimba mentalități, oameni? Puteți fi siguri că da. 
      M-a durut gândul că un astfel de obicei încă se mai practică în unele locuri din lumea arabă (în urmă cu ceva ani, o prietenă îmi povestea de lapidarea unei femei în Iordania)? Bineînțeles. Mi se pare încă ireal faptul ca există încă oameni care acționează ca urmare a ignoranței și a lipsei de cunoaștere, care dau sentințe cu bună știință, provocând iadul în urma lor, că există escroci care sunt lăsați să acționeze ca niște mari învățați doar pentru că au curajul de a vorbi mai mult ca alții. Mi se pare absurd că mai sunt unii oameni care cred într-o divinitate a răzbunării, care îi cere ființei umane să fie instrumentul său pe Pământ și care să facă dreptate prin intermediul urii și a violenței. Mi-aș dori ca lumea asta să se schimbe și să fie mult mai plină de bunătate, iubire și toleranță față de toți cei din jur, fără excepție, și încă mai sper că va veni ziua aceea în care vom dărui dragoste la fel cum ne place să o primim de la cei din jur.
      „Lapidarea Sorayei” este genul acela de carte care se citește cu sufletul și de care avem nevoie pentru a ne aminti cât de tare se poate coborî omul, transpunându-se în haine de animal, doar pentru a îndeplini niște acte pe care le crede normale și de bun-simț. Romanul ne amintește că mai avem multe de schimbat la noi și la societatea în care trăim, că avem un drum lung de parcurs până când masele de oameni vor fi educate și vor căpăta capacitatea de a lua decizii bazate pe informație și pe instinctul interior, fără a  se mai lăsa influențat de mediul exterior și de dorința colectivă, care se propagă asemeni unei flăcări printre copacii uscați. Este tipul acela de carte care ni se impregnează în forul nostru interior, implorându-ne să nu mai repetăm greșelile altora și să luăm aminte la istoriile de viață, să ne extragem lecțiile și să mergem mai departe aplicând cunoștințele căpătate astfel. 
           Autorul ne plasează în Iran, în satul Kupayeh, un loc în care tradiția primează, iar femeile sunt umbre forțate de împrejurări să se închidă în case pentru a se îngriji de gospodărie și copii, în timp ce soții umblă de colo, colo, fără a se gândi la sentimentele soțiilor rămase acasă. Dacă, totuși, mai existau voci feminine care se ridicau deasupra mulțimii înainte de revoluție, după aceasta le este aproape imposibil să mai iasă în față și să treacă peste cuvântul bărbatului, acțiune pentru care puteau fi aspru pedepsite, ca un fel de exemplu pentru toate celelalte. 
        În acest sat, se naște Soraya, o copilă tăcută, care preferă să se supună regulilor impuse de cei din jur și să plece capul atunci când nu poate să își aleagă singură viitorul. Ea alege să tacă în fața patronului său și al fiilor acestuia atunci când este abuzată fizic și psihic, tace atunci când părinții ei o căsătoresc la o vârstă fragedă cu Ghorban Ali, tânărul pe care îl ura încă de la cinci ani, tace atunci când soțul ei o lovește cu brutalitate, comite ilegalități, îi aduce prostituate în casă, tace când lumea din jur răspândește bârfe despre ea. Pur și simplu are impresia că tăcerea o ajută să uite de tot și să scape dintr-o viață care nu îi aduce niciun fel de împlinire. Însă, în momentul în care alege în sfârșit să vorbească și să protesteze, se va dovedi că vocea nu îi va mai fi de niciun folos, căci răul făcuse deja făcut, iar oamenii pe lângă care trecea zilnic în micuța așezare sunt pregătiți să se transforme în călău cu o putere care nu mai poate fi stăpânită. Tocmai de aceea, atunci când Soraya este acuzată de infidelitate și cade pradă unui complot monstruos pus la cale chiar de soțul ei, care dorea să se căsătorească cu o femeie de la oraș, ce i-ar fi putut oferi poziție socială și avere, soarta tinerei este deja pecetluită, căci nici chiar vocea puternică și temută în sat a mătușii sale nu o mai poate scăpa. Lapidarea vine ca o prelungire a noii ordine sociale aduse de revoluție și ca un exemplu pentru toate celelalte femei. Violența cu care Soraya este îngropată de vie și lovită cu pietre, după o condamnare făcută de toți bărbații, în frunte cu primarul, cu un mollah (conducător religios) fals și cu soțul, tatăl și băieții cei mari ai ei, este greu de urmărit și lacrimi amare se preling pe obrajii tăi, ca cititor. Nu ai cum să rămâi impasibil nici după ce actul a fost comis și moartea intervine, căci trupul nu este îngropat, ci lăsat în natură, unde este sfâșiat de animale...
           Povestea Sorayei, alături de stilul viu și cinematografic al autorului, sensibilizează și te face să te întrebi până unde poate merge răutatea umană. Te revolți până la ultima pagină și deplângi soarta tinerei, pradă unui regim cu reguli rigide, care nu lasă loc la concesii. Ghorban Ali nu este un sfânt, întotdeauna a luat parte la mici escrocherii și a urcat pe scara socială făcându-le altora favoruri și furând averile deținuților politici. El are relații extraconjugale și consideră că femeia trebuie să tacă în fața lui. Nu reușește să divorțeze de Soraya, femeia pe care nu a iubit-o niciodată, iar pentru că aceasta îi stă în calea planurilor sale de înavuțire și parvenire, alege să se folosească de împrejurări favorabile lui și să o discrediteze din toate punctele de vedere. Mai grav este că și un mollah, cel care ar trebui să le ofere cunoaștere religioasă oamenilor, ajunge să se răzbune, căci acesta nu este nimic altceva decât un impostor, un om de nimic ce a trăit toată viața doar din escrocherii și din căsătorii cu femei bogate. O dorea pe Soraya, iar cum femeia l-a refuzat, iar mătușa lui l-a alungat din casă, a ales să se răzbune dând sentința finală. 
        Soraya este inocentă și naivă, nici nu a ieșit din casă, nici nu a fost învățată să ia decizii. Ea primește loviturile și relațiile extraconjugale ale soțului ei cu mult prea multă ușurință, iar acest fapt îi aduce și sfârșitul tragic. Tânăra nu a bănuit nici măcar o singură dată că un act de bunătate se va întoarce împotriva ei, căci nu a făcut nimic altceva decât să îl ajute cu treburile gospodărești pe soțul văduv al prietenei sale. Nu a auzit și nici măcar nu a bănuit bârfele oamenilor din sat pe seama ei, pentru că sufletul ei bun nu îi permitea să gândească astfel și a crezut că și oamenii sunt la fel. Trădarea lui Hashem, care alege să își urmeze interesele de parvenire pe seama lui Ghorban Ali, arată cât de închisă este societatea în care trăiește și cât de lipsită a fost aceasta în fața hotărârii colective.
         Grotesc este spectacolul oferit de săteni, care devin un fel de mașină colectivă și decid să ucidă prin lapidare o femeie din sânul lor doar pentru că li s-a indus ideea că ar fi vinovată. Femeile din sat deplâng soarta Sorayei, însă niciuna nu îndrăznește să se ridice pentru a o susține, singură mătușa ei îi oferă consolare morală. Sătenii toți s-au transformat în marionete lipsite de voință proprie, care au acționat după cum li s-a spus, sperând că vor primi răsplată divină. Aceștia chiar au puterea de a sărbători după ce una dintre ei a fost ucisă chiar în fața lor.
             „Lapidarea Sorayei” este un roman dur, care scoate în față adevăruri amare. Este șocant că Soraya este renegată chiar și de propria familie, sânge din sângele ei, care se întoarce împotriva ei. Însă, dincolo de aceasta, putem observa o femeie demnă, care dovedește curaj chiar și în fața morții. Cartea ne prezintă o poveste tulburătoare, despre cruzime, norme rigide și nedreptate, care reușește să se imprime în suflet și să rămână acolo pentru totdeauna.


           DATE DESPRE CARTE:
           ___________________

           Titlu: „Lapidarea Sorayei”
           Autor: Freidoune Sahebjam
           Titlu original: La femme lapidée
           Traducător: Daniel Voicea
           Editura: Meteor Publishing
           Categorie: Memorii, jurnal
            Colecție: Istorie
           Anul apariției: 2016
           Număr de pagini: 176

         Puteți comanda cartea de aici.

DINAH JEFFRIES: ÎNAINTE DE PLOI (EDITURA NEMIRA) - RECENZIE



         India anului 1930. Arome de nucșoară, chili și coriandru. Parfum de iasomie, tămâie și mosc. Miros simplu de pământ proaspăt și aroma nisipului din deșert. Chiparoși, palmieri și portocali. Rajputana, Delhi și Udaipore. Colonade, marmură albă și acoperișuri de la înălțimea cărora ți se dezvăluie o întreagă lume. Palate, rajahi, atmosferă de poveste. Bazaruri pline de culoare și de savoare. Exotism și natură luxuriantă. Un amestec de Orient și Occident.
          Toate cele menționate creează fundalul pe care se construiește acțiunea romanului „Înainte de ploi” scris de Dinnah Jeffries. Atmosfera pe care autoarea reușește să o redea în opera sa este cea care face întreg deliciul. Prin intermediul acesteia, ți se induce o stare permanentă de visare. Poți vizualiza cu claritate toate locurile descrise în carte și parcă te și vezi făcându-ți bagajele și plecând să te descoperi la nivel spiritual și să îți găsești liniștea sufletească în îndepărtata Indie. Tocmai cadrul este cel care facilitează povestea de iubire care stă la baza acțiunii romanului, căci un asemenea loc te îndeamnă, parcă, să te îndrăgostești. Fără acesta, istoria de amor nu ar fi fost credibilă și încă mai cred că era potrivit finalul oferit înainte de adevărata finalitate a cărții, însă aceasta este o cu totul altă poveste. 
         Am recitit de curând „Maitreyi” de Mircea Eliade și am intuit și în romanul lui Jeffries aceeași îndrăgostire de ideea de Orient și de cultura diferită, de deschiderea spre posibilitatea evadare dintr-un cotidian prea dureros și lipsit de perspective, care se petrece mult mai mult decât dragostea față de persoana din fața ta, ca un fel de eliberare de tot și de toate și de găsire a propriului eu departe de tot ceea ce îți era cunoscut. Spre deosebire de romanul lui Eliade, cea care pleacă în această călătorie inițiatică este o femeie, Eliza Fraser, o tânără care se descoperă pe sine cu adevărat departe de lumea pe care o cunoscuse până la momentul prezent, căreia i se relevă un întreg univers acolo unde se aștepta mai puțin.
         Prin intermediul romanului „Înainte de ploi” ne întoarcem în timp, ajungând într-o Indie aflată sub conducerea Imperiului Britanic. Autoarea ne seduce prin intermediul culorilor, a miresmelor și a locurilor fascinante, care lasă loc ca sentimentele puternice să se nască și să se dezvolte cu rapiditate și în forță, emoțiile căpătând o cu totul altă amploare datorită tuturor acestor detalii, care fac ca totul să irumpă și să ardă cu o flacără puternică. În plus, Jeffries ne oferă o eroină puternică, ce depășește cu mult timpurile pe care le traversează, în care femeia avea rolul ei definit de femeie de casă, soție și mamă, și o poveste magică. Însă, cu toate că ne vrăjește prin intermediul tuturor acestor elemente, Dinah Jeffries nu se ferește din a ne oferi o Indie a contrastelor, în care tradițiile și cutumele sociale încă persistă, în ciuda influenței britanice ce se simte din plin, dominată de bărbați și de misoginism, în care femeia trebuie să ardă pe rug odată cu soțul mort în semn de respect față de acesta, căci nu i se permite să se afirme în plan profesional, ba, mai mult decât atât, în momentul în care soțul moare, dacă nu este arsă, este nevoită să se căsătorească cu fratele soțului pentru a putea avea o viață socială activă și pentru a dispune de mijloacele de subzistență. Mai mult decât atât, India se află la un moment de cotitură, în care indienii își doresc să își recapete drepturile depline asupra conducerii propriului stat, fapt pentru care există multe acte de revoltă, care arată ostilitatea locuitorilor nativi față de cuceritorii britanici. 


       Într-o astfel de acțiune revoluționară își pierde viața și tatăl Elizei, persoana pe care fetița de atunci o idolatriza, o așeza undeva extrem de sus pe piedestal. Timpul îi va dovedi că nu toate lucrurile erau învăluite în aura aceasta de magie și că tatăl ei a făcut lucruri cu un mare ecou în prezent, fapt care a condus la distrugerea sufletească a propriei mame, ba chiar și la neînțelegerile dintre ele, la întreaga ruptură care a făcut-o să își dorească să evadeze din relația deficitară cu propria mamă și să se refugieze în arta fotografică și, mai târziu, în Rajputana. Faptul că va afla adevărul despre părinții săi abia la maturitate nu ușurează cu nimic percepția, însă o ajută să pună altfel în perspectivă lucrurile și să ia decizii mult mai radicale.
         Moartea prematură a tatălui său le-a readus pe Eliza și pe Anna, mama sa, înapoi în Anglia. Abia la vârsta de douăzeci și nouă de ani și după un mariaj terminat brusc cu moartea soțului, Eliza se întoarce înapoi în India, locul pe care îl simte încă din prima clipă ca fiind acasă. Mirosurile, culorile, natura luxuriantă o fac să își dorească să nu mai plece niciodată de aici și să încerce să se cunoască mai bine. Nici măcar nu bănuiește în momentul în care ajunge cu o căruță la palatul ce găzduia familia regală din Rajputana ce turnură va lua viața sa și cât de tare o va schimba această călătorie ce trebuia să dureze doar un an! A venit aici pentru a surprinde viața nativilor pentru Imperiul Britanic, însă ceea ce se dorea o călătorie în interes de serviciu și o afirmare pe plan profesional într-o perioadă în care femeia nu avea atât de tare acces la o carieră se va dovedi a fi aventura vieții ei și acel moment scos parcă anume de soartă în față pentru a se descoperi, pentru a observa cine este cu adevărat și pentru a fi împăcată cu ea și cu trecutul său. Călătoria ei devine una inițiatică, o cale ce o ajută să își descopere adevărat identitate și puterea interioară.
           Încă din momentul în care pătrundem în palatul din Rajputana, timpul pare că stă în loc, iar acțiunea capătă valențe magice. Nu de puține ori m-am întrebat dacă ar fi mai fost posibilă toată acea poveste de dragoste și dacă ar fi fost credibile toate intrigile ce se țes în jurul Elizei dacă nu ar fi existat bula asta în timp, care pare să acapareze totul sub puterea ei. Tot ceea ce se desfășoară în India pare a fi asemeni unui miraj ce ia ființă în inima deșertului și nu cred când afirm că întreg firul narativ al romanului nu ar fi fost posibil fără acest cadru mirific, fără toată această feerie creată de tărâmul indian, ce îmbracă totul într-un veșmânt de basm și ne lasă cu credința că totul poate fi posibil, chiar și o uniune care în mod real este imposibilă atât în plan social, cât și politic. 
          Eliza Fraser se îndrăgostește în Rajputana de prințul Jayant, fiul mai rebel al familiei regale, și înțelege că tot ceea ce simțise până atunci, chiar și față de soțul ei, mort acum, nu fusese dragoste adevărată. Are impresia că până la venirea ei în locurile copilăriei sale nu a cunoscut viață cu adevărat, că nu a reușit să fie ea însăși așa cum și-a dorit și că prea mult timp a făcut pe plac altora. Nici la palat lucrurile nu decurg cu mult mai bine, pentru că, deși fusese primită cu brațele deschise de către Laxmi, regina mamă, și este ajutată să cunoască tradițiile și cultura indiană de către fiul acesteia, intrigile nu întârzie să apară și mulți o vor plecată, mai cu seamă că sosește într-un climat politic instabil, în care indienii visează la libertate, iar britanicii par să fi mai pierdut din putere. Nu de puține ori este înfruntată sau ținută captivă, la cheremul oamenilor influenți din castel, iar încăpățânarea Elizei nu mi s-a părut chiar mereu credibilă, pentru că, până la urmă, putea pleca oricând în casa prietenie ei de acolo, Dottie, sau putea cere să fie mutată în altă parte, unde i-ar fi fost mai comod, mai ales că putea să își desfășoare munca de fotograf și în altă parte. 
          Povestea de dragoste cu marele raja, Jayant, se înfiripă destul de repede și, curând, cei doi descoperă că nu pot trai unul fără altul, iar toate piedicile ce le sunt puse în cale nu reușesc să îi despartă. Există un oarecare triunghi amoros creat la un moment dat, Clifford Slater fiind un pretendent mult încurajat de ambele tabere, însă iubirea pentru prințul indian o împiedică să meargă până la un capăt cu un om cu care, poate, ar fi avut ceva mai multe în comun.
          Apropierea de Jay o ajută să cunoască mult mai bine obiceiurile Indiei și să ajungă să le înțeleagă, să se contopească cu acestea. Este interesant de parcurs acest periplu al ei printre tradițiile ce i se păreau inițial barbare și ajungerea la uniunea cu un exponent de seamă al acestei culturi. Practic, Eliza ajunge să cunoască adevărata Indie și observă multe lucruri și încearcă să facă tot ceea ce îi stă în putință pentru a mai diminua din contraste. Femeile indiene nu se bucură de cea mai mare libertate, multe sunt victime ale unor tradiții ce dăinuiesc din vechime, situația văduvelor nu este una tocmai minunată, iar a concubinelor nici atât.  La fel, există multe discrepanțe între oamenii bogați și cei săraci, care, de multe ori, nu au nici apa necesară. 
          „Înainte de ploi” a reprezentat prima mea întâlnire cu autoarea Dinah Jeffries și mi-a plăcut extrem de tare. Există teme aduse în discuție care mi-au plăcut, la fel cum foarte tare m-au încântat descrierile spațiilor și ale culorii locale, ce m-au făcut să simt că am ajuns direct în Anglia. Intrigile de la palat au avut farmecul lor și m-au făcut să cred că mă aflu într-un basm desprins din „O mie și una de nopți” (personajul Indira mi s-a părut minunat construit și pata de culoare a întregului roman, cu un rol cheie în descoperirea adevărului referitor la identitatea Elizei). Ceea ce nu mi s-a părut foarte credibil, în schimb, este finalul, ultimul, pentru că există mai multe răsturnări de situație care te fac să crezi ca lucrurile ar putea sta altfel. Mi se pare puțin ireal ca un prinț indian, aparținând unei castre superioare, să lase totul pentru a se dărui întru totul unei europence. Familia s-ar fi opus ceva mai tare, indiferent dacă el este menit să devină rege sau nu. Cultura nu permite astfel de uniuni. Tocmai de aceea mi-ar fi plăcut finalul imaginat înainte de deznodământul propriu-zis, cel în care Eliza rămâne să se cunoască și să se bucure de noile descoperiri referitoare la identitatea sa. S-ar fi păstrat, astfel, mult mai mare acea aură de mister pe care o întâlnim la începutul operei, iar India i-ar fi adus acea experiență pe care cu toții o caută atunci când ajung pe acest tărâm asiatic. În rest, povestea este construită frumos și te prinde extrem de tare, ținându-te captiv între paginile sale. 



            Citate:

          „Viața are un fel amuzant de a aranja lucrurile în feluri neașteptate.”
 

          „În cele mai negre momente, un singur prieten e suficient.”
 

       „Pentru prima dată în viața ei, credea într-adevăr că există un lucru precum legătura dintre suflete, că există oameni pe care îi cunoști cu sufletul. Pe unii îi ști de o oră sau două, pe alții, de o viață întreagă.”

        
         DATE DESPRE CARTE:
         ___________________

         Titlu: „Înainte de ploi”
         Autor: Dinah Jeffries
         Titlu original: Before de Rains
    Traducător: Monica Șerban (pe care o felicit pentru traducerea minunată!)
          Editura: Nemira
          Colecție: Damen Tango
          Anul apariției: 2018
          Număr de pagini: 368

          Puteți comanda cartea de aici.
        
        

sâmbătă, noiembrie 24

OAMENI ȘI MĂȘTI




Lumea asta e plină
De oameni cu măști
Ce-ți spun povești
Și-ți tulbură tihna.

********

Azi te ridică până la nori
Și te alintă cu vorbe frumoase,
Mâine nu vor alta decât să cobori
În cele mai de jos ale lumii angoase.

********

Nu mai aud și nici nu mai văd
Oamenii ce-atât de mult se coboară
Aruncându-ți vorbe de ocară
Sperând că al lor venin o să te doară.

********

Nu mai ascult a lor tiradă,
Nu mai sper nimic de la a lor faptă.
Vorbirea lor e prea deșartă, 
Nimic altceva decât o șoaptă fadă.




vineri, noiembrie 23

LAURA ȘTIRBU: COPIII DIN CEAȚĂ (VICONTELE VERENȚEI PIERDUTE #2 - EDITURA QUANTUM PUBLISHES) - RECENZIE



        „Vicontele Verenței Pierdute” este o serie fantasy feerică, având o acțiune inedită ce ne poartă pașii printr-o zonă literară cu totul nouă și singulară pe plaiul miortic, aceea a Valahiei Unite, dominată de academii Vel, dragoni și eroi de basm. Autoarea, Laura Știrbu, ne transpune într-o lume magică, de care ajungem să ne îndrăgostim în mod iremediabil. O sumedenie de enigme se derulează în fața noastră, pe care ne dorim cu disperare să le descifrăm, frânturi de adevăr ne sunt oferite de la un volum la altul, fapt care ne face să rămânem pur și simplu blocați în universul literar creat cu atâta măiestrie. Dacă nu ați citit până acum primul volum, „Lumina lui Trodheim”, vă recomand cu drag să vă îndreptați atenția spre el, nu veți regreta... În plus, a apărut de curând și cea de a doua carte a seriei - „Copiii din ceață” - care ne ajută să mai punem cap la cap câteva crâmpeie din adevărul mare și să ne afundăm și mai tare în poveste, devenind captivi ai istoriilor de viață ce se derulează în fața ochilor noștri.
     Cartea a doua a fost lansată sâmbătă, 17 noiembrie, la Gaudeamus și s-au dus bătălii grele pentru achiziționarea ei. Abia am reușit să ies învingătoare și să capturez un volum, pe care l-am transferat de urgență în sacoșa din dotare. La cât de tare m-am bătut pentru el, vă dați seama că nu am putut să îl las la păstrare pe rafturile bibliotecii, a trebuit neapărat să citesc romanul, fapt pentru care m-am aruncat direct în acțiunea sa. Pardon, citirea sa.
      „Copiii din ceață” - ne încântă printr-o multitudine de senzații, ne introduce mult mai tare în viața de la SanteVel și ne face să ne creionăm în minte fel și fel de scenarii posibile pentru viitoarele cărți din serie. Autoarea ne poartă pașii în prezent, trecut și viitor, oferindu-ne crâmpeie din totul unitar. De asemenea, ne dezvăluie identități, prezentându-ne orfanii Revoluției, ne ajută sa ne conturăm în minte elementele luptei pentru dreptate, ne aduce în față noi mistere de descifrat și ne face să credem că, poate, am judecat unele personaje în mod greșit în volumul anterior. Observăm traiectoria ascendentă a personajelor dragi, care cresc și încep să devină mult mai curajoase și mai temerare, luând parte activ la evenimentele din cetate, facem cunoștință cu un dragon drăgălaș, pe care ni-l dorim ca prieten necuvântător, și ne desfătăm papilele gustative cu toate prăjiturile lui Brețcu (recunosc, m-aș deghiza în orice este nevoie doar pentru a lua parte la petrecerile lui). Intrigi se nasc și întrevedem un viitor mult mai întunecat decât ar fi de dorit...




       M-am întors spre cu mare dor spre aventurile eroilor dragi. I-am regăsit pe Iustinian, Mădălina, Cezar, Diego, Liliana Venin și Boris Nabadov și am simțit în mod clar dezvoltarea lor, parcursul lor spre maturizare, căci iubiri iau naștere, se creează legături de suflet cu studenții mai mari, planuri de răzbunare se țes și se descoperă noi puteri interioare, care îi pregătesc pentru un viitor pe care momentan doar îl întrevăd prin intermediul previziunilor. De asemenea, observăm că se creează o anumită complicitate între studenți, care îi face să fie mult mai uniți și să se ajute unul pe altul, să se protejeze și să se simtă ca într-o mare familie, în care binele suprem domină.
        SanteVelul este o cetate creată cu mare atenție la detaliu de către Laura Știrbu și vorbesc doar despre cetate pentru că aceasta este în prim-plan în acest al doilea volum, deși putem observa și câteva imagini de pe la Merna, capitala Valahiei, și Torun, închisoarea de temut, locuri în care foștii studenți santevelieni își încep ascensiunea spre conducerea statului. Ca o paranteză, am adorat harta de la finalul cărții și nu puține au fost clipele în care m-am întors spre ea, pentru a observa exact unde se situează un anumit loc în spațiu. 
         

         Iustinian Mojic mi-a fost extrem de drag încă din primul volum, sufletul meu l-a adoptat încă de când am făcut prima dată cunoștință cu el și și-a dorit să îl poată învălui în toată dragostea după care acesta tânjea, căci este unul dintre orfanii Revoluției, crescut de unchiul său, Boromir, care nu știe nimic despre părinții săi și le simte lipsa. Volumul de față vine să ne descifreze acest mister și ne face să ne întrebăm care este motivul pentru care adevărata sa identitate trebuia protejată cu atâta strășnicie. Însă, cu toate ca nu cunoaște realitatea despre familia sa (deși anumite adevăruri i se dezvăluie în  vis, prin intermediul viziunilor, noua putere dobândită de băiat), Iustinian nu duce lipsă de dragoste, căci Liliana și Boris îi oferă din plin, ajutându-l să se dezvolte și să cunoască mult mai multe lucruri despre cetate și creșterea dragonilor. 
          Am regăsit-o și pe Mădălina, care deja începe să îi semene foarte tare surorii sale mai mari, Liliana, dând dovadă de multă dârzenie și de forță interioară. Nu lasă pe nimeni să îi stea în cale, își folosește din plin limba ascuțită, îi pune pe băieți la colț și chiar află mult mai multe despre planurile trupei de șoc, pregătindu-se ca în orice moment să dea raportul mai departe, la Tarantelă, în cazul în care ar simți că lucrurile o iau razna.
         Trupa de șoc, în frunte cu Liliana, descoperă efectele Mortifiei, o substanță care ne intrigă și pe noi, pe care o testează în mod constant, sperând că o va întări și îi va da forța de a pune în aplicare planurile de răzbunare. M-am bucurat să descopăr o altfel de Liliana, cu lumini și umbre, cu urcușuri și coborâșuri. Este acel tip de personaj puternic, care face orice pentru a ajunge acolo unde își dorește, nelăsându-se doborâtă de nicio intrigă ce se țese în jurul său. Ea este destinată regelui, primul-consilier o are în vedere, însă Liliana are planuri mult mai mărețe în minte și face orice pentru a ajunge acolo unde își dorește. Vede toate ițele care se creează în jurul său, dar simte că are forța necesară pentru a se ridica deasupra lor.
        În mod intenționat nu vă dau prea multe detalii, pentru că nu vreau să vă stric plăcerea lecturii.


        Acțiunea celui de al doilea volum al seriei este conturată în jurul Duopolului, concursul care animă toate sufletele velienilor, și ale examenelor finale ale studenților de anul IV și VIII. Duopolul se va dovedi a fi un instrument politic ușor de manipulat și sunt extrem de curioasă cum vor evolua lucrurile în viitorul volum, căci acesta urmează să fie organizat chiar la SanteVel. Concursul nu se va dovedi a fi singurul eveniment cu două tăișuri, căci multe lucruri îmbracă haine strălucitoare, deși sunt putrede în interior.
          Mergem la vânătoare, luăm parte la probele studenților velieni, facem cunoștință cu Spaimă și cu metodele cu care dragonii sunt pregătiți pentru lupta în armată, coborâm în tenebre, asistăm la o arestare mult vânată și luăm parte la închiderea anului școlar.
       Numeroase întrebări se nasc cu privire la acțiunile lui Vincențiu Leopod, la cele ale Lilianei Venin, la armele secrete ale lui Tarantelă, la amintirile ce trebuie protejate cu orice preț, la destinul lui Iustinian, la scopurile primului-consilier... 
        „Copiii din ceață” este o continuare extraordinară a seriei „Vicontele Verenței pierdute”, aducând chei pentru anumite enigme și creând noi întrebări. Laura Știrbu te face să te îndrăgostești în mod iremediabil de universul creat de ea și să îți dorești mereu mai mult. Dacă nu ați făcut cunoștință până acum cu lumea creată de ea, vă îndemn să nu mai pierdeți timpul și să descoperiți Valahia Unită!

        Citate:

        „Haina îl face pe om. Din păcate, nu arată și adevăratul caracter al sufletului care se învelește în multiple straturi de veșminte. Câți lupi nu umblă pământul în blănile oilor pe care le-au schingiuit?”


       „Memoria este ceva de neprețuit. Oamenii se subestimează mereu, crezând că uitarea este ceva normal. Neplăcut, dar normal, din ce în ce mai tolerat odată cu înaintarea în vârstă.”

          DATE DESPRE CARTE:
         ___________________
         Titlu: „Copiii din ceață”
         Autor: Laura Știrbu
         Serie: „Vicontele Verenței pierdute”
         Volum: 2
         Editura: Quantum Publishers
         Colecție: Fantasy Fanatic - Teen Collection
         Anul apariției: 2018
         Număr de pagini: 302

          Cartea poate fi comandată de aici.





joi, noiembrie 22

MI-E SUFLETUL PLIN




Mi-e sufletul plin
De-al lumii venin,
Ce scoate în cale
Doar hopuri amare.

********

Mi-e sufletul plin
De durere și chin,
De lupte deșarte
Prea mult timp purtate.

********

Mi-e dor de senin,
De oameni mai buni,
De-o lume mai blândă,
Mai mare în faptă.




INVITAȚIE LA INFUZIA DE POVEȘTI



        Iarna își face simțită prezența din ce în ce mai tare și ce perioadă mai bună decât aceasta poate fi pentru spus și ascultat povești? Autoarele Corina Ozon și Cristina Nemerovschi dau startul sezonului de povești și ne așteaptă cu mic, cu mare, pe 4 decembrie la lansare proiectului „Infuzia de povești”. Intrarea este liberă, însă locurile sunt limitate. 


     „Te invităm la lansarea proiectului Infuzia de povești”, inițiat de scriitoarele Corina Ozon și Cristina Nemerovschi. Un parteneriat apărut din experiența și pasiunea de a colecționa povești  și de le pune pe hârtie, din dorința de a le face cunoscute și de le da curaj și altora pentru a își spune povestea.
     Sloganul Ești pregătit pentru povestea ta?” se vrea a fi un îndemn la narațiune și la găsirea unei  identități. Noi știm că oamenii sunt legați prin povești și au nevoie de povești. Astfel se formează și comunitățile.

       Prima întâlnire „Infuzia de povești” va avea loc pe data de 4 decembrie, de la ora 18,30, la Infusion Bistro and Sport Bar (în Piața Universității, vizavi de Cinema Pro), str. Ion Ghica, nr. 2. Vom povesti despre Cum să treci cu jumătatea  (sau fără) de Sărbători?”

        Intrarea este liberă, iar înscrierile se fac prin formularul de pe site-ul: https://infuziadepovesti.com/evenimente/.         
     Pentru bloggeri, confirmarea se face la adresa de mail infuziadepovesti@gmail.com.

      Infuzia de povești este un atelier creativ mobil, iar temele vizează subiecte reale din viață, de interes general. În curând, vom veni cu subiecte pentru bloggeri.

      Vă așteptăm cu drag!

Corina Ozon & Cristina Nemerovschi,

INFUZIA DE POVEȘTI

miercuri, noiembrie 21

NU-MI RISIPESC LACRIMILE ÎN VAN...



       Nu-mi mai risipesc lacrimile în van, nu le mai las să cadă așa, la întâmplare, pentru orice și pentru oricine. Pentru cei care nu mă cunosc deja, mă declar o plângăcioasă. Sunt așa de când mă știu, ofer lacrimi la orice ocazie: fie că mi-e bine, fie că mi-e rău, sunt un izvor nesecat de lacrimi, care sclipesc la marginea ochiului fără ca măcar să îmi amintesc că le-am chemat. Însă, de azi, sunt hotărâtă: o să am control asupra lacrimilor mele, o să le vând pe un curcubeu dacă e nevoie, pe o foiță de fericire, o să le dau la schimb pe toate zâmbetele din lume... 

     Nu mai vreau lacrimi ce apar în cele mai inoportune momente, nu mai vreau să cadă pradă slăbiciunii, iar de fiecare dată când se vor încăpățâna să apară, o să îmi ridic palmele în rugăciune și o să Îi cer lui Dumnezeu să îmi dea putere. 

       Nu mai risipesc lacrimile în van, sunt mult prea prețioase, diamante izvorâte din cele mai prețioase locuri ale sufletului meu. Nu le mai dau pentru oameni ieftini, pentru situații nepotrivite, pentru lucruri de nimic, care trec ca o părere. Nu mai vreau, sunt puternică și mult deasupra nimicurilor. Nu mai vreau să le ofer gratis.

         Lacrimile mele vor fi doar de fericire sau vor apărea pentru a mângâia un suflet sărman, altfel, vor rămâne ascunse, neștiute de nimeni. 

          Nu, nu-mi mai risipesc lacrimile în van și asta e o promisiune pe care o fac azi în față lumii!

marți, noiembrie 20

GAUDEAMUS 2018: OAMENI FRUMOȘI, TIMP PENTRU SUFLET



         În ultimii ani, deja a devenit o tradiție să părăsesc căldura focului din sobă și comoditatea fotoliului meu drag și să merg la Gaudeamus, pentru a îmi încărca bateriile și pentru a îmi bucura sufletul. Acest târg de carte este considerat cel mai mare din România și pe bună dreptate, numărul mare de participanți și aglomerația ce te prinde în mrejele sale sunt o dovadă în acest sens. Nu prea iubesc băile de mulțime în general, ursul din mine despre care v-am mai vorbit ar prefera să găsească o vizuină în care să se ascundă, însă, în acest an, am uitat temporar de temerile mele și m-am lăsat purtată de val. Gaudeamus a reușit să mă încânte, să mă umple de energie pozitivă pentru jumătate de an (am rezervele necesare până la vară, când va sosi momentul Bookfestului) și să mă facă să îmi doresc ca astfel de activități să aibă loc mult mai des (o dată pe lună ar fi perfect). 
      Personal, nu merg la târgurile de carte pentru a achiziționa cărți noi. Acest fapt îl rezolv ușor umblând de pe un site pe altul și stând acasă. Oricum, am atât de multe cărți necitite acasă încât am ce face în următorii o sută de ani. Pentru mine, evenimentele livrești sunt cel mai bun prilej de a mă (re)întâlni cu oameni dragi, de a mă bucura de compania unor persoane deosebite, scriitori și bloggeri deopotrivă, cititori devotați cu care poți să te bucuri de pasiunea comună. Întotdeauna, este vorba despre emoția aceea în stare pură, care te ridică în cele mai înalte sfere, îți oferă o stare de beatitudine extraordinară și îți dă aripi. Am avut parte din plin de toate acestea și anul ăsta. 
           Cu toate că Gaudeamusul începe de miercuri și durează până duminică, distanța (aproximativ trei ore cu microbuzul) mă împiedică întotdeauna să fiu prezentă în fiecare zi, așa cum mi-aș dori. Sunt conștientă că o singură zi nu este niciodată suficientă pentru un eveniment de asemenea amploare, pentru că nici măcar nu apuci să te dezmeticești bine și să te bucuri de oamenii de lângă tine că și trebuie să pleci acasă, însă, deocamdată, este tot ceea ce îmi pot oferi. Astfel, am ajuns sâmbătă, cu multe dorințe în suflet și cu sentimentele acelea că nimic nu mai contează în afară de clipa prezentă așa cum mi se întâmplă de fiecare dată când merg la un eveniment. Vremea de afară contrasta puternic cu căldura din suflet, căci afară ninsese, așternând o pătură generoasă de zăpadă peste toate zbaterile, însă, odată intrată în incinta Romexpo am uitat de toată angoasa mea cu privire la frig. 


      Editurile au fost prezente cu o multitudine de titluri noi și tentante, am văzut multe noutăți pe la editurile Humanitas, Nemira și Trei, însă, după cum știam deja, reducerile nu erau foarte prezente. Încă din anul în care participam ca expozant, nu mai aștept acele minuni vis a vis de prețuri, căci știu că așa ceva nu este posibil. Tocmai de aceea, doar mi-am bucurat ochii și am plecat mai departe, cu speranța că le voi găsi mai târziu la niște prețuri mai decente. Mi-am făcut mental o anumită listă cu ceea ce îmi doresc și voi fi atentă la ofertele din online.





            
         Odată ajunsă în incinta Romexpo, am dat o tură pe la toate standurile pentru a lua pulsul. M-am bucurat că, la standul editurii Tritonic, am întâlnit-o pe autoarea Monica Ramirez, alături de câteva prietene de suflet. Am fost eu puțin zăpăcită, am cumpărat volumul 3 din „Gemini”, l-am plătit într-un final după ce m-am învârtit prin zonă, l-am uitat tot pe acolo, dar îl recuperez eu și-atunci să te ții! :)


        După ce am dat un tur de târg, am ajuns în locul ce mi-a devenit deja tradiție de ceva timp: editura Quantum Publishers. Aici, găsesc întotdeauna oameni cu suflet mare, deschis, ce emană pur și simplu căldură, lecturi de calitate, reduceri mari și voie bună. Este ca un fel de întoarcere acasă, spre acel loc mirific care mă face să mă simt extraordinar. Standul arăta minunat, au existat multe surprize, au am avut parte de cinci lansări minunate (am vorbit și eu, cu toate bâlbele de rigoare, dar cică astea trec cu exercițiu :) ): „Don`t cry, just fly” de Georgiana Vâju, „Păcatele fiului. Cartea a doua” de Theo Anghel, „Copiii din ceață” (cartea a doua a seriei „Vicontele Verenței pierdute”) de Laura Știrbu, „Zeița de foc” de Mihaela Strenc și „M.O.O.N.” de Sandra Coroian. 











       M-am bucurat să mă întâlnesc cu autoarele Oana Arion, Daniela Faur, Raluca Alina Iorga, Nieves F. Joy și Denisa Claudia Raicu, precum și cu prietene dragi ale sufletului meu. 






        Voie bună, emoție și trăiri la intensitate maximă, toate acestea au caracterizat Gaudeamus 2018. 
           La final, vă las în compania cărților mele aduse de la târg și apărate cu strășnicie de „prădători”, începând cu cartea cea mai dragă mie, aparținând prietenei mele, Anca Adriana Rucăreanu, bloggerița de la Anca și cărțile:





        Mai multe poze de la Gaudeamus 2018 găsiți aici.

luni, noiembrie 19

MIHAELA STRENC: ZEIȚA DE FOC (EDITURA QUANTUM PUBLISHERS) - RECENZIE



       Zilele acestea am făcut cunoștință cu o nouă autoare româncă, la care îmi doream de foarte mult timp să ajung, pentru că, la mine, curiozitatea ce atinge cote maxime trebuie întotdeauna satisfăcută: Mihaela Strenc. Nu am citit trilogia „Orașul îngerilor” pentru care este mult mai cunoscută, deși volumele seriei stau cuminți și așteaptă pe rafturile bibliotecii mele de mult timp, ci m-am îndreptat direct spre cel mai recent roman pe care l-a lansat și anume „Zeița de foc”. M-am bucurat pentru că m-am numărat printre primii săi cititori, iar coperta feerică mă îndemna să nu mai amân cititul cărții, mă striga parcă de pe noptieră și îmi șoptea la ureche: „Citește-mă!”. Cum sunt decisă să îmi urmez instinctele și dorințele inimii, am trecut la lectura acestui roman și m-am cufundat cu totul în universul creat cu măiestrie de către autoare, căci a reușit să mă acapareze întru totul și să mă țină captivă preț de câteva ore. Am descoperit o lume minunată, condimentată cu mult umor, de care m-am îndrăgostit în mod iremediabil, singura mea plângere fiind aceea că a fost mult prea scurtă. Mai voiam și sunt sigură că mi vi veți alătura și voi imediat după parcurgerea poveștii din acest univers magic.
          „Zeița de foc” este un fantasy minunat, care aduce în prim-plan povești de viață, magia elementelor și o călătorie inițiatică ce conduce la cunoașterea de sine și la transformarea interioară a personajului principal. Lumea creată de autoare este pur și simplu incredibilă, minuțios descrisă, astfel încât să nu se piardă nici chiar cel mai mic amănunt, și extrem de credibilă, de veridică. Ținutul Eol te farmecă încă de la primele pagini, prin prisma tuturor elementelor ce îl definesc, universul său deschizându-se în față ta ca un evantai, oferindu-ți permisul necesar pentru a te bucura de caracteristicile sale și de toate creaturile care acționează chiar în fața ochilor tăi. Mihaela Strenc aduce în fața noastră o lume formată din mai multe tărâmuri, un fel de universuri paralele care coexistă, iar la fiecare poartă spre un alt loc se află eriniile, ființe cu puteri fenomenale, al căror rol este de a păzi intrarea spre un alt tărâm. 
         Aveam nevoie de o lectură care să mă deconecteze de la tot, care să aducă magia în viața de zi cu zi, iar cea de față a reușit acest lucru din plin. Eu nu pot fi obiectivă atunci când vine vorba de fantasy, iubesc genul acesta și cred că îi voi rămâne fidelă întotdeauna. 
        Mihaela Strenc a adus în fața cititorilor săi un personaj feminin extrem de puternic, care este creionat cu lumini și umbre, care are căderile și urcușurile sale în viață, însă are puterea de a o lua mereu de la capăt, de a se reinventa, de a lupta pentru a ajunge acolo unde își dorește, pentru a aduna bucăți din ea chiar și atunci când simte că a pierdut esența și lumina aceea ce o propulsa extrem de sus, chiar și atunci când simte că s-a rătăcit puțin de ea și că a rămas fără punctul ei de sprijin. 
          Alcyone, personajul principal, mi-a adus aminte foarte tare aminte de Safyia din „Vrăjitoarea Adevărului”, poate tocmai pentru că au aceeași vârstă, 18 ani, pentru că amândouă sunt firi puternice, obișnuite să se descurce singure, fără a cere ajutor din exterior, pentru că amândouă încearcă să se adapteze la nou și să își croiască un drum prin viață. Personajul Mihaelei Strenc a rămas orfană la o vârstă fragedă, a văzut cum mama este ucisă în fața ei, iar acest fapt și-a pus amprenta asupra sa. Are multe complexe cu care se luptă, nu se consideră o frumusețe răpitoare sau o persoană pe care altcineva să o poată iubi, are visuri mărunte, dorindu-și atingerea unei anumite bunăstări materiale, care să o ajute să nu mai bântuie pe străzi, este o fire impulsivă și destul de încăpățânată, cel puțin în partea de început a cărții. Nu se cunoaște pe ea însăși cu exactitate, căci nu aparține unei rase pure, este jumătate om, jumătate erinie, nu și-a cunoscut niciodată tatăl, pe care îl consideră în primă fază un monstru, căci perechea lui i-a ucis mama, iar ura pentru el o face să își dorească să devină vânător de erinii. Este într-o continuă căutare de sine și a unui loc căruia să simtă că îi aparține. Iubește Lotharia, locul în care a crescut și în care a cunoscut pentru prima dată puterea magiei, învățând farmece de la un mag mai bătrân, însă nu este sigură că acesta îi aduce și mulțumirea sufletească. Pierderea maestrului spiritual, care refuză să o antreneze în ritmul dorit de ea, o conduce pe Alcyone la o întâlnire care îi va schimba în totalitate percepțiile asupra vieții: găsește un nou mag, un vindecător, Letifer, care o învață magia tuturor elementelor și îi demonstrează că eriniile, asemeni oamenilor, nu sunt doar profund rele, ci există și erinii bune, și rele, în funcție de condițiile care le-au modelat viețile. 
           Alcyone are multe de învățat, multe de acceptat, multe de îndreptat, iar soarta îi scoate în față evenimente care au darul de a o modela și de a o transforma într-o tânără înțeleaptă. Are parte de întâlniri nesperate, face pace cu trecutul ei, se descoperă pe sine, își observă potențialul, cunoaște mare dragoste și se autodepășește. Tocmai faptul că nu există acea balanță care pune binele pe un taler și răul pe un altul distinct, nu este totul doar alb sau negru, ci există nuanțe, iar personajele nu sunt complet negative sau pozitive reprezintă un bonus al acestui roman. În plus, prezența elementelor de magie și a tuturor acelor forțe ale naturii (apa, aerul, focul și pământul), fiecare cu farmecul ei, una vindecând, una oferind libertate, creează un univers minunat. Nu lipsesc nici elementul romantic, nici umorul, care fac deliciul întregii cărți. 
           „Zeița de foc” este un roman minunat, despre vrăji, erinii, tărâmuri îndepărtate, întoarcere spre sine și maturizare. Acesta are un efect mirific asupra psihicului și îl recomand cu drag mai ales în această perioadă friguroasă. Veți uita de toate, garantat!


        Citate:

        „Exact acela era motivul pentru care nu îi plăcea să fie ajutată de alții. Toți se așteptau ca, după aceea, să te arăți profund recunoscătoare și să nu mai contenești cu mulțumirile.”


        „Marea se tulbură pe timp de furtună, îi spusese una dintre ele. Dar, a doua zi, soarele o va lumina din nou. La fel e și viața. Ba se frământă, ba se limpezește.”

         DATE DESPRE CARTE:
         ___________________

         Titlu: „Zeița de foc”
         Autor: Mihaela Strenc
         Editura: Quantum Publishers
         Colecție: Fantasy Fanatic - Teen Collection
         Anul apariției: 2018
         Număr de pagini: 230

         Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii.

Vizitatorii blogului


website hit counter