miercuri, octombrie 31

MARK SULLIVAN: SUB UN CER SÂNGERIU - RECENZIE



       „Atunci regăsește-ți credința în umanitate prin iubirea ta pentru Anna și clădește-ți puterea prin iubirea ta pentru Dumnezeu. Sunt vremuri întunecate, Pino, dar eu simt că norii vor să se risipească și soarele vrea să răsară iarăși deasupra Italiei.”

       Iubesc să citesc cărți care au ca subiect scene petrecute în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și consider că nu sunt niciodată suficiente mărturii în acest sens, că avem nevoie să aflăm cât mai multe, chiar dacă în momentul de față cunoaștem doar câteva crâmpeie din amploarea evenimentelor care s-au petrecut în acea perioadă. Mi-am dorit romanul lui Mark Sullivan - „Sub un cer sângeriu” pentru că este o carte de ficțiune istorică ce pornește de la o poveste reală, cuprinzând experiențele lui Pino Lella asupra ororilor produse de naziști în Italia, o zonă ce pare oarecum uitată de către filele de istorie, fapt care face povestea țesută cu măiestrie de autor pe baza celor aflate mult mai captivantă, mai vie, mai autentică și stârnește mult mai tare curiozitatea. Am profitat de reducerile de pe Libmag și a mea a fost.
       „Sub un cer sângeriu” este un roman complex despre război, prietenie, iubire, eroism, sacrificiu pentru o cauză comună, teroare, orori, maturizare, iubire de oameni, indiferent de rasa și religia cărora le aparțin aceștia, unitate și refacere după un destin tragic. 
         Știți cum este această carte? Asemeni unei avalanșe ce vine asupra ta mai întâi încet, aproape neștiut, prezentându-ți doar câteva fapte de eroism petrecute pe un fundal idilic, acaparându-te cu povești despre un fel de rută a exodului, după care începe să te facă să te îndrăgostești de personaje și de lumea creată, să te afunzi tot mai tare în lumea aceea din timpul unui război cumplit, să te cutremuri luând parte la evenimente greu de imaginat, să miroși sângele ce curge din trupurile nevinovaților și să vrei să faci ceva pentru a opri toată acea durere, pentru a colora iarăși acea lume în culori luminoase, dorindu-ți să poți să schimbi toate acele nuanțe de cenușiu și de negru care au coborât asemeni unui văl de doliu asupra orașului Milano, în primul rând, și apoi asupra întregii Italii.
        Ajungi să te îndrăgostești de personaje, să observi bunătatea și urmele de umanitate într-o lume decimată de toate relele posibile, să vezi dincolo de fapte, să empatizezi cu toți acei copii maturizați prea devreme, cu toți acei evrei obligați să lase o viață în urmă fără a se face vinovați de ceva anume, cu toate acele degețele ce se ițesc din vagoanele pentru vite, să vezi Milano cu alți ochi, să observi actele de eroism și să recunoști lașii, să te rogi cu toată ființa ta ca vinovații să ajungă să plătească, nu contează cum, chiar și acum, în prezent, ca lumea să se trezească odată și să nu mai lase praful să se aștearnă peste nedreptăți, să nu considere că este prea multă vorbărie despre război și să le facă dreptate, măcar acum, în al nouălea ceas, tuturor acelor oameni care au fost schimbați de ceea ce se petrecea în jurul lor. 
        Am parcurs primele părți ale romanului cu sufletul la gură, cățărându-mă pe stânci și ferindu-mă pentru a nu-mi aluneca picioarele pe sloiurile de gheață, am fost observator fidel al transformării lui Pino Lella, personajul principal, și al distrugerii unui oraș cu o istorie bogată, și am sfârșit cu lacrimi mari pe obraji pe măsură ce aventura se apropia de sfârșit și războiul căsca noi și noi prăpastii în sufletele oamenilor, lăsând goluri de neînlocuit. A fost o călătorie cu sufletul și nu o simplă lectură, o descoperire de note uitate de istorie și de personalități cu standarde duble, marionete în fața marilor puteri. Am rămas cu gândul încă la cele petrecute în roman și cu inima împărțită în mii de bucăți și știu sigur că voi purta opera lui Mark Sullivan cu mine pentru mult timp de acum încolo. 


      „Sub un cer sângeriu” - o mărturie a altruismului și a bunătății umane, o grijă față de păstrarea umanității și uitarea de sine, un urcuș pe culmi înalte pentru salvarea altor vieți

      Romanul cuprinde o relatare a celor întâmplate în perioada 1943-1945, surprinzând perspectiva lui Pino Lella, un adolescent milanez, asupra războiului pe care l-a avut de înfruntat fără voia sa într-o perioadă în care i-ar fi plăcut mult mai tare să iasă la întâlniri cu fete, să vadă filme, să asculte muzică americană la radio și să se plimbe fără griji pe străzile orașului natal. Pino este un tânăr de doar șaptesprezece ani, care iubește să petreacă timp alături de fratele său mai mic, Mimmo, și de prietenul său, Carletto, și își dorește să întâlnească marea iubire. Cu toate că ascultă la radio știri cu privire la război, acest fapt nu îi stârnește mari întrebări sau griji, căci nu este ceva real, palpabil, demn de luat în seamă. 
           Totul se schimbă și capătă alte valențe într-o noapte de iunie 1943, când Pino o cunoaște pe Anna, fata ce pare idealul său feminin, dar nu apucă să mai afle prea multe despre ea, pentru că în aceeași noapte cinematograful este bombardat. El și familia sa, asemeni miilor de milanezi care au traversat acea perioadă, nu vor mai cunoaște liniștea ani întregi după acest prim bombardament, căci viețile lor vor fi complet date peste cap, transformate în mod iremediabil, căci ororile trăite atunci vor săpa răni adânci în sufletele și mințile lor, lăsând cicatrici de cele mai multe ori nepeticite. 
          Acel prim bombardament a adus sfârșitul lumii liniștite și pline de visuri pe care o cunoștea Pino și aduce cu sine o răsturnare a tuturor lucrurilor pe care le cunoștea până atunci. Este un punct de răscruce în viața sa, care îl conduce spre multe clipe de întrebări fără răspuns, spre alegerea între a fi un erou sau un laș și spre întreprinderea de acțiuni care i se păreau imposibile înainte de începerea războiului.
          Milano este zguduit din temelii de bombardamente peste bombardamente, fapt care îi determină pe părinți să ia decizii dureroase în privința propriilor copii, în speranța că vor reuși să le salveze viețile. Familia lui Pino nu este scutită de această alegere dificilă și este nevoită să acționeze în numele propriilor copii, care nu conștientizează încă pericolul în care se află și care au capetele pline încă de visuri, sperând că războiul va trece ca o părere și că americanii vor veni curând să îi salveze. Tocmai pentru că astfel de situații disperate cer soluții rapide, mama și sora sa părăsesc Milano, iar Pino rămâne alături de tatăl, fratele și unchiul său în Milano. Bombele nu încetează, căzând din cer în loc de ploaie în fiecare seară, terorizând oamenii și făcându-i să nu reușească să se odihnească mai deloc. Tocmai de aceea, o parte dintre locuitorii orașului se refugiază pe dealurile ce împrejmuiesc Milano, dormind sub cerul liber, cântând pentru a își întreține moralul ridicat și petrecând alături de prieteni. Ziua se întorceau în orașul ce era distrus din ce în ce mai mult pe zi ce trecea...


       „Micile delicii ale vieții ne ajută să supraviețuim unor lucruri pe care mintea nu le poate cuprinde.”

         Cum lucrurile devin din ce în ce mai rele, Michele Lalla decide să își trimită ambii fii în munți, la Casa Alpina, la părintele Re, unde Pino și Mimmo mai petrecuseră timp și înainte, învățând să schieze și bucurându-se de Alpii dimprejur. Acum, însă, lucrurile stau cu totul diferit, pentru că, deși bombele nu cad aici și este mult mai liniște, ecouri ale războiului ajung până aici, fie sub forma unor grenade aruncate din întâmplare în calea copiilor nevinovați, a unor italieni deveniți tâlhari la drumul mare sau a unor familii de evrei care fug din calea naziștilor și cer ajutorul părintelui Re. Nici acum Pino nu e pe deplin conștient de ceea ce se petrece, este până la urmă tot un copil, însă este decis să ajute cum poate și se implică în mod direct în mișcarea de Rezistență, ajutând evreii să treacă peste munți până la granița cu Elveția, un fel de rută asemănătoare celei din America, când sclavii negri erau ajutați să fugă din fața unor pericole iminente. 
            Fuga prin munți nu este lipsită de pericole și simți prin fiecare por chiar și tu, ca cititor, alunecarea pe gheață, grija pe care trebuie să o ai atunci când pășești pe piscuri pe timp de viscol, te afunzi sub zăpadă când avalanșele năvălesc peste tine și aluneci pe schiuri dintr-un loc în altul, într-o continuă fugă și agitație. Ai pe de o parte frumosul, reprezentat de potecile montane ale Alpilor și, pe de altă parte, o estetică a urâtului dată de fuga pentru salvare a sutelor de evrei amenințați cu trimiterea în lagăre sau cu moartea de către armata nazistă cuceritoare.
             Însă, Pino nu poate rămâne la Casa Alpină pentru mult timp, căci noi ordine absurde au sosit din partea naziștilor, iar băieții care au împlinit optsprezece ani sunt forțați să se înroleze în prima linie a armatei inamice, luptând contra Aliaților, devenind astfel ținte vii, un fel de scut uman pentru mașina de război nazistă. Cum tânărul se apropie de această vârstă, părinții și unchiul său îl cheamă acasă, într-un Milano mult mai negru și distrus decât îl lăsase, unde i se cere să se alăture dușmanilor, să devină soldat nazist în Organizația Todt. 



       „Sub un cer sângeriu” - o poveste despre căderea unui oraș, spionaj, dragoste și război, o filă de istorie vie, care se scrie direct cu sânge

          Abia acum, Pino începe să simte cu adevărat războiul și nu are șansa de a alege ce să facă pe mai departe cu viața lui, așa cum se întâmplă cu fratele său, Mimmo, care va lupta de partea partizanilor. Părinții îi impun ce să facă, iar el devine pentru scurt timp soldat nazist. La scurt timp, asistă la un bombardament, în timpul căruia este rănit și trimis în permisie pentru câteva zile acasă. Acesta este cu adevărat momentul de cotitură din viața sa, acel vânt pe care soarta ni-l face din când în când, făcându-ne să ne schimbăm cu totul traiectoria. Întors acasă și ajutând la repararea unei mașini, Pino se trezește direct șoferul personal al liderului plenipotențiar al Italiei, mâna dreaptă a lui Hitler, generalul Hans Leyers. Acesta este o adevărată enigmă pentru Pino de la început până la sfârșit și chiar când crede că a aflat cine este cu adevărat, vede noi și noi fapte care îi dau teoriile peste cap.


          „Eu nu mi-i pot explica pe naziști. Cred că nici naziștii nu și-i pot explica pe naziști.”

          Ca șofer personal al marelui general, Pino Lalla începe să fie ocolit de toți: prieteni, frate, ba chiar și tatăl său se îndoia de el, căci nu știe dacă este partizan sau nazist. La un moment dat, chiar el ajunge să se întrebe dacă este un erou sau un laș, să se urască și să nu se mai recunoască. Însă, ceea ce nu știu mulți, este faptul că Pino este spion pentru Aliați, făcând aceasta la îndemnul unchiului său. Astfel, el ajunge să își riște viața observând îndeaproape viața lui Leyers, luând parte la întâlnirile acestuia cu oameni precum Benito Musolini sau colonelul Rauff. 
          El vede cum naziștii îi fură țara, cum scot pe furiș din țară lingouri de aur și bunuri de preț, observă cum aceștia se ocupă cu jaf la drumul mare, luându-le oamenilor bunurile și lăsându-i să moară de foame și de frig. Sunt scene care îl șochează și care te șochează, ca cititor, care se întipăresc într-un colț al minții și refuză să mai plece de acolo, căci oameni dragi sunt uciși, alții devin sclavi ai noului regim, fiind tratați mai rău ca animalele, evrei sunt transportați cu trenuri de vite în condiții greu de îndurat, iar imaginea acelor degețele ce se ițeau printre crăpăturile vagoanelor sau a mamelor ce plângeau de disperare îți rămân în suflet. Toate aceste imagini sunt extrem de vii și te cutremură, te face să te întrebi până unde se poate coborî omul...


        „Era consumat de brutalitatea celor văzute. Ura războiul. Îi ura pe nemții care începuseră războiul. Pentru ce? Să-ți pui cizma pe capul unui om și să-i iei cămașa de pe el, până când vine un altul, cu o cizmă mai mare, și te alungă? După părerea lui Pino, războaiele însemnau omor și jaf. O armată ucidea ca să ocupe un deal, apoi o altă armată ucidea și ea, ca să-l recucerească.”

         În tot acest haos și în această mare de incertitudini, singura certitudine și alinare a lui Pino este Anna, tânăra întâlnită în prima seară a bombardamentelor, pe care soarta i-o aduce din nou în cale, ea fiind camerista amantei lui Leyers, ca o formă de speranță și de lumină în tot acel întuneric din jur, ca un far călăuzitor în mijlocul oceanului:
            „(...) cum să supraviețuiești necazurilor dacă nu râzi și nu iubești? Și nu sunt astea două unul și același lucru?”
            Anna devine rațiunea de a fi a lui Pino, sprijinul lui în cele mai grele clipe ale vieții, cea care îl face să trăiască mai mult prezentul, fără a se gândi la trecut sau la viitor:
        „Asta-i tot ce-mi doresc - să fiu fericită, în fiecare zi din viața mea. Uneori, fericirea vine la noi, dar de cele mai multe ori trebuie să o cauți.”

        Finalul războiului nu aduce cu sine și liniștea sufletească dorită, căci plecarea naziștilor este urmată de fapte abominabile, căci oamenii par să fi uitat să mai fie oameni, căci setea de răzbunare a pus stăpânire pe sufletele lor. Cei buni sunt supuși pierii, iar cei răi scapă printr-o forță a împrejurărilor. Ultimele pagini ale romanului sunt și cele mai încărcate de emoții, care vin peste cititor cu o forță inimaginabilă.

          „Sub un cer sângeriu” este un roman care se citește cu sufletul, genul acela de poveste care refuză să mai se piardă odată ce ai parcurs-o. Cartea nu a primit cinci steluțe din partea mea pe Goodreads, pentru că ar mai trebui puțin cizelat stilul autorului, care pe alocuri fie grăbește acțiunea, fie pierde din vedere anumite aspecte, însă, per total, este o carte extraordinară, pe care o recomand cu drag. Este o lectură cutremurătoare, care are darul de a te scutura din temelii, de a te face să te gândești la trecut și la ceea ce poți aplica în prezent, pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple.

           La sfârșit, vă las în compania unui citat care mi-a arătat că viața aceasta trebuie trăită la intensitate maximă indiferent de situațiile prin care trebuie să treci, că trebuie să înveți lecții din orice întâmplare și să mergi mai departe cu fruntea sus. Sfatul este cu atât mai prețios cu cât vine din partea celui care a trecut prin evenimente inimaginabile, Pino Lella:
           „Nu știm niciodată ce va urma, ce vom vedea și ce persoană importantă va veni în viața noastră sau ce persoană importantă vom pierde. Viața înseamnă schimbare, schimbare continuă și, dacă nu avem norocul să descoperim comedia din ea, schimbarea este aproape întotdeauna o dramă, dacă nu chiar o tragedie. Dar, după toate câte s-au întâmplat, chiar și atunci când cerul devine sângeriu și amenințător, eu tot mai cred că, dacă avem norocul de a trăi, trebuie să mulțumim pentru miracolul fiecărui moment din fiecare zi, indiferent cât de imperfect ar fi. Și trebuie să credem în Dumnezeu și în Univers și într-un viitor mai bun, chiar dacă această credință nu este întotdeauna meritată.” 



         DATE DESPRE CARTE:
         ________________
         Titlu: „Sub un cer sângeriu”
         Autor: Mark Sullivan
         Titlu original: Beneath a Scarlet Sky
         Traducător: Laura Karsch
         Editura: Trei
         Colecția: Fiction Connection
         Anul apariției: 2018
         Număr de pagini: 608

          Cartea poate fi comandată de aici.


         

marți, octombrie 30

PROMISIUNI...



       Uneori, trebuie să uiți ceea ce simți și să îți amintești ceea ce meriți. Acesta este principiul pe care îl aplic tot mai des în viața mea, fiind una dintre rezoluțiile cu care am pornit la drum la început de 2018. Mi-am dorit din tot sufletul ca anul în curs să fie unul dedicat în exclusivitate mie, cunoașterii și iubirii de sine, cele mai grele lecții pe care le-am avut de învățat de-a lungul vieții mele. Am avut multe decepții și am suferit inutil pentru că i-am pus pe alții mai presus de mine, pentru că nu mă știam suficient, astfel încât să cunosc ce anume îmi va aduce liniștea sufletească și ce mă va plasa pe marginea unei prăpăstii fără margini, plină de dezamăgiri și suferințe. Lucrez în continuu cu mine și încerc, pe cât posibil, să nu fac nimic din ceea ce mi-am promis că nu voi mai face vreodată. Tocmai pentru a mă motiva mai tare, prefer să scriu și aici o serie de promisiuni pe care mi le fac mie însămi, cu speranța că vă vor ajuta și pe voi să vă faceți propriile promisiuni și să vă amintiți că sunteți minunați și că întotdeauna meritați tot ceea ce este mai bun și mai frumos.

       Promit să mă înconjor de oameni frumoși sufletește, pozitivi, luminoși, care au darul de a mă ridica și pe mine deasupra propriilor incertitudini și de a mă face să aplic principiul gândirii pozitive în viața de zi cu zi!

           Promit să îi las în urmă pe toți oamenii care m-au rănit cândva, care mi-au trădat încrederea, care m-au folosit pentru propriile lor scopuri meschine, după care m-au aruncat, nemaiadresându-mi nici măcar un singur cuvânt! Și mai promit ceva: să îi iert și să merg mai departe, vindecată de tot veninul și răutatea cu care aceștia mi-au intoxicat viața și să văd dincolo de ei! 

      Promit să nu mai mă las înfrântă sau întristată de acțiunile celor din jurul meu, indiferent că e vorba de oameni apropiați sau de oameni pe care abia i-am cunoscut! Fiecare oferă ceea ce poartă în suflet, în conformitate cu ceea ce este capabil să înțeleagă în urma lecțiilor primite până în acel moment. Nu au nimic de a face cu mine, ci cu ei înșiși, toate sunt doar puncte în devenirea lor, nu a mea, fapt pentru care nu am voie să mă supăr sau să mă simt trasă în jos.

           Promit să îmi urmez sufletul în toate acțiunile pe care le întreprind zi de zi, să las să iasă la iveală omul minunat din mine, uneori chiar și pe copilul ce încă stă ascuns, captiv în interior, și să îi permit să aplice ludicul din când în când! 

           Promit să îmi ascult intuiția și să stau departe de tot ceea ce simt că nu mi se potrivește sau nu are nimic de a face cu mine însămi!


            Promit să fiu mai bună, mai blândă, mai tolerantă, mai răbdătoare cu tot ceea ce mă înconjoară, oameni și situații deopotrivă, și să accept cu inima deschisă tot ceea ce vine asupra mea, mai ales în ceea ce privește acele chestiuni asupra cărora nu am niciun fel de control!

           Promit să răspândesc frumosul în jurul meu, și veselia, și bucuria de a trăi, și tot ceea ce port mai frumos în interior!

      Promit să îmi recunosc slăbiciunile și să îmi accept defectele, pentru că doar așa le pot lăsa deoparte și mă pot dezvolta și desăvârși din punct de vedere spiritual!

            Promit să accept că nu pot face toate cele pe care mi le propun și să îmi acord mult mai mult timp pentru a duce la final tot ceea ce îmi doresc!

           Promit să țintesc cât mai sus, fără a mai mă teme de eșec! Până la urmă, căderile fac parte din viață, însă regretele neefectuării unei acțiuni sunt mult mai dureroase decât încercarea și eșuarea. Suntem oameni, uneori reușim, alteori nu, principalul este să facem primul pas. Apoi, lucrurile se vor așeza de la sine, întotdeauna spre binele nostru.

            Promit să ma iubesc mai tare, să îmi ofer timp pentru activitățile dragi, să mă răsfăț mai des și să fac mult mai multe pentru dezvoltarea mea personală!

           Voi ce vă promiteți? Amintiți-vă că pe primul plan trebuie să fiți voi înșivă, căci doar dacă voi sunteți optimiști, pozitivi și fericiți puteți să îi faceți fericiți și pe cei din jurul vostru!


luni, octombrie 29

LEAPȘA COPERTELOR



       Am primit acest tag în urmă cu ceva timp, însă nu am reușit să mă mobilizez încă pentru a răspunde la el. Iubesc lepșele literare și știți asta deja, iar Andreea de la Praf de stele este o adevărată sursă de inspirație în acest sens. Îi mulțumesc pe această cale pentru provocare, îmi face o deosebită plăcere să caut printre paginile cărților dragi! 

         1. O carte cu coperta roz


       Nu am citit această carte încă, deși mi-am dorit-o extrem de tare, și nu, nu am văzut nici filmul, rușine să-mi fie... Poate cu această ocazie mă apropii de ambele. Nu promit nimic, dar mă voi strădui :) 

       2. Scrieţi primele 5 cuvinte dintr-o carte a cărei copertă v-a impresionat.


       Iubesc seria Marinei Neagu, este una dintre preferatele mele și, cu această ocazie, profit și strig din toți rărunchii: „Marina, aștept volumul 3!” Sper din suflet că s-a auzit acolo unde trebuie :) 
       Gata, m-am răcorit, acum să revenim și să răspundem la cerință: 
         „Respirația a început să îmi...”

      3. O carte cu o copertă frumoasă, dar cu un conţinut nu prea bun.


       Cu această ocazie, revin la una dintre durerile mele cele mai mari: o abordare superficială asupra editării cărților, precum și o lipsă de atenție la detaliu și la conținut din partea autorilor. „Război în doi” are o copertă fabuloasă, m-a atras din primul moment în care am văzut-o, a fost dragoste la prima vedere și chiar mi-aș fi dorit să îmi placă. Din păcate, nu are și un conținut pe măsură, există multe greșeli de scriere, de sintaxă, de gramatică, de formare a frazei, de stil, cuvinte inventate, lacune în poveste, contradicții, chestii puerile... Aș putea continua la nesfârșit cu doleanțele, chiar dacă îmi voi atrage multe critici :) Nu e singurul exemplu de coperți uluitoare cu un text deficitar, însă aceasta este cea mai recentă astfel de întâmplare... Știu, am vorbit prea mult, era suficientă doar coperta, dar am simțit nevoia să mă răcoresc...

       4. Un citat dintr-o carte a cărei copertă nu e cine ştie ce, dar al cărei conţinut v-a plăcut.


       Recunosc, cerința aceasta m-a încurcat un picuț. Am o plăcere vinovată în a îmi alege cărțile după coperte, deși, știu, nu ar trebui să fiu atât de ignorantă când vine vorba de alegerea cărților... Însă, mi-a fost destul de greu să aleg o copertă nu tocmai minunată și m-am oprit la colecția de povestiri scurte a lui Ahdaf Soueif:
        „Pereții sunt tapetați cu cărți. Unele au poze, pe altele ai voie să le iei și să le privești, pe celelalte nu ți se îngăduie să le atingi. Toate cărțile trebuie tratate cu mult respect, niciodată rupte,îndoite, mâzgălite sau așezate cu fața în jos. Nici măcar frunzărite în timp ce mănânci, ca nu cumva să scapi mâncare pe ele. În mijlocul cărților stau cei mari. Sunt fermecători. Beau ceai, fumează, râd și vorbesc tot timpul.”


        Ca o stare de fapt, am multe cărți cu coperta verde în bibliotecă, iar eu nici măcar nu remarcasem acest fapt până în prezent... 

           „(...) văd alt aur decât acesta!”

         (Nu știu ce relevanță au cuvintele astea cinci, însă eu am devenit curioasă în privința cărții... Atât!)

      6. Mergeţi la biblioteca personală, închideţi ochii şi întindeţi mâna. Ce carte aţi atins?


       M-am distrat copios la această cerință. Unde mai pui că am și ales o carte care mi-a plăcut foarte tare... Să fie soarta sau sufletul care se întoarce în locurile calde?!

     7. O carte a cărei copertă vi se pare că nu se potriveşte cu conţinutul.


       Povestea în sine mi-a plăcut, iubesc toate poveștile Cosminei Posedaru, are un stil nou și original pe piața românească. Însă, această copertă mi se pare total neinspirată. Dacă nu aș fi știut cum scrie autoarea, nu cred că m-aș fi apropiat de carte vreodată. Oricum, nu prea are relevanță pentru conținut.

          8. Deschideţi o carte cu coperta neagră şi scrieţi primele 5 cuvinte pe care le-aţi văzut.


        Am redeschis-o cu cea mai mare plăcere. Ca o paranteză, o tot deschid încă de când am terminat-o, mi-a plăcut foarte tare și mai revin la anumite pasaje până în momentul în care vom avea volumul 3 sau până când îmi voi face timp pentru ultimele două volume din seria „Am murit, din fericire!”.

        Revenind la cerință, primele cinci cuvinte ce mi-au ieșit în cale sunt... 
         „(...) puteau fi extrem de cruzi (...)” (p. 102)

        Ta da da dam... nu știu de ce tocmai acestea mi-au ieșit  în cale  :) 

          9. Puneţi coperta unui fanfic scris de voi, sau a unei poezii/poveşti, dacă aveţi.
         Nu am așa ceva, deși nu zic că nu mi-ar plăcea la nebunie :) Ceva poezii mai scriu, ce-i drept, iar vreo carte, dacă mă va lovi talentul la un moment dat, va fi fie dramă, fie ceva romance :) Aveam odinioară ceva în cap, însă n-am curajul necesar... Cam pe fundalul acesta aș plasa povestea (neapărat la mare, pentru că sunt o visătoare incurabilă):




        Leapșa poate fi preluată de orice doritor, atât timp cât se precizează sursa.

     
               





sâmbătă, octombrie 27

GEORGIANA VÂJU: DON`T CRY, JUST FLY (QUANTUM PUBLISHERS) - PRE- RECENZIE


      Fetele puternice nu plâng, ci ele dau muzica la maximum și se apucă de curățenie în suflet, în propria viață! 

Fetele puternice nu plâng, ele se ridică din propria cenușă asemeni păsării Phoenix! 

Fetele puternice nu plâng, ele își dau seama de ceea ce nu merge bine în viața lor și își reconstruiesc parcursul pe calea vieții, pentru a se asigura că ajung acolo unde își doresc să fie!


        Iubesc stilul de scriere al Georgianei Vâju, care se pliază ușor pe sufletul fiecărui cititor, căci nu ai cum să nu te regăsești, măcar un pic, în rândurile așternute cu măiestrie pe hârtie. Nu am ratat nimic din ceea ce a publicat până acum, iar apariția unui nou roman, cu o copertă fabuloasă, care îndeamnă foarte tare la visare, mi-a bucurat sufletul. Sunt onorată pentru că m-am aflat printre primii cititori ai cărții „Don`t cry, just fly”, îmi doream să aflu povestea încă de când am auzit despre ea. Totul a devenit un periplu printre stări, sentimente, trăiri, toate simțite la intensitate maximă și pot spune cu mâna pe inimă că autoarea a reușit să mă surprindă în modul cel mai plăcut cu putință și de această dată. Coperta anunța o plimbare la malul mării, mă așteptam la o poveste romantică, și am avut parte și de romantism și erotism în doze mari, însă povestea nu se limitează doar la aceste aspecte și mă bucur că nu o face. Autoarea mi-a oferit din plin scene de acțiune intensă, care mi-au adus fiori reci pe șira spinării și m-au făcut să stau cu sufletul la gură până la final, iar când credeam că încep să întrevăd ceva, apărea o răsturnare de situație care mă arunca din nou în vâltoarea ținerii pumnilor strânși pentru protagoniști, în înclinarea balanței către un rezultat sau altul...
       „Don`t cry, just fly” nu are nici pe departe o acțiune lineară, deși prima parte v-ar putea păcăli, căci este o introducere într-un nou univers și este puțin mai statică, însă, pe parcurs, aceasta se intensifică și devine atât de alertă încât nu veți mai putea să lăsați cartea din mână. Veți fi în totalitate absorbiți de întâmplările ce se derulează în față voastră într-un mod foarte viu, ca într-o peliculă cinematografică, de scenele care se succed cu rapiditate, ținându-vă cu sufletul la gură, încât veți uita de orice altceva. Totul se desfășoară într-un crescendo absolut, trecând de la un balans sau un dans lent printre problemele vieții la o adevărată mișcare de roller-coaster, care acum te ridică în înalt, acum te coboară în cele mai adânci abisuri, cu adrenalina pulsându-ți prin vene.

       Noul roman al Georgianei Vâju ne poartă pașii din România, Făgăraș, în locuri mai exotice și pline de poveste, așa cum sunt Mykonos din Grecia sau Istanbul din Turcia, totul însoțit de legănarea maiestuoasă a unei nave de croazieră. Locurile dominate de albastrul mărilor și de țipătul pescărușilor te fac să respiri parcă mult mai intens. Sunt spații mirifice, desprinse parcă din cer, ce epatează și inspiră, făcându-te să visezi cu ochii deschiși. Rochiile fastuoase, piscinele, hublourile- ochiuri spre apele cristaline ale Mării Egee, abundența culinară și muzica de calitate sunt elementele care ajută la ivirea unor frumoase istorii de dragoste, ce se țes pe fundaluri desprinse parcă din povești. Erotismul vine să împlinească toate aceste imagini de basm. 
       Acesta este cadrul care ne întâmpină în prima parte a romanului, cel în care facem cunoștință cu Ambra, o tânără prinsă parcă într-o pânză de păianjen în propria ei viață, având o slujbă și o relație amoroasă care nu o mai împlinesc. Suferă de anxietate și nimic nu pare să o ajute să iasă din monotonia propriei vieți, totul desfășurându-se la fel în fiecare zi, ca și cum orice moment ar fi fost tras la indigo. Tocmai pentru că nimic nu pare a fi așa cum își dorește, Ambra decide să lase totul în urmă și să își urmeze visuri mai vechi, tainice secrete ale sufletului său: ea vrea să cânte și să călătorească, pentru a cunoaște lumea. Ocazia se ivește, iar ea face un lucru nebunesc, pe care puțini l-ar face: se angajează cântăreață pe o navă de croazieră și plănuiește ca aceasta să fie cea mai bună perioadă a vieții sale. Visează să se piardă în cântecele sale și în multiplele călătorii pe care le va face în clipele în care vasul va staționa în diferite porturi ale lumii. Ceea ce va primi în urma acestei noi etape va fi cu mult peste așteptările sale, iar tot ceea ce se petrece ne face să ne gândim că trebuie să avem grijă ce anume ne dorim, pentru că s-ar putea să se împlinească... 
         Pe vasul de croazieră Ambra nu numai că își găsește liniștea, ci și marea dragoste în persoana lui Alex, un tânăr chipeș, cu ochi verzi, care au darul de a vedea până în sufletul ei. Suferă la rândul său de anxietate, însă pare a fi sufletul pereche al Ambrei, acel bărbat care îi oferă fluturi în stomac și o face să uite de tot și de toate, chiar și de atacurile ei de panică. Alături de el, se simte în siguranță și mai fericită decât a fost vreodată. Se cunosc de puțin timp, însă trăiesc totul la intensitate maximă, Alex oferindu-i nopți de patimă, melodii ce se înfig direct în suflet și plimbări prin Istanbulul istoric sau pe plajele pustii ale insulei Mykonos. Totul pare feeric, iar ca martor direct a celor ce se desfășoară în fața ta nu ai cum să nu începi să te afunzi în visare și într-un optimism fără margini. Mă și vedeam pe vasul acela de croazieră, călătorind alături de Ambra și de Alex și, ca o paranteză, pot mărturisi cu mâna pe inimă că mi-e mai drag Alex decât Iv din seria „Nu te împiedica de mine, te implor!”. Însă, cea de a doua parte a romanului schimbă cu totul macazul și totul capătă un ritm extraordinar de alert, introducându-ne în lumea traficanților de droguri și a mafioților care sunt în stare să ucidă doar pentru a își vedea planul dus până la capăt. Cam până aici a ținut și sentimentul meu de visare, de amorțire în acel univers paradisiac... 
        De acum înainte, adrenalina caracterizează fiecare pagină a romanului, iar stomacul se strânge odată cu înaintarea în acțiune. Apar situații de viață și de moarte, urmăriri, carduri de memorie cu informații secrete, răpiri și pericole la tot pasul, care îți dau sentimentul că ai intrat direct în mijlocul organizațiilor mafiote. Trecerea nu se face brusc, ceea ce îi oferă acțiunii nota de originalitate, necesară pentru a te ține ancorat direct în poveste. Alex pare a desfășura anumite acte ilegale, fapt care îl duce la închiderea sa într-o închisoare grecească. Ambra trebuie să se descurce de una singură și să lupte pentru siguranță amândurora, însă va observa în curând că acest fapt nu este chiar facil... 
           Nu la mult timp distanță, facem cunoștință cu Nickolas, un bărbat frumos, inteligent, însă șeful traficanților de droguri și răpitorul Ambrei. Tânăra se vede captivă într-o lume cu totul nouă, ieșită în totalitate din monotonia de care fugise. Rolul lui Nickolas este mult mai amplu decât te-ai aștepta într-o primă instanță, însă va trebui să aflați mai multe de unii singuri. Acțiunea este atât de alertă și de densă încât mi se pare că aș da un mare spoiler orice aș spune. Partea aceasta a romanului trebuie citită și simțită de fiecare în parte pentru a putea exista acea bucurie a descoperirii adevărului din spatele fiecărei acțiuni și nu e puțin de spus despre toate acestea, va trebui să mă credeți pe cuvânt... sau să certați voi înșivă. 
           „Don`t cry, just fly” este un roman cu o mare forță narativă, care surprinde prin contrastul acesta dintre acțiunea lineară de la început și lupta pentru supraviețuire din cea de a doua parte a romanului, prin toate locurile minunate pe care te îndeamnă să le vizitezi, prin personaje unice, puternice, capabile să depășească orice obstacol le iese în cale, descrise cu o mare finețe și atenție la detaliu de către autoare. Există și unele amprente filosofice și psihologice, însă accentul este pus pe acțiunea în sine. Cu fiecare nouă carte scrisă de Georgiana Vâju spun că nu voi mai fi surprinsă, însă mi s-a întâmplat din nou. Nu m-am așteptat la tot acest joc pus în scenă, la întreaga acțiune adusă în fața cititorilor, la toată acea pendulare între băiatul bun și băiatul rău, la toată adrenalina și la toți fiorii pe care i-am simțit citind acest nou roman al autoarei. Este un roman minunat din toate punctele de vedere. Citiți-l și vă veți convinge!

       La final, vă las în compania unei melodii, al cărei rost îl veți înțelege doar citind romanul:


        DATE DESPRE CARTE:
        _________________
       Titlu: Don`t cry, just fly
       Autor: Georgiana Vâju
       Editura Quantum Publishers
       Anul apariției: 2018
       Colecție: Alfa
       Număr de pagini: 330

      Cartea va putea fi comandată în curând de pe site-ul editurii. Lansarea volumului va avea loc la Gaudeamus, în data de 17 noiembrie.



joi, octombrie 25

GÂNDURILE POZITIVE - POARTA CĂTRE O VIAȚĂ FERICITĂ



       De multe ori, ne mirăm că nu atragem asupra noastră ceea ce ne dorim, chiar dacă ne-am gândit la acele chestiuni neîncetat și am muncit pentru a ne îndeplini dorințele. Adevărul este că atragem în viața noastră doar ceea ce gândim, doar ceea ce considerăm că este real și putem vizualiza, devenind aproape palpabil. Suntem ceea ce gândim, nu ceea ce ne dorim, iar de cele mai multe ori ne punem piedici singuri în îndeplinirea celor mai tainice visuri. Vrem, dar, în același timp, ne spunem că nu putem avea acel lucru, ca nu putem ajunge într-o anumită situație, că ne urmărește ghinionul, că sigur se va întâmpla ceva care nu va face lucrurile să se aranjeze așa cum ne dorim. Practic, acestea sunt gânduri care transformă totul într-un eșec și ne arată ca mai avem de lucrat la încrederea în sine. Suntem primii care de îndoim de noi și de puterile noastre, iar aceste moduri de a face lucrurile ne conduc exact în acel punct de care ne temeam și de care fugeam.
        Întotdeauna, ar trebui să păstrăm o gândire pozitivă indiferent de situația în care ne aflăm. Știți cum se spune, după orice furtună răsare soarele și o face strălucind cu încă și mai multă putere. La fel se întâmplă și cu căzăturile, sunt doar puncte care ne ajută să devenim mai puternici. Principalul este să rămânem optimiști, să credem în noi și în forțele proprii. Doar noi avem putere asupra noastră, iar în fiecare zi ar trebui să repetăm un fel de mantre. Acestea se schimbă de la situație la situație și de la om la om. Putem să ne spunem că suntem frumoși, că suntem de succes, că suntem demni de iubirea celor din jur, că putem face tot ceea ce ne punem în minte, că avem tăria de a trece peste orice încercare... Totul depinde de ceea ce credem adânc în sufletul nostru, iar pozitivismul întotdeauna aduce cu sine lucruri bune. 
       Trebuie să învățăm să ne încurajăm singuri, să ne spunem lucruri frumoase, să ne vedem acolo unde ne dorim să fim, să ne vizualizăm deja acolo și să ne imaginăm ce anume am face în situația respectivă. Când îți dorești ceva cu adevărat și inima ta tânjește după acel ceva, întreg Universul conspiră pentru îndeplinirea lui. Trebuie doar să crezi din tot sufletul. Nu uita: nimic nu este imposibil atât timp cât ai curajul de a face primul pas!

JEFF LINDSAY: DEXTER. VISE ÎNTUNECATE (#1) - RECENZIE



       Este ciudat dacă afirm că m-am îndrăgostit la modul absolut și iremediabil de un criminal în serie? Ajută vreun pic dacă vă spun că este vorba de unul cu foarte mult șarm personal, destul de frumușel, inteligent și cu un puternic simț al umorului? Oare mai primesc câteva bile albe dacă jur cu mâna pe inimă că este vorba de un criminal în serie cu principii morale extrem de dezvoltate, un fel de justițiar, care alege să pedepsească minți bolnave, străbătute de vicii groaznice?
          Nu știu ce părere v-ați făcut acum despre mine, însă, în apărarea mea, țin să vă anunț ca Dexter Morgan și cu mine suntem cunoștințe mai vechi. Ne știm încă din vremurile în care serialul cu același personaj în centru se derula la televizor. Nu am văzut chiar toate sezoanele, deși mi se pare o serie genială și îndrăzneață, însă acest lucru nu m-a împiedicat să îmi doresc să cunosc mult mai mult. Acum, după citirea primului volum al cărții ce îl are ca personaj principal și narator pe Dexter, sunt sigură că îmi voi face mult mai mult curaj și pentru restul de episoade pe care mai trebuie să le vizionez.
        „Dexter. Vise întunecate” este primul volum dintr-o serie mult mai lungă, dar care, din păcate, la noi nu s-a tradus în întregime. Avem deocamdată doar două cărți și încă nu sunt semne că ne vom bucura de mult mai mult, însă îmi permit să sper în continuare. Jeff Lindsay a cunoscut succesul datorită acestui personaj și a reușit să creeze o operă cu un puternic impact asupra cititorilor săi, folosind un stil alert și captivant, extrem de cinematografic, care te face să vizualizezi fiecare scenă descrisă și să simți fiori reci pe șira spinării. Trebuie însă să vă avertizez, dacă sunteți mai slabi de înger, cartea asta nu e pentru voi. Există numeroase scene macabre, care vă vor face să puneți la îndoială moralitatea oricărei alte persoane cu care veți intra în contact. Autorul a fost extrem de îndrăzneț când a creat un astfel de personaj, care iubește pur și simplu să își desfășoare activitatea de ucigaș cu spirit de Robin Hood, însă a făcut-o atât de bine încât s-ar putea să sari din pat uneori sau să dormi cu o lumină de veghe aprinsă...
         Înainte de a purcede la drum, vreau să vă fac cunoștință cu Dexter Morgan, personajul care mi-a cucerit inima și m-a făcut să țin degetele încrucișate pentru fiecare acțiune a sa, dorindu-mi să aibă succes în orice împrejurare. Pumnii mei au fost mereu strânși pentru el, indiferent că era vorba de pedepsirea cuiva sau de urmăriri cu iz polițienesc. Este un caracter memorabil, iar dacă nu mă credeți pe cuvânt, trebuie neapărat să citiți cartea, vă asigur că îmi veți da dreptate mai apoi. 
        Așadar... Dexter este în aparență un bărbat simpatic, cu un șarm deosebit, acel om amabil, mereu zâmbitor, mereu gata să ajute când ai o problemă, mereu cu simțul umorului, fapt care le și face pe unele femei să se îndrăgostească. În plus, este specialist în analizarea probelor de sânge și angajat la un laborator aparținând poliției din Miami. Ar părea cea mai de încredere persoană, dacă nu ți-ar spune chiar el că are ceva urme de sociopat în ADN-ul său. Nu are sentimente, nu simte nimic față de nimeni, însă are un acut simț al onoarei, care îl face să își aleagă cu grijă victimele, la fel și un fel de promisiune făcută tatălui său adoptiv, Harry, care nu îi permite să le lase frâu liber pornirilor sale brutale și animalice. Este un lucru sacru pe care alege să îl implementeze mereu în viața sa, indiferent de șoaptele lunii plini sau a Pasagerului Întunecat, cealaltă personalitate a sa. Cel din urmă este un fel de alter ego al său și îl însoțește în permanență, chiar dacă uneori rămâne în stare latentă. El este și cel care preia controlul și săvârșește crimele, un fel de personalitate răzvrătită a sa ce își dorește ca, din când în când, să nu mai fie controlată asemeni unei păpuși de circ și să preia controlul. Cele două fețe ale personalității sale se împacă de minune până la un moment dat, când totul scapă de sub control, iar Dexter nu mai știe exact ce anume e real și ce se petrece doar în mintea sa, nu mai face distincția dintre vis și realitate...

         Acum, ziceți și voi, chiar dacă nu ați început să prindeți drag de Dexter (nu îmi fac probleme, citind cartea o veți face sigur), nu vi se pare un personaj interesant și incitant?!

         Incipitul romanului ne plasează direct în mijlocul acțiunii, făcându-ne martori ai uneia dintre urmăririle și crimele lui Dexter, care se oprește de data aceasta asupra unui preot care ucide copii. Este un început șocant, dar care te face să îți dorești să afli mai multe despre personajul narator. Aflăm că acesta este un mod de viață pentru el, un mod de refulare, de eliberare de sub tortura Pasagerului său Întunecat. Nu comite nimic fără a fi sigur că persoana respectivă merită ceea ce i se întâmplă, că astfel este oprit un rău mai mare, fapt pe care i-l promisese lui Harry, polițist de meserie și tatăl său vitreg. Acesta observase natura adevărată a fiului său și a înțeles că nu este de ajuns doar să închizi criminalii pentru ca răul să fie oprit, de aceea, nu îl internează într-un azil destinat celor ca ei, ci îi cere ca atunci când își va exercita dorința de a ucide oameni să nu se atingă de cei nevinovați, ci doar de cei care făcuseră mult, foarte mult rău. Este un fel de cod de onoare al ucigașilor, un fel de a aduce balanța dintre bine și rău, iar Dexter rămâne fidel promisiunii făcute, chiar dacă luna plină îi mai dă, uneori, imbolduri nepotrivite. Harry știa că fiul său adoptiv fusese martor la ceva groaznic înainte de a fi dat spre adopție, chiar dacă nu își mai amintea acum, și era sigur că acel incident lăsase amprente puternice asupra sufletului său, fapt pentru care alege să îl pună oarecum pe o cale dreaptă, transformându-l într-un monstru cu o conștiință mult mai curată, pentru că el îi pedepsea doar pe cei lipsiți de suflet și de conștiință.
     Totul capătă însă alte valențe în momentul în care în Miami își face simțită prezența un al doilea criminal în serie, care ucidea prostituate, golindu-le apoi trupul total de sânge și împachetându-le trupul ciopârțit în hârtii de cadouri... Pentru un om normal, toate acestea sunt macabre și de nesuportat, pentru Dexter devin o obsesie, ce se transformă în dorința de a îl cunoaște pe cel care se află în spatele oribilelor crime. În plus, el își dorește să o ajute pe sora sa, Deborah, să urce pe scara ierarhică a meseriei sale, transformând-o într-un detectiv credibil, ceea ce este posibil doar prin prinderea făptașului. Poliția face multe greșeli, iar Dexter își dă seama de aceasta, fapt pentru care el și sora sa pornesc singuri pe urmele celui vinovat. El este ajutat și de însuși ucigaș, căci îi lasă tot felul de semne și, mai mult decât atât, Dexter începe să aibă tot felul de vise care îl plasează într-o cameră mică și rece, ucigând. Tocmai acestea produc declinul mental al lui Dexter, pentru că nu mai știe ce anume este real și ce nu și dacă nu cumva chiar el este autorul din spatele oribilelor crime, un fel de criminal somnambul. Mai mult decât atât, miza crește când victima acestuia este chiar Deborah...
        Cine este vinovat de toate aceste crime odioase, care au zguduit Miami? Ce rol joacă Dexter în tot ceea ce se întâmplă? Aflați doar citind romanul. Pe mine sigur m-a captivat stilul lui Jeff Lindsay și m-a ancorat direct în poveste. Sunt curioasă de părerea voastră.

       DATE DESPRE CARTE:
       _________________
      Titlu: „Dexter. Vise întunecate”
      Autor: Jeff Lindsay
      Titlu original: Darkly Dreaming Dexter
      Traducător: Ona Frantz
      Editura: Paladin
      Colecție: Paladin CRIME Masters
      Anul apariției: 2014
      Număr de pagini: 278


       Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii.

          

PĂSTREAZĂ ALĂTURI DOAR OAMENII CARE TE AJUTĂ SĂ STRĂLUCEȘTI!



      Trăim timpuri în care singurătatea ne devine prieten și în care prietenii nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie. Suntem cu toții pe fugă, mult prea egoiști și prea preocupați de propria viață încât, de cele mai multe ori, nici măcar nu ne dăm seama când îi rănim pe cei din jur sau când spunem ceva ce nu ar trebui spus. Sunt multe situațiile în care persoanele care compun micul nostru univers nu sunt chiar ceea ce trebuie să fie sau nu mai sunt deloc ceea ce ne trebuie nouă. Consider ca fiecare individ apare în calea noastră la momentul potrivit și că nu fiecare dintre cei cu care intrăm în contact sunt meniți să ne rămână alături pentru întreaga viață. Principalul este să desprindem lecțiile pe care fiecare întâlnire ne-o oferă și să învățăm să păstrăm alături de noi doar acele persoane cu care avem o bună conexiune sufletească.
         Am avut un drum lung de parcurs până la momentul în care am înțeles că nu toți oamenii trebuie să îmi rămână alături pentru totdeauna, că nu toate persoanele cu care intru în contact trebuie să mă și placă și să mă înțeleagă. Sunt oameni cu care mă simt aproape sufletește și oameni pe care pur și simplu nu îi doresc alături de mine. Nu cred că este egoism, ci pur și simplu sunt într-un continuu proces de lucru cu mine însămi și unii nu fac nimic altceva decât să mă țină pe loc sau, mai rău, să mă tragă în jos.
        Am întâlnit fel și fel de indivizi, am o naivitate aparte care mă face să cred că toți gândesc asemeni mie și că nimeni nu este capabil să facă rău. Tocmai de aceea, am adus alături de mine fel de fel de fețe pe care le-am considerat apropiate, prietene. Am acordat credit mult prea multor persoane și m-am ars de fiecare dată, iar focul acesta mistuitor a lăsat urme adânci în sufletul meu, cicatrici - amintire, care îmi arată că drumul parcurs a fost greu, dar nimic nu a fost în zadar.
         Am învățat de-a lungul timpului să cern puțin printre oameni, indiferent de relația pe care am avut-o la un moment dat, de-a lungul parcursului prin viață. Trec totul prin niște filtre acum, iar acestea se aplică și celor cu care intru în contact sau mai ales acestora. Nu mi-am pierdut încrederea în oameni, ea este încă acolo, însă prefer să nu am lângă mine pe cineva care nu îmi oferă nimic din punct de vedere sufletește. Am început la un moment dat să scot persoane din viața mea, să le las în urmă, să le las să mă întreacă, să le dau pur și simplu voie să treacă pe lângă mine, fără niciun fel de vibrație, fără niciun fel de emoție... Nu mă mai atinge nimic din ceea ce nu îmi doresc eu și nici nu mai vreau ca toți să mă placă. Sunt conștientă acum că acest gând nu era nimic altceva decât o simplă utopie, un fel de basm țesut de mintea mea, care nu se potrivea deloc cu realitatea. 
        Las oamenii din jur să mă vadă așa cum doresc și cred că, la un moment dat, oricum sunt așa cum mă percepe cel de lângă mine. Depinde foarte tare de stare, de moment, de experiența de viață, de ceea ce poartă celălalt în suflet. Pentru unii pot fi bună, pentru alții doar o tipă rea, arogantă. Pentru unii sunt blândă, pentru alții prea aspră și chițibușară. Nu mă (mai) deranjează, mă cunosc suficient de bine, cu toate contrastele, cu toate luminile și umbrele, cu toate calitățile și defectele. Nimic din ceea ce este exterior nu mai are darul de a mă atinge. Nu mai țin toți oamenii lângă mine, nu sunt, în definitiv, o colecționară de suflete, ci am alături doar acele persoane de la care pot învăța ceva, doar acei oameni care mă ajută să mă dezvolt în plan spiritual, care mă fac să strălucesc la potențial maxim. Restul, sunt doar poveste...

duminică, octombrie 21

DEPRESIA, ANXIETATEA ȘI ATACURILE DE PANICĂ SAU CUM O IEI RAZNA FĂRĂ UN MOTIV REAL... VĂZUTE PRIN PRISMA EXPERIENȚEI PERSONALE



         Am ales să discut în acest articol despre un subiect destul de sensibil din viața mea, despre o perioadă tulbure și cufundată aproape în întregime într-un abis fără margini, într-un întuneric asemeni smoalei, în care un anumit monstruleț își făcuse culcuș stabil în mintea mea și, pentru că era prea bine și cald acolo, refuza să mai plece, devenise un fel de locatar permanent. Acum pot privi spre tot cu detașare totală, pentru ca mă aflu într-o cu totul altă etapă, în una în care până și negrul are nuanțe, am ales să alung acel monstruleț deranjant și să îi permit iar luminii să pătrundă în cele mai ascunse cămăruțe ale gândurilor mele și să învingă orice rău care sălășluia acolo. A fost un proces de durată, însă dacă nu aș fi făcut un atac de panică ce m-a făcut să cred că pașii mei pe acest pământ s-au terminat, nu cred că m-aș fi trezit la realitate și aș fi continuat să mă afund mult mai mult în tenebre. 
        Nu o să vin în acest articol cu definiții ale depresiei, anxietății și atacurilor de panică sau a tipurilor acestora, pentru că se găsesc toate acestea pe site-urile de specialitate, ci doar vreau să împărtășesc cu voi crâmpeie din sufletul meu. Sper că astfel vor înțelege mulți dintre cei care trec prin situații similare că nu sunt singuri și ca toate trec, nu există permanență atât timp cât ne educăm mintea în acest sens.
       Important este să ajungi să conștientizezi că ai o problemă și să încerci să faci ceva în acest sens, fie că îți găsești puterea în tine însuți, prim meditație și implementarea în viața ta a unei gândiri pozitive, fie mergi la un terapeut/psiholog care știe să îți ofere sfaturile necesare. Este posibil ca, uneori, să fie o dereglare de ordin emoțional, dar se poate întâmpla să existe și anumite carențe fizice în ceea ce prezintă unele substanțe din corp și atunci doar medicul știe cum să remedieze toate acestea. Nu consider că este ceva rușinos, ci este o experiență de viață care ne arată cât de puternici putem fi atunci când ne propunem acest lucru și, atât timp cât suntem dispuși să tratăm lucrurile la un nivel psihic, totul va fi în regulă. Primul pas este recunoașterea existenței unei probleme, apoi, cu ajutor de specialitate sau cu forța interioară vin și rezolvările. Toate se aranjează la un moment dat.
             Am avut o perioadă în care parcă picasem în butoiul cu melancolie. Nu puteam să dorm foarte mult, pentru că anxietatea nu prea îți permite, îți oferă o multitudine de gânduri și nici măcar în somn nu reușești să îți găsești liniștea. În perioada respectivă, dormeam doar dacă eram extrem de obosită și aveam grijă să mă mențin ocupată, implicându-mă în cât mai multe activități zilnice. Unde era de lucru, hop și eu, cam așa am funcționat vreme de câțiva ani. Lucram până la epuizare pentru ca doar așa reușeam să adorm apoi seara și să fiu sigură că am câteva ore de odihnă asigurate. Eram practic asemeni unui roboțel, care îndeplinea sarcini doar de dragul de a le face, fără a își mai lăsa loc să se gândească la ceea ce îl supără cu adevărat, la ceea ce necesita un anumit timp pentru analiză și remediere. Pe scurt, un fel de zombie, căruia îi și sărea țandăra imediat, din te miri ce... Nu aveam timp să mă analizez pe mine, darămite să mai acord circumstanțe atenuante celor din jur. Eram mult prea grăbită, mult prea concentrată pe problemele altora, pe universul exterior și nu mai ajungeam deloc să mă văd pe mine cu adevărat. Eram destul de naivă și de influențabilă și încercam să le fac tuturor pe plac, doar pentru a îi ști pe cei din jur fericiți, chiar dacă acest fapt însemna să merg contra a ceea ce gândeam sau consideram pe moment. Aveam impresia că dacă ei sunt fericiți, voi fi și eu. Abia acum realizez cât de tare mă puteam înșela, cât de mult mă păcăleam de una singură.
        Anxietatea mă făcea să mă tem de tot și de toate, să gândesc mult prea mult la chestiuni care erau minore, lipsite de o relevanță reală. Aveam multe frici, multe visuri reprimate, căci teama nu îmi permitea să fac exact acele lucruri care mi-ar fi făcut plăcere și aveam multe temeri: de eșec, de singurătate, de pierderea unor prieteni, de patetic, de subapreciere, de lipsă de iubire și lista ar putea continua la nesfârșit. Îmi făceam miriade de scenarii la nivel mental și cu greu luam o decizie. Îmi era cel mai teamă să ies din zona mea de confort, chiar dacă acel loc nu mai mi se potrivea de foarte mult timp. Rămâneam agățată acolo, trăgeam cu dinții de anumite prietenii, de situații greu de digerat, doar pentru că îmi era frică de orice schimbare, de orice noutate apărută la orizont. Am rămas mult timp pe loc, voiam să le fac tuturor pe plac și, prin urmare, nici nu m-am dezvoltat la nivel mental și emoțional foarte mult timp și nici măcar nu înțelegeam că nu din mulțumirea altora și din rămânerea în locurile cunoscute vine și fericirea mea, liniștea sufletească și pacea interioară. Aveam un soi de naivitate, ca să nu îi spun prostie, care mă făcea să mă sabotez singură. Refuzam în mod categoric să mă analizez, aceasta ar fi însemnat să mă aflu față în față cu sufletul meu și cu cele mai ascunse dorințe, îmi era frică să mă văd așa, dezbrăcată de orice fel de preconcepții și temeri. 
          Tocmai pentru că nu reușeam să mă regăsesc, pentru că nu apucam să mai stau de vorbă cu adevărata eu, ba, mai mult, îmi reprimam personalitatea și mă ascundeam în spatele unor măști, considerând că așa voi fi pe placul celor din jur și acceptată în rândul acestora, am ajuns să nu mai văd luminița de la capătul tunelului. Totul era negru, eram mereu supărată pe cineva, pe o situație, le reproșam multe celor din jur, eram ca un vulcan gata să erupă la cel mai mic cuvânt. Nu realizam că eu nu mă iubesc suficient și că nu poate nimeni din afară să mă facă fericită. Ajunsesem la o depresie destul de urâtă, pe care mult timp am refuzat să o recunosc. Mă plictiseam de orice, dar nici nu luam atitudine. Nu dormeam, nu mâncam, nu ieșeam din pijamale, nu ieșeam afară, uram adunările cu prea mulți oameni, deveneam imediat introvertă. Îmi era teamă de judecata celor din jur, simțeam nevoia să am validarea lor, a tuturor celor cu care intram în contact, indiferent de rolul pe care aceștia îl jucau în viața mea. Eram destul de jos, lucram până la epuizare și simțeam cum mă cufund în permanență într-un abis fără fund. Toate acestea au continuat până când am făcut atacul de panică. Acela a fost ca un fel de duș rece pentru mine, a fost momentul de care aveam nevoie pentru a mă trezi, pentru a înțelege că greșeam undeva. Episodul acela care semăna foarte tare cu un infarct și care mă lăsa fără aer m-a făcut să mă opresc puțin din tot ceea ce făceam și să îmi dau seama că sunt cea mai importantă persoană din viața mea și că, atât timp cât eu nu sunt fericită cu mine, nici cei din jur nu vor fi și nu mă vor accepta așa cum trebuie. 
        Acum vreo doi ani a început și procesul meu de metamorfozoare, de ieșire din crisalida în care singură mă înfășurasem, de deschidere larg a aripilor pe care uitasem că le am și de înălțare spre îndeplinirea adevăratului meu potențial. Nu a fost ușor, însă am înțeles că multe dintre problemele mele erau numai la nivel mental, că singură mi le produceam și că mă stresam mult prea tare pentru chestiuni lipsite de importanță. Am început să practic un fel de meditație, prin care am devenit mai conștientă de mine și de sentimentele mele, am lăsat deoparte negativismul și am început să observ cât de frumoasă poate fi viața. Am decis să mă iubesc și să am grijă de mine, să îmi arăt mie însămi compasiunea pe care o împărțeam cu generozitate tuturor celor din jur, să fiu mai blândă cu mine însămi, să mă recompun, să mă dezvolt pe toate planurile. Am ales să trăiesc în prezent, nu în trecut, pe care nu îl mai pot schimba, și nici în proiecțiile mele din viitor, căci nu știu ce va fi, dar am clipa de față, am un acum pe care trebuie să îl trăiesc la maxim. Am schimbat toate frazele negative cu unele pozitive, am schimbat macazul în totalitate și am ales să îmi pun în minte ținte mai înalte, care să îmi permită să mă autodepășesc, să cresc la nivel spiritual. Am eliminat din viața mea tot ceea ce îmi făcea rău, fie că era vorba de lucruri sau oameni, pentru că nu vreau să mai mă încarc cu chestiuni care nu îmi aparțin. Nu mai intru în războaiele nimănui, am înțeles că fiecare oferă ceea ce poartă în suflet, ceea ce există în el deja și nu are nimic de a face cu mine. Fiecare se dezvoltă în mod diferit, dar cel mai important este să fim fericiți cu noi înșine, restul sunt poveste. 
         Aud multe persoane care spun că este imposibil, că există multe circumstanțe care nu îți permit să ajungi acolo unde vrei, însă pentru mine sunt doar scuze, care nu fac altceva decât să te țină pe loc. Am fost deja acolo și nu mi-a fost bine, azi am învățat să transform imposibilul în posibil, căci poți face orice îți pui în minte atât timp cât lupți pentru ceea ce îți dorești. Ești singurul care poate face aceasta, căci ai de ales: fie rămâi într-un loc care te face profund nefericit, fie te îndrepți spre acel spațiu care îți aduce fericirea și mulțumirea de sine. Putem observa în jurul nostru mame cu cariere de succes, oameni cu influență asupra celor din jur și aceștia pot face aceasta pentru că își cunosc capacitățile și nu se afundă în scuze patetice. Poți orice, trebuie doar să vrei, să acționezi fără a te mai gândi la consecințe, la sentimentele celor din jur. Cei care te iubesc cu adevărat te vor susține dacă ție îți produce fericire, restul nu contează oricum. Eu am de gând să strălucesc, îmi pun în minte obiective și le vizualizez la timpul prezent, mă văd deja acolo și știu că voi ajunge acolo, doar fac primul pas. Viața e frumoasă, sunt destule motive pentru a râde din tot sufletul. Trebuie doar să ne cunoaștem mai bine, să ne observăm cu minuțiozitate. Nu ai nimic de pierdut dacă ești ceea ce vrei să fii. 
        Am început să practic tehnica gratitudinii, am un carnețel în care îmi notez cinci motive pentru care sunt recunoscătoare în ziua respectivă și există multe astfel de momente, pe care înainte nu le observam. Eram mult prea preocupată să fiu nefericită. De asemenea, mi-am făcut un obicei de a scrie o pagină de jurnal, mă ajută să îmi pun gândurile în ordine și să mă cunosc mai bine. Sunt puternică și știu ce pot, știu unde vreau să ajung acum și oricum sunt în permanență acolo unde trebuia să fiu. Am urcat treaptă cu treaptă și e bine. Am încredere în mine și în forțele mele. Am lăsat în urmă gaura aceea neagră ce își dorea să mă absoarbă, nu mai sunt o rătăcitoare prin lume, acum îmi urmez calea. E bine, mult prea bine, dorm în sfârșit nopțile și nu mai am nevoie de muncă epuizantă pentru asta. Nici nu mai lucrez după o anumită oră și nici în weekenduri, îmi acord pauzele de care am nevoie pentru a fi bine cu mine. Nu mai îmi fac scenarii, nu mai o iau razna fără a avea motive reale, îmi păstrez calmul indiferent de situație. Nu mai îmi e teamă de schimbare, ba chiar atac domenii pe care le consideram tabu odinioară. Sunt fericită cu mine și mă iubesc necondiționat. Am lăsat trecutul în urmă și am uitat de viitor, trăiesc doar prezentul.

Vizitatorii blogului


website hit counter