duminică, septembrie 30

JURNAL DE CITITOR: CE CĂRȚI AU MAI POPOSIT PE RAFTURILE BIBLIOTECII MELE



     Tot spun că mă opresc din cumpărat și tot îmi încalc cuvântul, nici eu nu înțeleg exact de ce, pentru că am acasă atât de multe cărți necitite, atât de multe volume primite pentru recenzie care strigă efectiv după mine, însă, pur și simplu, pare ca nu mă pot abține. Nu sunt la fel de multe ca în alte luni, sunt mândră de mine pentru că m-am abținut ceva timp (ceea ce e atipic pentru mine), însă tot sunt suficiente. Sunt douăzeci și șapte de cărți noi ce și-au făcut loc pe rafturile și așa supraîncărcate ale bibliotecii mele, iar dacă vă doriți să aflați care sunt acestea, vă invit să citiți articolul până la final.


     Am început luna septembrie cu un colet marca Libris, „Băieții străzii” îmi făcuse rău cu ochiul, pare genul meu de carte. Urmăresc de foarte mult timp „Madame Mallory și micul bucătar indian”, o tot adăugam și scoteam din coșul de cumpărături, dar cred că abia acum i-a venit timpul. „Din inima Africii” și „O mamă perfectă” au părut tipul meu de carte, sper să am și timp să le descopăr curând. :)


     Aceste unsprezece minunății au ajuns la mine dintr-un simplu impuls. Bine, bine, veți zice voi, cum să fie atâtea cărți doar un impuls? Ei bine, mie mi se întâmplă adeseori să îmi aud mintea spunând răspicat: „Nu, nu, nu! Oprește-te chiar acum!”, dar sufletul să șoptească exact pe dos... Plus că am uneori probleme cu mouse-ul căruia i-am permis prea multe libertăți și, uneori, agață cărți odată cu trecerea lui pe un site, așa că până îl mai educ puțin, voi mai avea parte de astfel de surprize... Eu nu sunt vinovată, nu, nu, nu, mouse-ul este întotdeauna...


      De la Libris am primit „Magonia”, pe care am citit-o deja. V-am vorbit despre ea recent, este un fantasy care m-a surprins chiar și pe mine, pe care vi-l recomand din tot sufletul. 


     Acest colet a ajuns la mine pentru că îmi doream din tot sufletul să îl cunosc pe Hendrick Groen, pare un bătrânel simpatic, de la care voi avea multe de învățat. Pe Francine Rivers vreau demult să o descopăr, pe Ken Follet la fel (da, nu l-am citit până acum, dar sinopsisul cărților sale mă determină sa vreau fiecare carte a lui), iar „În țara lui Dumnezeu” pare a avea o poveste plină de sensibilitate ce se cerea descoperită.


      Am dat această comandă pe Elefant pentru că, în sfârșit, am găsit „Dimineți în Jenin”, carte pe care o urmăresc încă de când am citit cealaltă operă a autoarei. Scrie cu sufletul și aceasta mă încântă. Mi-am dat seama că îmi lipsea acea cartea a lui Charlotte Bronte, cartea „Libertatea de a iubi” pare una de suflet, iar „Soția dintre noi” are un titlu care m-a intrigat, trebuie neapărat să aflu despre ce este vorba în ea (fire curioasă, ce să-i facem).


    Cele trei cărți din imagine sunt cumpărate tot dintr-un impuls. Le-am văzut pe Nemira și strigau la mine efectiv să le iau acasă. Nu am putut să fac altfel și nu regret impulsul. Absolut deloc. Toate sunt plăcerea mea vinovată și sunt aproape sigură că îmi vor deveni extrem de dragi.

      Voi câte cărți ați achiziționat în octombrie? De care sunteți cei mai mândri? Cum faceți să vă mai opriți puțin din cumpărat? Am nevoie de sfaturi și urgent :)

JURNAL DE CITITOR: PE ARIPI DE POVESTE - CE AM CITIT ÎN LUNA SEPTEMBRIE





„Septembrie. Şi dacă
E plină încăperea
Cu manuscrise, mierea
Nu va mai fi opacă

Izvorul de putere
S-a distilat cu anii
Cum murmură castanii
Eternele mistere.”


(„Septembrie” de Ion Untaru)

     Finalul de lună aduce întotdeauna cu sine bilanțuri livrești. Mi-am propus să citesc mult mai mult la început de toamnă și chiar am crezut cu tărie că voi reuși, însă, deși nu a fost o lună rea din punct de vedere a lecturilor, am reușit să citesc nouă cărți și să mai am încă una începută, nu sunt chiar mulțumită. Începusem septembrie în forță, însă, undeva, pe final, m-am lăsat copleșită de emoții și sentimente și nu am mai citit chiar atât pe cât mi-aș fi dorit. Cu toate acestea, sunt fericită că am avut parte de lecturi minunate, care m-au făcut să mă cufund cu totul în lumea magică a poveștilor citite.


     Începusem volumul cinci din „Harry Potter” la finalul lunii august și am reușit să o termin în septembrie. Pentru mine este întotdeauna o mare bucurie pentru suflet să mă întorc la seria asta, pentru că rămâne tot seria mea de suflet și pentru că mă face să mă simt din nou copil. „Harry Potter și Ordinul Phoenix” are o atmosferă mai dark, aduce cu sine primii fiori ai iubirii, Harry se transformă în adolescentul acela tipic care știe cel mai bine totul și pe care nimeni nu îl înțelege, comunitatea vrăjitorească acceptă în sfârșit - după „lupte seculare” aș putea spune - faptul că Lordul Cap-de-Mort s-a întors, fapt care transformă acest volum într-unul dintre preferatele mele.

     În luna care tocmai s-a încheiat am descoperit-o pe autoarea Corina Ozon prin intermediul romanului „Codul lui Zoran”. Este o carte despre oameni, aducând în prim plan povești de viață, persoane pe care soarta le-a încercat din greu, împletind printre acestea elemente filosofice, simboluri spirituale și accente detectiviste.
     

      „Reconstituind-o pe Amelia” este un roman care mi-a atins cele mai sensibile corzi ale sufletului, căci aduce în discuție viața adolescenților liceeni și un element tot mai prezent dar parcă tot mai mult evitat de către adulți sau de către cei care ar avea puterea să schimbe ceva: bulling-ul școlar.


      Am citit cu mari emoții „Râurile din Londra”, pentru că părerile în privința acestei cărți erau extrem de împărțite. Însă, recunosc, mi-a plăcut, în ciuda descrierilor destul de lungi. A reușit să mă introducă în atmosfera romanului, mi-a deschis în față un univers magic cu totul nou și abia aștept să mă întorc la Bizarerie în viitoarele volume.


      Am citit „Semnătura tuturor lucrurilor” cu sufletul la gură, iar Elizabeth Gilbert a reușit să mă surprindă extrem de tare, mai ales că această saga de familie, ce ne poartă pașii de-a lungul unui secol, are mari accente de carte clasică. Este o poveste despre dragostea de natură și descoperirea de sine și a reușit să îmi anime foarte tare imaginația.


    „Confesiunile unei fete rele” m-a luat total prin surprindere, pentru că nu mă așteptam să îmi placă. M-a scos din zona mea de confort, însă mi-a plăcut foarte tare mesajul pe care autoarea îl transmite: acela că indiferent de ceea ce faci în viață, important este să te facă să te simți mulțumit și fericit, indiferent de ceea ce vor crede cei din jurul tău.


       Mi-am dorit foarte tare să o cunosc mai bine pe Jeanette Winterson, iar „De ce să fii fericită când poți fi normală?” mi-a făcut inima să tresalte. Este o autobiografie care aduce în prim-plan chestiuni dureroase din viața autoarei, precum problemele cu mama sa adoptivă, pierderea identității odată cu adopția, regăsirea de sine, acceptarea faptului că îi plac fetele, iar nu băieții. Este o carte dureroasă, însă minunată.


     „Magonia” mi-am dorit-o, apoi nu am mai vrut-o pentru mult timp, apoi mi-am adus din nou aminte de ea și ma bucur nespus că am citit-o. Am descoperit un fantasy minunat, cu o tematică îndrăzneață și ambițioasă. 
       Am mai citit „The Secret Garden” de Frances Hodgson Burnett și urmează să vă vorbesc despre ea curând pe blog cred, pentru că aduce în discuție chestiuni extrem de sensibile, cu toate că este o carte pentru copii. Am început și „Bad Romance”, însă am parcurs abia jumătate din această carte, ce poartă cu sine amprenta sensibilității, și urmează să vă spun mult mai multe despre ea în luna octombrie.
       Am avut multe lecturi minunate, însă cartea lunii rămâne în mod cert „Reconstituind-o pe Amelia”. Între mine și cartea asta s-a creat clar o relație minunată, este una dintre acele cărți care mi-a intrat direct în suflet și refuză să mai iasă de acolo. Subiectul este extrem de sensibil, personajul principal și eponim este o adolescentă, iar modul în care aceasta și-a găsit sfârșitul mă face să îmi pun o mulțime de întrebări și să mă revolt așa cum nu o mai făcusem de mult.

DECALOGUL TOAMNEI



     E toamnă, e foșnet, e frig... și e momentul potrivit pentru a lăsa deoparte toate grijile și pentru a deveni mai buni decât am fost ieri, mai puternici, mai încrezători în forțele proprii. Suntem capabili de lucruri mărețe și nimic nu ne poate opri. Ștergem barierele imaginare pe care singuri ni le-am pus în cale și zburăm spre zări de alabastru, oferind posibilitatea visurilor noastre să își deschidă larg aripile și să se înalțe cât mai sus, până la soare.

         1. Nu îi permite nimănui să te facă să nu te mai încrezi în forțele proprii, să te facă să te îndoiești de tine și de ceea ce poți să faci. Ești minunat, strălucești, ești puternic, așa că nimeni și nimic nu te poate opri. Ești singurul care decide ce traiectorie va lua viața ta, ești singurul capabil să îți trasezi liniile traiectorii ale vieții. Nu uita!

     2. Nu te crede inferior nimănui, indiferent de ceea ce poate cel de lângă tine și tu nu poți! Fiecare are propriile abilități, puncte tari și puncte slabe, așa că depinde doar de tine să îți găsești capacitățile și să le transformi în stele strălucitoare, care să te călăuzească pe drumul tău!

        3. Nu îi permite nimănui să îți stabilească prioritățile în viață, indiferent cât de importantă este acea persoană pentru tine! Tu știi cel mai bine în ce punct al vieții tale te afli și unde anume vrei să ajungi, așa că ești singurul care știe ce trebuie să facă în continuare, indiferent de dorințele celor din jur. Învață să îți stabilești singur prioritățile și să le faci în ordinea dorită de tine, fără a te simți vinovat, pentru că nu depinde de dorințele celor din jur, ci de ale tale. Nu ești egoist, ci doar realist.

         4. Nu ești robot ca să muncești în permanență, ci ești un om, cu urcușuri și coborâșuri! Așa că acordă-ți din când în când pauze de la tot, de la lucruri, activități și chiar de la oameni, mai ales dacă aceștia din urmă sunt destul de toxici și au rolul de a te trage în jos. Oprește-te cât timp ai nevoie și pune-ți lucrurile în ordine, stabilește-ți prioritățile și acționează după placul inimii.

          5. Fii cine vrei tu să fii! Nu contează ce cred cei din jurul tău, întotdeauna se vor găsi oameni care să te judece, care să nu fie de acord cu acțiunile tale. Nu neapărat din răutate, ci pentru că așa cred că ți-ar fi cel mai bine. Însă, ei nu sunt în pielea ta, nu au experimentat ceea ce ai experimentat tu, așa că oferă-ți libertatea de a fi cine vrei tu să fii indiferent de părerile celor din jur, care se schimbă oricum la fel ca frunzele purtate de vânt toamna!

         6. Fă ceea ce trebuie să faci pentru a îți îmbunătăți viața, pentru propria fericire, pentru sufletul tău! Dacă ai chef să stai cu o ceașcă de cafea în față și să nu faci nimic, atunci aia trebuie făcut în acel moment. Nu se întâmplă nimic dacă tu vei face ceva ce îți aduce bucurie, însă, dacă tu ești nefericit, și cei din jur vor fi, pentru că gesturile tale vor arăta în mod clar toate nemulțumirile.

      7. Descopere-te! Observă ce anume te face să te simți minunat, ce anume te face să strălucești și să zâmbești și pune în aplicare mult mai des.

       8. Iartă și învață să ierți! Nu înseamnă să rămâi lângă acei oameni care te-au rănit sau care au dovedit că nu îți sunt loiali, ci doar că îți acorzi libertatea sufletească deplină, desăvârșită. A avea resentimente și a te simți rău față de acțiunile cuiva nu îți aduce niciun fel de împlinire sufletească, ci doar te trage în jos, spre mocirlă. Important este să ierți și să îți eliberezi sufletul de tot ceea ce nu ar trebui să fie acolo. Și iartă-te și pe tine dacă este nevoie, greșelile nu te fac slab, ci doar uman.

         9. Iubește necondiționat! Am considerat întotdeauna că dacă am iubi mai mult am fi mai puternici așa că arată iubirea ta față de tot ceea ce te înconjoară. 

        10. Ieși din zona ta de confort și fii mai creativ! Toate acestea te ajută să crești în plan spiritual și să devii o versiune mult mai bună a ta.


CURĂȚENIA DE TOAMNĂ ÎNCEPE... CU SUFLETUL TĂU




„Mă întoarce
dorul de viaţă
în trecut
să curăţ
de praful greu
al uitării,
amintiri
cu iz de frunză 
uscată.”

(„Toamna timpului” de Mirela Nicoleta Toniță)


      Toamna este momentul propice pentru a începe o anume curățenie și nu, nu mă refer la cea a propriilor case și curți (deși și acestea se întâlnesc frecvent în această perioadă), ci la una sufletească, pentru că acum mi se pare că este timpul acela din an în care putem face bilanțuri, aduna plusurile și scădea minusurile, astfel încât să ajungem la o calitate mai bună a propriei vieți. 
  Nu știu cum sunteți voi, însă întotdeauna în această perioadă eu mă întorc spre mine, mă observ, mă analizez, mă cert pentru toate momentele acelea de slăbiciune, în care am lăsat valul să mă ducă spre colțuri care nu aveau nimic de a face cu mine, mă felicit pentru momentele în care am fost suficient de tare astfel încât să țin drumul drept, indiferent de ceea ce spuneau cei din jurul meu. Este momentul meu preferat din an, cel mai bun pentru a îmi oferi clipe de calitate cu mine însămi, pentru a îmi aminti cine sunt, ce pot face și ce trebuie să mai fac pentru a mă afla acolo unde îmi doresc cu ardoare.
     Am avut o perioadă în care eram de o naivitate copleșitoare și extrem de influențabilă, în care un cuvânt aruncat la momentul potrivit de cineva din anturajul meu mă făcea să îmi schimb traiectoria la 180 de grade și adeseori din această cauză nu mă mai recunoșteam, nu mai reușeam să mă identific cu persoana care devenisem. Au fost persoane care îmi spuneau că un anumit lucru trebuie să fie făcut într-un anume fel, iar eu credeam că așa este mai bine și pentru mine. Au fost persoane care îmi ofereau sarcini care lor le erau inconfortabile, iar eu le duceam la îndeplinire deși nu aveau nimic de a face cu mine. De asemenea, au fost clipe când nu mai făceam ceea ce clar îmi făcea plăcere doar pentru că mă temeam de părerea celor cu care intram în contact, nu mai alegeam fericirea mea, pentru că mi se părea că am o problemă dacă nu mă voi îndrepta pe liniile trasate de alții pentru mine. Nici măcar nu conștientizam că acela nu era drumul meu, ci calea pe care alții au ales-o pentru mine și, la un moment dat, îmi amintesc că eram extrem de nefericită în momentul în care mă aflam doar eu cu mine, fără influențe exterioare. Din cauza celor care mi se spuneau, aveam impresia că mă aflu la un nivel net inferior, că mai am mult de muncit pentru a ajunge acolo, la nivelul celor pe care îi admiram. Aveam impresia că eu nu pot face multe lucruri doar pentru că îi așezam pe alții pe un anumit piedestal, pe care poate (și cel mai adesea s-a dovedit că așa este) nu îl meritau pe drept, ci era doar un produs al imaginației mele, reflexii ale propriilor mele gânduri.
      Toate acestea s-au petrecut până la un moment în care am spus stop. M-am oprit un pic și m-am uitat în urmă, la punctul din care am pornit, și m-am văzut în prezent, cu toate nefericirile, nesiguranțele și neplăcerile mele și m-am văzut în viitor și mi-am dat seama că nu sunt acolo unde mi-aș dori să fiu, că nu sunt nici pe departe mai aproape de îndeplinirea propriilor visuri, că mă aflu pe un drum greșit care le aparține altora și în niciun caz mie însămi. De aceea, am pus totul pe pauză și m-am privit pe mine, cea care se pierduse undeva departe, într-un colț ascuns al sufletului meu și am avut curajul de a îi spune să iasă la suprafață. I-am oferit mâna adevăratei eu, permițându-i să iasă la suprafață, după ce, în prealabil, i-am cerut iertare pentru toate acele momente în care nu am lăsat-o să fie ea cu adevărat, în care nu i-am dat voie să se manifeste și să preia controlul. 
      Azi, în fiecare toamnă fac curățenie în suflet, a devenit un obicei care sunt sigură că va deveni permanent. Astăzi, nu regret nimic din tot ce am greșit în trecut, din toate alegerile mele, chiar și acelea mai puțin inspirate, pentru că ele au fost lecțiile mele, sfaturile destinului venite la mine pe diferite căi și sub diverse forme, menite să mă transforme în omul puternic de astăzi, care știe cine este și știe ce poate, care privește încrezător spre viitor și țintește sus, cât mai sus cu putință, pentru că merită și pentru că știe că imposibilul nu există, ci este doar o barieră pe care singur și-o pune în cale. Astăzi, sunt un om încrezător în forțele proprii, care nu îi mai permite nimănui să îl tragă în jos. Ținta este cerul... restul e poveste.
        
      



GÂNDURI LA FINAL DE SEPTEMBRIE



     „Fiecare frunză îmi șoptește fericirea, planând către pământ din copacul toamnei.”
      Emily Brontë

     Nu sunt cea mai mare iubitoare de toamnă, deși iubesc dansul frunzelor și culorile pe care doar aceasta știe să le țeasă cu măiestrie peste natură. Asociez întotdeauna acest anotimp cu începutul zilelor friguroase, când tot ceea ce poți să faci este să te așezi comod sub o pătură pufoasă, să citești cărți de suflet și să sorbi din cana preferată ceaiul fierbinte. Oricât de mult mi-ar plăcea să petrec timp cu mine, parcă toamna aduce cu sine un pic cam multă melancolie și nostalgie. Sunt o persoană solară și am nevoie de razele soarelui pentru a simți că plutesc pe norișori roz. Tocmai de aceea nu pot spune că aștept cu nerăbdare venirea doamnei acesteia capricioase, deși, la fiecare început de septembrie, îmi propun să fiu mai puțin influențată de vremea de afară, nu îmi iese mai niciodată.
       Anul acesta, speram ca septembrie să fie blând, să îmi permită încă să stau mult timp afară, în natură, citind cărți de suflet. Deși începuse promițător, nu pot să spun că m-a bine dispus frigul venit mult prea devreme, furtunile acelea aducătoare de vânt, care opresc curentul și te fac să te simți ca în „La răscruce de vânturi”, de care îmi amintesc de fiecare dată când o creangă îmi bate cu grație în geamul camerei. M-aș ascunde și nu am unde, chiar dacă pătura îmi rămâne fidelă.  
        Luna aceasta m-a făcut să fiu puțin mai temătoare, să îmi fac un milion de gânduri, să întâmpin neputințe și să îmi opresc pe buze toate cuvintele pe care mi-aș fi dorit să le spun poate mai des. A fost ca un prag ce trebuia traversat și, deși încerc să iau orice experiență ca pe ceva pozitiv, care îți oferă un sfat, o lecție de durată, acum mi-a fost puțin mai greu, căci a fost vorba de o persoană dragă mie care nu a fost chiar bine. E greu să întâmpini astfel de probleme, pentru că nu poți face nimic oricât de tare ți-ai dori, nu poți oferi sănătate, nu poți dărui din optimismul tău mai departe... Poți doar să speri și să adresezi rugăciuni mute divinității... Mă bucur că totul s-a finalizat cu bine, însă mi-aș fi dorit ca toate aceste neputințe să nu fi existat deloc, să mă fi lăsat să stau în continuare în bula mea protectoare, care nu mai permite răutățile exterioare să mi se așeze, ca o frunză, pe suflet...

       Sper ca octombrie să fie mai blând, măcar din punct de vedere al sentimentelor, dacă vremea va fi într-un continuu vârtej... 


sâmbătă, septembrie 29

MARIA DAHVANA HEADLEY: MAGONIA (MAGONIA #1) - RECENZIE



      V-ați întrebat vreodată cum ar fi să plutiți pe deasupra cerului, să observați lumea de dedesubt doar printr-un ochean și să puteți înota prin oceanul de nori? V-ați gândit vreodată că ar putea să existe și alte universuri decât al nostru și că păsările pot face parte dintr-o mare familie, asemeni nouă? Eu am făcut-o de multe ori, iar autoarea Maria Dahvana Headley vine în întâmpinarea gândurilor mele prin volumul unu al seriei „Magonia”, prin intermediul căruia le oferă cititorilor săi o lume cu totul nouă, dar nu neapărat una a frumosului, ci una în care înșelătoria și prefăcătoria sunt la ele acasă, în care aparențele pot fi înșelătoare și în care misterul apare după fiecare colț.
    M-am ferit mult timp de cititul „Magoniei”, deși m-a intrigat prin titlu și prin coperta minunată încă de când a apărut. În blogosferă, părerile sunt împărțite și mulți spun că este o serie slabă, ba, mai mult decât atât, că este mai greu de parcurs din cauza numeroaselor referințe medicale care apar încă de la început. Nimic mai fals decât toate acestea cu privire la acest prim volum. Acum, după parcurgerea lui cu sufletul la gură, pagină cu pagină, mă bucur că i-am dat o șansă și că l-am achiziționat de pe Libris. Pentru mine, este o carte fascinantă, care a reușit să mă facă să fiu curioasă și să îmi doresc să aflu mai mult, să vreau să mă pierd în povestea sa, iar toate acestea sunt elemente de neprețuit când vine vorba de o lectură. Mi-a ținut o bună companie în aceste zile friguroase și ploioase de toamnă și m-a făcut să îmi doresc să citesc și cel de al doilea volum.
    „Magonia” este o fantezie pură, o lectură magică și o abordare îndrăzneață din partea autoarei, care îmbină elemente de istorie și de știință cu cele ce țin de realitate, aducând în prim-plan personaje minunate și deosebite în imperfecțiunea lor, reușind să creeze un univers feeric, unic, de o profunzime și sensibilitate aparte. M-a captivat încă de la început și a continuat să mă vrăjească trimițând praf magic prin prisma acțiunii aduse în fața mea și a tărâmului plin de case-corăbii ce plutesc pe deasupra norilor, sfidând orice fel de lege a naturii și a termodinamicii, făcând posibilă supraviețuirea dincolo de Pământ și de universul cunoscut, palpabil. Magonia este o lume invizibilă, amintită de oameni încă din Antichitate, o lume cu totul nouă și cu atât mai fascinantă. Și aici, la fel ca pe Pământ, există o luptă pentru supraviețuire, iar acest lucru se întâmplă indiferent de acțiunile care trebuie întreprinse. Pare că tot ceea ce știm, toate acele reguli care îți interzic să te bucuri de lucrurile și munca altora au înghețat sus, în universul magonian, unde hoția nu pare un păcat, iar sclavia este încă practicată. Sus, în tărâmul caselor-corăbii, se aplică legea puterii, iar toți ceilalți se supun regulilor ce le sunt impuse, fără a sta să analizeze sau să pună la îndoială cuvintele căpitanului. 


     „Magonia” este o carte care a reușit să mă încânte mult mai mult decât m-aș fi așteptat. Este un roman îndrăzneț, magic, provocator, extraordinar de bine scris, cu un stil ludic, capabil să aducă la suprafață cele mai fascinante ființe pe care mintea umană le-ar putea vreodată imagina și cele mai vii imagini pe care imaginația le-ar putea cuprinde. Încă am în minte trilurile canwri-lor existenți în plămânii magonienilor, încă aud cântecele capabile să creeze sau să distrugă luni, observ balenele și rechinii furtună, îmi tresaltă inima doar când mă gândesc la suflări și încă plutesc pe nori pufoși, admirând rostrae-le care coboară și urcă pe frânghiile ce le ajută să ia în posesie grânele sau animalele oamenilor, căci această abilitate mi-a lipsit dintotdeauna. Toate astea le vizualizez acum de fiecare dată când mă uit la cer și la toate astea mă gândesc de fiecare dată când furtuna începe parcă de nicăieri, când vântul bate mai tare, când fulgerele brăzdează cerul și tunetele trimit fiori reci pe șira spinării. Nu am cum altfel, imaginația mi-a fost animată deja și cred cu tărie că lumea aceasta fascinantă a ieșit din paginile cărții și s-a transpus pe cerul meu.
      Însă, să o luăm de la început și să vă spun câte ceva despre cartea în sine. Este greu să trec peste toate acele strigăte de mirare pe care romanul mi le-a trezit și să nu mă simt încă prinsă în poveste. Maria Dahvana Headley a avut praf de zâne pe degete când a scris povestea asta cu siguranță...
      Aza Ray Boyle este o adolescentă aflată în preajma vârstei de șaisprezece ani pentru care lumea aceasta nu a reprezentat niciodată, de când se știe, Paradisul... Ea suferă de o boală rară, unică prin forma și caracteristicile sale, care a bântuit-o de mică și nu i-a oferit posibilitatea de a face tot ceea ce le aduce fericirea copiilor și tinerilor. Sindromul Azaray, denumit după ea, nu o lasă să respire așa cum trebuie, fapt care nu o lasă să alerge, să se cațere în copaci, să meargă cu bicicleta, să fie o anonimă în clasa ei de liceeni... Este mereu vineție, mereu slăbită de boală, mereu obligată să viziteze spitalele pentru a mai primi încă o clipă de viață în plus, pentru a putea să mai ia parte puțin la o mimare a normalității. Moartea planează întotdeauna asupra ei și, în ciuda faptului că mama ei, cercetător de meserie, tot caută soluții salvatoare, iar medicii se îndreaptă spre medicamente miracol, se pare că Aza Ray nu se va bucura de longevitate. Este un fapt palpabil, real, care se află mereu între ea și părinții ei, între ea și sora ei mai mică, Eli, între ea și cel mai bun prieten al său, Jason Kerwin. 
       Dincolo de a fi o adolescentă atipică, ce a petrecut întreaga viață printre cărți, singura activitate care nu o solicita fizic, întrecându-se cu Jason pentru premiul de a deține cele mai multe cunoștințe, viața Azei Ray devine încă și mai bizară când, într-o zi, la școală, vede pe fereastră o corabie plutind pe cer, iar de acolo se aude o voce care o cheamă, cerându-i să iasă afară. Deși tuturor li se pare a fi o halucinație, un efect secundar al medicamentelor sale, Aza simte că nu este vorba de așa ceva, că totul este mult prea real. Singurul care o crede și care oferă un oarecare sens celor văzute de ea este Jason, cel care îi și vorbește pentru prima dată de Magonia, un tărâm invizibl ochiului uman, dar care seamănă foarte tare cu ceea ce descrie Aza.
       Magonia devine parte din viața Azei Ray în momentul în care aceasta moare la scurt timp după vederea corabiei și ajunge sus, deasupra norilor, pe Amina Pennarum, nava condusă de Zal Quel, căpitanul ce se va dovedi a fi adevărata mamă a Azei. Din acest moment, viața tinerei capătă alte valențe, iar ea se transformă în totalitate, devenind un erou cu puteri magice și extraordinare, în totală antiteză cu fata slabă și bolnăvicioasă care era pe Pământ. Din fata fără viitor, devine o războinică de temut. Până și înfățișarea sa devine alta, iar fata trebuie să lupte permanent cu noul ei mod de a fi, cu noile sale caracteristici. Cel mai bizar lucru este faptul că ea, ca toți magonienii, are o pasăre ce trăiește în plămânul său, numită canwr, care o ajută să își găsească propriul cântec. 
      Asemeni Azei, descoperim noua lume și avem ce observa: păsări cu caracteristici umane, oameni cu pielea albastră, canwri plini de cântece, magonieni cu case pierdute, suflări care pot lua înfățișări umane, dar care au rolul de a distruge totul în jur. Este o lume îndrăzneață, ambițioasă, care te face să asiști neputincios la toate aventurile eroilor preferați, lăsându-ți însă la final impresia că încă mai ai multe mistere de descifrat. 
      În Magonia, deși îi este dor de viața de pe Pământ și, mai cu seamă, de Jason, cu care încearcă să intre în contact în câteva rânduri, sentimentele Azei Ray încep să fie împărțite între simțul datoriei și dorul de casă, între dragostea pentru Jason și cea abia întrevăzută față de Dai, magonianul orfan, mâna dreaptă a mamei sale și opusul prietenului ei de pe Pământ. Acest triunghi format din Aza, Jason și Dai este destul de atipic, mai cu seamă că Dai este exact opusul lui Jason. Cel din urmă este extrem de protectiv, face orice îi stă în putință pentru a o salva pe prietena sa de boala de care suferă, iar după moartea acesteia, deși are tot mai des accese de anxietate, este singurul care este convins ca Magonia există, că un lucru straniu s-a întâmplat la moartea Azei și că aceasta nu are cum să fi dispărut de tot, ci ea trebuie să se afle undeva, într-un plan paralel, iar el trebuie să facă tot ceea ce îi stă în putință pentru a ajunge la ea, pentru a o găsi. Pe de altă parte, Dai e arogant, se crede superior Azei, încearcă să îi testeze limitele întotdeauna și, deși simte o oarecare atracție față de tânără, nu ești sigur dacă aceasta este produsul dragostei sau al loialității sale față de Zal Quel.
      Ajungem acum la un punct care m-a intrigat foarte tare în acest roman: Zal Quel. Mi se pare că mama Azei, căpitanul navei, este tipul acela de om bolnav mental, care își dorește să controleze totul în jur, să treacă peste oricine și peste orice doar pentru a își atinge scopul, iar acesta nu este de neglijat: ea vrea să distrugă Pământul, sursa de hrană a magonienilor, fiind convinsă că Magonia poate să își producă singură hrana dacă găsește niște epifite. Este genul acela de geniu nebun, care profită de darul fiicei sale, de puterile ei neobișnuite, capabile să creeze sau să distrugă după pofte. De asemenea, profită de lipsa de afecțiune și de durerea lui Dai, cel care și-a pierdut întreaga familie în urma unei foamete cumplite ce s-a petrecut în satul său. Îl face să creadă că oamenii sunt întreaga sursă a durerii sale, la fel și capitala Magoniei, fapt care îl determină pe acesta să fie mult mai supus. Nu știu dacă am dreptate încă, dar nu mi s-a părut o mamă apropiată de fiica sa, mai ales că o pierduse în urmă cu cincisprezece ani și acum abia o regăsește, ci o femeie puternică, capabilă de orice pentru a își duce planul la bun sfârșit. Mi se pare că profită de pe urma naivității și a neștiinței Azei Ray, determinând-o să meargă și să acționeze după bunul plac. Norocul Azei sunt păsările rostrae, sclavii de pe nava magoniană care își doresc libertatea, un alt căpitan de navă, Ley Fol, și un canwr mai neobișnuit, fost locuitor al plămânilor lui Zal, acum atașat de Aza. Deși se spune că există o legătură specială între canwr și primul său stăpân, Caru, canwr-ul lui Zal, pare să o aleagă pe Aza mereu și mereu, în detrimentul primei sale stăpâne.
      Sunt multe lucruri care trebuie aflate despre Magonia și despre Aza Ray și familia sa magoniană, sunt multe semne de întrebare cu privire la o posibilă legătură amoroasă între Aza Ray și Jason, până la urmă sunt antagonici, provin din lumi total diferite. Tocmai de aceea, abia aștept să aflu ce ne-a pregătit autoarea în cel de al doilea volum.
       „Magonia” este un volum minunat, o introducere pe un tărâm magic și mistic, un fantasy îndrăzneț și provocator pe care vă invit să îl descoperiți dacă nu ați avut curiozitatea asta până acum. O nouă lume ni se deschide în față și trebuie neapărat exploatată. Are o atmosferă ușor gotică și un stil demn de filmele lui Hitchcock, așa că zic să ajungeți la el cât mai repede posibil.



    DATE DESPRE CARTE:
    _________________
    Titlu: „Magonia”
    Autor: Maria Dahvana Headley
    Titlu original: Magonia
    Traducător: Roxana Olteanu
    Editura: Grupul editorial Corint
    Colecție: Leda Edge
    Categorie: Sf & Fantasy
    Anul apariției: 2016
    Număr de pagini: 303


       


marți, septembrie 25

JEANETTE WINTERSON: DE CE SĂ FII FERICITĂ CÂND POȚI FI NORMALĂ? - RECENZIE



     „Însă nu știu de ce. Nu știu ce sunt... de ce nu-i sunt pe plac. Ce vrea. De ce nu sunt ceea ce-și dorește. Ce doresc sau de ce. Însă există un lucru pe care îl știu precis. 
     - Când sunt cu ea, sunt fericită. Pur și simplu fericită. 
     A clătinat din cap. Părea să înțeleagă și chiar am crezut cu adevărat, preț de o clipă, că se va răzgândi, că o să vorbim, că o să fie de aceeași parte a peretelui de sticlă ca și mine. Am așteptat. A zis:
    - De ce să fii fericită când poți fi normală?”

     Fraza aceasta care se regăsește și în titlu - „De ce să fii fericită când poți fi normală?” m-a intrigat încă din momentul în care am văzut această carte, m-a obsedat pe tot parcursul citirii ei și continuă să o facă și acum, deși am terminat de câteva zile de citit romanul lui Jeanette Winterson. Autoarea s-a aflat întotdeauna în căutarea de sine și a încercat să aplice principii sănătoase în viața sa, care să o conducă la fericire, în ciuda tuturor piedicilor pe care soarta i le-a scos în cale și a relației nesănătoase cu mama care a crescut-o. 
        „De ce să fii fericită când poți fi normală?” este o carte autobiografică ce prezintă fragmente din viața scriitoarei Jeanette Winterson, crâmpeie de gânduri ale acesteia cu privire la multe aspecte ale vieții ei, care au făcut-o să parcurgă un drum lung și plin de greutăți până la vârsta maturității, însă care au ajuns să o formeze, să o definească drept omul care este astăzi.
       Vă arătam într-un articol anterior că mi-am cumpărat mai multe romane de-ale autoarei și mi s-a părut interesant să încep procesul citirii cărților sale într-o ordine puțin inversă față de cum o fac de obicei, în sensul că nu i-am citit întâi operele de ficțiune, ci m-am apropiat întâi de personalitatea sa, de modul său de a fi, cu speranța că această incursiune în microuniversul ei mă va ajuta să îi înțeleg mult mai bine și ficțiunea mai apoi. 
        Lumea lui Jeanette nu a fost una colorată în cele mai frumoase culori, nu a fost plină de bucurii și de împliniri sufletești, ci a fost traversată de multe umbre, de întunecimi care au condus-o aproape de renunțarea la această viață lumească, ce au plasat-o pe cele mai înalte culmi ale disperării și au cufundat-o în cele mai adânci abisuri pe care mintea umană le poate cunoaște. Nu a fost bine cu ea însăși mult timp și până și în momentul scrierii acestei cărți încă mai încerca să adune bucăți de ea astfel încât să ajungă să se recompună și să se găsească pe adevărata ea, să se accepte așa cum este, cu tot ceea ce îi compune ființa muritoare. 
          Toate problemele lui Jeanette au pornit din copilărie, ea consideră că încă din fragedă pruncie, pe când era doar un bebeluș, pentru că a fost un copil abandonat de mama naturală și lăsat la voia întâmplării, pe motiv că aceasta, cum avea să afle la maturitate, considera că un copil nu poate fi crescut în sânul unei familii uniparentale, ci are nevoie de o mamă și de un tată pentru a trăi o viață sănătoasă și fericită. Vorbim, așa cum ne spune autoarea, de anii `60, dintr-o Anglie puternic industrializată, cu acel tip de părinți care nu aveau timp de copiii lor, nu aveau timp să le declare iubirea pentru că oboseala după o zi teribilă de muncă nu le mai permitea astfel de momente tandre. Era o perioadă tulbure, în care o mamă singură cu greu își putea găsi un loc, mai cu seamă o mamă adolescentă așa cum a fost cea a lui Jeanette. A considerat că îi face propriului copil un bine, însă, după cum știm, drumul spre iad este pavat cu intenții bune întotdeauna.
      Copilul Jeanette nu a avut parte de o copilărie fericită, nu a fost nici măcar una normală, pentru că a avut ghinionul (sau poate norocul, căci acest fapt i-a întărit caracterul și i-a oferit puțin mai multă forță de a face unele lucruri de una singură) de a ajunge în adopție la o familie disfuncțională, cu grave probleme de comportament și cu carențe de comunicare. Doamna Winterson, mama adoptivă, singura mamă pe care a cunoscut-o până la maturitate, avea grave probleme psihice, anumite anxietății și angoase, poate chiar niște accente de psihoză, care nu îi permiteau să fie fericită, dar nici să îi fericească pe cei din jur. S-a convertit la penticostali alături de soțul ei după plecarea din casa mamei sale și moartea acesteia, însă avea tendința de a duce credința în puncte extreme, considerând că tot ceea ce contează este Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, și că fericirea adevărată nu există pe acest Pământ, ci ea va fi obținută în Viața de Apoi. Doamna Winterson era într-o permanentă așteptare a Apocalipsei, care era sigură că va sosi curând, tocmai din acest motiv nu iubea viața cu tot ceea ce cuprinde aceasta:
     „Mama mea, doamna Winterson, nu iubea viața. Nu credea că există vreun lucru care să-i poată îmbunătăți viața. Mi-a spus odată că Universul e un coș de gunoi cosmic - și, după ce m-am gândit puțin la asta, am întrebat-o dacă are capacul ridicat sau coborât. 
       - Coborât, mi-a răspuns. Nu scapă nimeni.”
      Tocmai pentru că mama adoptivă nu îi oferea dragostea necesară, cea după care tânjea atât de tare, pentru că doamna Winterson pur și simplu nu se iubea nici pe sine, iar tatăl era mereu absent, fără putere de a mai schimba ceva la micul ei univers, Jeanette a ales să se refugieze în atotputernicia propriei minți, să își inventeze povești, să caute să citească literatură cât cuprinde, astfel încât să aibă un loc în care să poată evada oricând îi era greu sau de fiecare dată când mama sa (pe care nu o numește aproape niciodată mama) o lăsa afară pe toată durata nopții sau o închidea în magazia cu cărbuni. A învățat să fie puternică, să își făurească visuri și să se înțeleagă cu singurătatea:
       „Cea mai mare parte a vieții mele am fost o luptătoare cu mâinile goale. Cel care câștigă e cel care lovește mai tare. Am fost bătută când eram copil și am învățat devreme în viață să nu plâng. Dacă eram încuiată afară peste noapte, stăteam așezată pe prag până venea lăptarul, beam ambele sticle de jumătate, lăsam sticlele goale ca s-o înfurii pe mama și plecam la școală.”
        Cu toate acestea, dragostea i-a lipsit întotdeauna și mereu s-a aflat într-o permanentă căutare a acesteia și a acceptării de către cei din jur. Nu a reușit să aibă parte de iubiri tipice, ci a descoperit încă de la pubertate, la vârsta de cincisprezece ani, că iubirea cea mai intensă o simte alături de fete și s-a lăsat dominată de acest tip de iubire, indiferent de ceea ce au considerat cei din jur, de ceea ce i-a spus mama sa. Nu și-a trădat principiile de viață și nici persoana iubită, chiar dacă cea din urmă a ajuns să o trădeze. Consideră că oamenii ar trebui să cunoască mai bine această chestiune, să o întoarcă pe toate fețele, și abia apoi să judece, iar acest fapt mi se pare o frumoasă lecție oferită nouă, tuturor, pentru că ne grăbim mult prea repede să judecăm și nu să înțelegem motivele din spatele oricăror acțiuni și în special din cele pe care le fac oamenii care sunt diferiți față de ceea ce considerăm noi a fi normalitate. 
       Jeanette Winterson ne oferă lecții de viață pe tot parcursul cărții sale, ne învață să privim viața direct în față, să ne luăm la trântă cu ea indiferent cât de greu ne-ar fi și să mergem mai departe, indiferent de câte ori ne pune aceasta la pământ și de câte piedici întâlnim în calea noastră. Ea este o femeie puternică, ce a luptat pentru visurile sale. Iubea literatura, pe care o citise de la A la Z în copilărie, ca o modalitate de a se salva din mocirla în care se afla, iar aceasta a ajutat-o de fiecare dată când i-a fost mai greu în viață. A fugit de acasă la cincisprezece ani, pentru că doamna Winterson nu accepta ce a devenit, considerând că a iubi o femeie, iar nu un bărbat, este un sacrilegiu în față lui Dumnezeu, și a mers mai departe, lucrând, mergând la școală și apoi la facultate, doar pentru a ajunge acolo unde își dorea. Toate acestea au ajutat-o să devină scriitorul de astăzi, au construit omul pe care îl putem admira azi prin intermediul tuturor operelor sale:
       „De asta sunt scriitoare - nu spun «m-am hotărât» să fiu sau «am devenit». N-a fost un act de voință și nici măcar de alegere conștientă. Pentru a evita plasa îngustă a poveștii doamnei Winterson, a trebuit să fiu în stare să o spun pe a mea. Parțial fapte, parțial ficțiune, asta e viață. Și e întotdeauna o poveste care induce în eroare. Mi-am croit prin scris drumul spre ieșire.”
        „De ce să fii fericită când poți fi normală?” este o carte de non-ficțiune cu un stil lejer, presărat cu mult umor, din spatele căreia se poate simți o durere mută, care mi-a plăcut extrem de tare. Oferă o altă perspectivă asupra vieții, autoarea presărând lecții și perle de înțelepciune pe tot parcursul desfășurării poveștii sale, pentru a ne face să devenim, la rândul nostru, căutători ai propriei fericiri, căci nu contează unde te-ai născut, unde ai crescut, ci ce anume ai devenit pe parcurs. Durerea și nebunia sun permise din când în când, însă trebuie să găsim întotdeauna forța interioară pentru a ne continua drumul, pentru a ne descoperi și pentru a ne construi acel microunivers după care tânjim.


      
    DATE DESPRE CARTE:
    _________________
    Titlu: „De ce să fii fericită când poți fi normală?”
    Autor: Jeanette Winterson
   Titlu original: Why Be Happy When You Could Be Normal?
    Traducător: Vali Florescu
    Editura: Hecate
    Anul apariției: 2015
    Număr de pagini: 240

     Cartea poate fi comandată de aici, la un preț excelent.


luni, septembrie 24

ANAYS M.: CONFESIUNILE UNEI FETE RELE - RECENZIE



     „Eu sunt unică. om din întâmplare, femeie prin vocație.”

     Nu știam nimic nici despre autoare, nici despre carte în momentul în care am ales să accept provocarea de a citi acest roman: „Confesiunile unei fete rele” de Anays M. Nu este rău să fii surprins din când în când și exact asta s-a întâmplat cu mine citind confesiunile acestei scriitoare și înțeleg de ce a scris sub pseudonim, pentru că se dezvăluie într-un mod extrem de direct, de brutal pe alocuri și, uneori, este mai bine să păstrezi acea aură de mister în jurul tău, să lași oamenii să îți descopere cartea, iar nu persoana. Romanul m-a scos din zona mea de confort prin prisma subiectului pe care îl abordează, dar, recunosc, m-a surprins într-un mod extrem de plăcut și mi-a permis să mă rătăcesc între paginile sale pentru câteva minute.
      „Confesiunile unei fete rele” este o cărticică scrisă sub forma unui jurnal, care împletește fragmente din viața celei care este cunoscută drept Anays cu crâmpeie de filosofie și sfaturi pentru a duce o viață fericită și împlinită. Se poate observa că autoarea este o fină cunoscătoare a spiritului uman și, de asemenea, o luptătoare pentru drepturile femeii. Nu e genul meu de feministă, pentru ca eu nu cred neapărat într-o anumită egalitate dintre femei și bărbați, dar cred cu tărie că orice femeie ar trebui să citească această carte, pentru a se inspira, pentru a își trage forța din rândurile ei, pentru a își da seama că nu este singură și că, uneori, chiar și dezamăgirile ar trebui să o împingă înainte spre descoperirea de sine și spre o mai mare forță interioară.
      Sunt o romantică incurabilă și naivitatea îmi este prietenă bună, de aceea, nu sunt neapărat de acord cu modul în care personajul narator se comportă, însă am ales să mă pun în pielea acesteia, să nu judec prin prisma propriilor trăiri și experiențe de viață, ci să iau lucrurile așa cum sunt, să mă analizez și să învăț să mă pun din când în când pe primul plan, asemeni lui Anays, să nu pun preț pe vorbele celor din jur, indiferent de ceea ce ar crede aceștia, pentru că ei nu se află în pielea mea, să încerc să îmi duc la îndeplinire visurile și să nu mă las trasă în vârtejul unui oarecare ins care încearcă să îmi impună modul lui de viață, pentru că, deși dragostea este cea mai importantă, aceasta trebuie să fie reciprocă și clădită astfel încât să poți fi tu însăți, fără teama de abandon. Personajul narator este o persoană puternică, genul acela de femme fatale, capabilă să sucească mintea oricărui bărbat, însă care știe exact ce anume își dorește de la această viață. Anays este o femeie care își lasă fanteziile să prindă viață, care refuză să se îndrăgostească de orice tip atras de ea, care se pune undeva sus, pe un piedestal înconjurat de lumini, unde trebuie să lupți ca să ajungi, căci își păstrează propriul sanctuar doar pentru ea și pentru cei mai intimi prieteni, nu îi permite oricui să se afle acolo. Mai mult decât atât, nu se teme să experimenteze, să își exercite spiritul ludic atât când vine vorba de relația cu bărbații din viața ei, cât și cu femeile care se află în jurul ei.


      Cartea debutează cu prezentarea lui Anays, o femeie care aparent știe ce își dorește de la viață, atacând problemele și bărbații asemeni unei feline, din dorința de a ajunge la pasiune și plăcere, dar nu neapărat la o relație stabilă:
„Sunt Anays. Așa mi se spune aproape dintotdeauna. Parcă nici nu mai știu numele real. Dar nu-mi pasă. Nu-mi trebuie un nume gol. Îmi trebuie un trup gol. Cred că în jurul acestei nevoi mi-am construit o mare parte din viață. Un trup gol în care să bată o inimă impulsivă. Asta caut. Asta vânez. Nu, nu aștept precum alte femei, să fiu văzută, băgată în seamă și eventual cucerită. Eu mă duc la țintă, eu știu ce vreau și ce-mi trebuie. Îmi iau singură, nu stau ca nimeni să-mi dea ceva pe tavă, fie ea tavă de argint. Nu mai fac de mult greșeala să gândesc despre mine că sunt o reprezentantă a sexului slab și să mă împăunez cu debilitățile lui.”
        Se poate observa din fragmentul de mai sus stilul simplu, dar excesiv de sincer, de direct, de golit de orice fel de tabu sau complexe pe care îl găsim în această carte, iar acest fapt mi-a plăcut cred că cel mai tare. Nu există înflorituri, ci adevărul este aruncat în față cu multă sinceritate, fără ca personajul narator să se teamă de faptul că ar putea leza pe cineva sau că ar putea răni prin vorbele sale. Sau cel puțin acestea sunt aparențele, de femeie extrem de puternică, ce nu ține cont de nimeni și de nimic pentru a își atinge idealurile, de femeie care nu așteaptă nimic de la nimeni și care are curajul de a spune verde în față ceea ce crede, fără menajamente și fără a îi face pe cei din jur să se simtă confortabil doar pentru că aceasta se așteaptă de la ea. Dincolo de ele, descoperim însă o femeie cândva îndrăgostită, fragilă, care a crezut în bărbatul de lângă ea. A existat cândva, nu ni se spune când, un anume N., alături de care a petrecut ani întregi fără a ajunge, însă, la un numitor comun, fără ca acesta să îi răspundă în același mod în care ea o făcea. N. reapare abia acum, peste ani, în viața ei, declarându-și iubirea, căci, de multe ori, aflăm valoarea iubirii doar când aceasta este pierdută definitiv. Tocmai prin prisma acestei experiențe devastatoare din viața ei am ales să nu o judec pe Anays și să îi accept modul de a acționa și de a se comporta în societate, pentru că, deși nu sunt de acord cu ea în totalitate, am înțeles-o și am acceptat-o așa cum este. 
     Anays a ales să se răzbune oarecum pe toți bărbații întâlniți în cale, să nu se mai lase prinsă în mrejele acestora, să nu se mai îndrăgostească, în speranța că toate acestea îi vor diminua suferințele viitoare. Prin viața ei trec nenumărați bărbați, singuri sau căsătoriți, pentru că ea nu mai dorește stabilitate, ci doar senzualitate și plăcere, acceptându-și statutul de curtezană și nedorindu-și niciun fel de implicare emoțională din partea bărbatului de lângă ea. Deși încă mai crede că iubirea este motorul tuturor lucrurilor, ea alege să nu se mai lase prinsă ca într-o pânză de păianjen sub vraja ei, ci să acționeze ca o femeie independentă, care își acceptă singurătatea și care, pe moment, se simte bine așa, în punctul în care a ajuns.
       Dincolo de poveștile de iubire din viața ei, de experiențele ei alături de bărbați și de femei deopotrivă, fapte care nu sunt prezentate într-un mod deranjant, ci într-unul care te faci să o descoperi mai bine pe Anays, cartea ne oferă sfaturi de viață, perle de înțelepciune de aplicat zi de zi, astfel încât să devenim femei mai puternice și mai independente. 
        „Confesiunile unei fete rele” se citește într-o oră, două, însă reprezintă un punct de plecare pentru analiza de sine și pentru o mai bună cunoaștere a propriei persoane. Este o cărticică pe care o recomand oricărei femei care se caută, care se acceptă așa cum este, cu lumini și umbre, care învață să pună preț pe ea și pe trăirile sale, care se simte puternică și nu așteaptă să fie asociată cu un bărbat pentru a deveni demnă de luat în seamă. Este o carte care îți arată că nu trebuie să pleci urechea la judecățile de valoare privind propria persoană care vin din afara ta sau a cercului tău de persoane apropiate, căci, atât timp cât tu știi cine ești, toate celelalte sunt doar vorbe-n vânt.


     DATE DESPRE CARTE:
     _________________
     Titlu: „Confesiunile unei fete rele”
     Autor: Anays M.
     Editura: Bookzone
     Anul apariției: 2018
     Număr de pagini: 128

     Cartea poate fi achiziționată de aici și o recomand celor care au trecut de 18 ani.


sâmbătă, septembrie 22

INVITAȚIE LA FILM: LACRIMI DIN SOARE (TEARS OF THE SUN)



     Nu mă uit foarte des la filme, nu am întotdeauna răbdarea necesară de a vedea un film cap coadă, însă, se mai întâmplă să dau peste câte unul bun atunci când mă așteptam mai puțin. Atunci când nu am somn și se întâmplă destul de des, când nu mai aprind lumina pentru a citi, ci doar mă cuibăresc în pat la căldură cu câinele din dotare alături, obișnuiesc să dau drumul la televizor și să caut ceva care să mă facă să adorm mai repede. Da, este un bun somnifer, însă aseară nu s-a întâmplat la fel pentru că am dat de un film care a reușit să mă țină prizonieră acolo, în povestea sa, până la final: Lacrimi din soare. Culmea este că nu este genul pe care l-aș viziona în mod normal, căci este unul de acțiune, cu extrem de multă violență pe tot parcursul. Însă m-a atras povestea și locul în care era situată acțiunea: Nigeria, mai ales că am citit despre acest subiect în „Hibiscus purpuriu”. 
      Filmul „Lacrimi din soare” aduce în prim-plan o poveste lacrimogenă, care te face să vezi totul cu ochii sufletului, căci nu ai cum să nu vezi atâția oameni încercați de soartă și să nu te pui în locul lor, gândindu-te la modul în care ai fi reacționat în care modul tău de viață și credințele tale ar fi puse sub semnul pericolului iminent și totul s-ar reduce la salvarea propriei vieți fără nimic altceva. Subiectul aduce în fața telespectatorilor momentul în care Nigeria se află la un moment de răscruce, președintele și întreaga sa familie este asasinată de către rebelii musulmani, care vor să își impună puterea asupra tuturor celorlalți. Cei vizați sunt în principal creștinii Ido, a căror credință nu mai este acceptată în țară. Paradisul care exista odată acolo s-a destrămat, iar acum Nigeria se află sub asediu, cei mai mulți creștini încercând să scape fugind spre Camerun, spre a deveni refugiați.
      Am văzut filmul acesta cu lacrimi în ochi în multe puncte, mai ales că ne sunt prezentate atrocitățile armatei rebele asupra celorlalți locuitori ai țării care nu li se supuneau, iar faptul că mulți soldați dintre rebeli erau copii nu avea cum să nu mărească impactul emoțional asupra mea. Sate întregi erau decimate, mamele erau smulse de lângă copiii lor și torturate, la fel și tații erau uciși în mod brutal, asta după ce își vedeau întreaga familie distrusă și casa în flăcări. Peisajele sunt superbe, sunt păduri întregi, totul este verde cât cuprinde, însă ceea ce se întâmplă întrece orice formă de imaginație ai avea.


    Acțiunea filmului ne prezintă o situație plină de eroism, care denotă o mare forță sufletească, iubire și compasiune pentru semeni indiferent de culoarea pielii și de religie, o mare toleranță și dorința de a aduce puțin soare acolo unde domnea întunericul fără margini, acolo unde iadul se afla deja pe pământ și situația era atât de disperată încât nu aveai de ales: fie fugeai din calea prăpădului, fie mureai răpus de chinurile la care te supuneau alți nigerieni ce au deveni peste noapte din frați dușmani. 
       Bruce Wills joacă rolul locotenentului A. K. Waters și este un tip dur, parte a SEAL, un soldat pregătit să asculte ordinele fără a simți ceva față de subiecții săi, un om care face ceea ce i se ordonă fără a își lăsa sentimentele să iasă la suprafață. Poate tocmai de aceea nu  a eșuat vreodată în misiunile sale, căci este antrenat să aibă sânge rece indiferent de situație și să acționeze folosindu-se de propria minte și de logică, iar nu de suflet și instinct. Tocmai de aceea, în momentul în care regimul democratic din Nigeria dispare, iar în locul acestuia apare tirania și un conducător cu grave probleme mentale, care își dorește doar puterea și uciderea a tot ceea ce nu i se supune sau nu i se aseamănă din punct de vedere ideologic, el împreună cu echipa sa este trimis în mijlocul junglei pentru a o smulge din mijlocul conflictului pe doctoriță Lena Kendriks (Monica Bellucci), alături de un preot și două călugărițe, toți cetățeni americani.



     Misiunea sa este pe cale de a fi îndeplinită, în ciuda faptului că doctorița din cadrul programului Medici fără frontiere este destul de încăpățânată și refuză să plece fără oamenii ei, anumite infirmiere și familii de negri (cuprinzând și copii, și femei), care i-au devenit în timp adevărata familie. Locotenentul primește ordin de la superiorii săi să nu se amestece în conflictul intern, să nu implice Statele Unite ale Americii în problemele de ordin politic și social pe care le are o altă țară, ci i se ordonă doar să aducă în siguranță oamenii cu cetățenie americană. El apelează la un șiretlic în mod inițial, luând și protejații doctoriței Lena cu ei, însă decide să o despartă de aceștia și să o urce cu forța în elicopterele venite să îi salveze. Numai că socoteala sa nu se potrivește cu realitatea de la fața locului. Din elicopter, observă fosta colonie catolică unde lucrase Lena și se pot observa toate acele râuri de sânge care atestă măcelul ce a avut loc acolo. Tocmai din această cauză, el uită să mai fie soldat și devine om, din acela cu litere mari. Decide să schimbe puțin misiunea și să se întoarcă după protejații Lenei. Copiii și cei cu probleme de deplasare au fost trimiși cu elicopterele dincolo de granițe, în Camerun, iar el, Lena și cei mai în putere urmau să ajungă în țara vecină pe jos, traversând pădurile și munții.


     Totul se complică în momentul în care înțeleg că pericolul se găsește la orice pas, în spate fiind urmați de aproape 300 de soldați rebeli, iar peste tot, în satele ascunse de păduri, este prăpăd, soldații noului șef de stat ucigând fără milă, violând femei și chinuind localnicii creștini. Locotenentul și oamenii săi decid că nu pot sta deoparte și încep să acționeze așa cum știu cel mai bine, dar le cer celor pe care îi protejează adevărul: vor să știe de ce anume ar dori armata rebelă să îi urmărească prin munți. Răspunsul va veni la timpul potrivit: fiul președintelui ucis scăpase cu viață și se afla printre ei, iar acest lucru era suficient pentru ca întreg grupul să fie urmărit și amenințat cu moartea. Cum se va termina întreaga poveste și dacă vor reuși să treacă granița și să înfrunte armata rivală, mult mai numeroasă, va trebui să aflați urmărind filmul.


     „Lacrimi din soare” este un film pe care l-am urmărit cu sufletul la gură. Unele imagini sunt extrem de violente, de vii, de șocante, de aceea vă recomand să nu urmăriți dacă sunteți mai slabi de înger. M-au făcut să plâng, să simt neputința din fața cruzimii omenești, ahtiată după putere, m-a făcut să mă revolt, să vreau să lovesc la rândul meu doar pentru a ajuta acei oameni nevinovați. Nimeni nu ar trebui să fie martor la atât de multe atrocități și orori, nimeni nu ar trebui să își vadă țara distrusă de oameni cu mintea rătăcită, care își doresc doar puterea supremă. Filmul mi-a plăcut mai mult decât m-aș fi așteptat și m-a determinat să mă documentez mai tare cu privire la istoria Africii. 


Vizitatorii blogului


website hit counter