vineri, august 10

JOUDE JASSOUMA ȘI LAURENCE DE CAMBRONNE: VIN DIN ALEP. ITINERARIUL UNUI REFUGIAT SIRIAN - RECENZIE



     „Marea Moschee, amputată de minaretul său... Când mă gândesc că vizitam mormântul lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul... Creștinii și musulmanii s-au avut ca frații de secole. Acum, de ce musulmanii nu se mai puteau înțelege între ei?” - „Din ce motiv și în ce moment pierduse țara mea onoarea?”

     Iubesc istoria și îmi place să fiu informată cu privire la evenimentele care se petrec în lumea largă, iar faptul că astăzi suntem martori la multe pagini de istorie tragică, la dezrădăcinarea unor oameni din patria maternă și la transformarea lumii într-un sat global mă face să devin și mai curioasă, să cunosc de ce și cum s-a ajuns la acest lucru, să observ motivele din spatele ruperii de tot și de toate și de ajungerea într-un spațiu care ți-e complet străin din toate punctele de vedere. 
      Războaiele din zonele arabe nu ne sunt foarte cunoscute, nu reușim cu adevărat să observăm ce anume a condus la lipsa normalității în anumite zone ale globului sau la transformarea zgomotelor provocate de arme, tancuri și bombe într-un univers cotidian. Siria nu face excepție de la aceasta, iar războiul civil ce s-a întins deja pe ani a distrus o întreagă civilizație și a condus la migrarea a milioane de sirieni spre Turcia sau Europa, doar pentru a avea parte de liniște, de pace, acele sentimente pe care noi nici măcar nu le percepem aici și le luăm ca pe ceva garantat, ca pe bunul nostru suprem. Nu realizăm cât de norocoși și de binecuvântați suntem până când nu vedem efectele pe care războiul l-a avut asupra semenilor noștri, până când nu aflăm mărturiile celor care au trecut prin iad și care au crezut că nu vor mai apuca să vadă vreodată luminița de la capătul tunelului și cred că nici măcar atunci nu suntem cu adevărat conștienți de ceea ce avem. 
     Cu puțin timp în urmă, am citit „Am nevoie de pace”, o mărturie emoționantă a unui copil asupra războiului din Alep. Am vrut să aflu și perspectiva unui adult asupra acestor evenimente, însă, recunosc, mi-a plăcut mai tare cartea Banei Alabed, era mai plină de emoție și îți era mult mai ușor să empatizezi cu oamenii în cauză. „Vin din Alep. Itinerarul unui refugiat sirian” este mărturia lui Jehad (Joude) Jessouma cu privire la toate evenimentele crude care au condus la războiul din prezent din țara sa natală, este modul lui de a face cunoscut lumii statutul său, de a le arăta tuturor ca nu dorește milă, ci să fie tratat asemeni unei persoane, că mulți dintre refugiați sunt oameni educați, care au fugit de extremismul și fanatismul grupărilor religioase și politice din Siria. Totul este prezentat extrem de schematic, cu date exacte, dar cred că durerea pierderii libertății și lipsa posibilității de a îți urma visurile în propria țară, absența celor dragi, care se află zi de zi în pericol sub cerul străbătut de avioane, nu de nori, al Alepului te face să devii oarecum amorțit, incapabil să expui în cuvinte întreaga durere a sufletului.


    Jehad s-a născut într-o familie numeroasă, însă într-o Sirie liberă, care oferea posibilitatea coexistenței dintre oameni aparținând unor culturi și religii diferite, care permitea căutarea științei și a culturii, care permitea visarea la o lume mai bună și la o meserie care să le aducă oamenilor satisfacția împlinirii. Trăia în Alep, alături de familia sa, într-un cartier mărginaș, însă avea parte de pace, de libertatea de a merge la școală, de a munci cinstit, de a fi cel care dorea să fie, fără teama de a fi judecat, arestat, ba chiar ucis pentru credințele sale. Nu este un musulman practicant, iubește literatura, în special cea franceză, și își dorește să devină profesor de limba franceză la Universitatea din Alep, să urce pe scara socială și să iasă din mediocritatea care îi caracteriza familia, frații și tatăl său fiind muncitori. 
    Nu vă imaginați că un copil sirian avea o copilărie normală, așa cum o ar trebui să o aibă orice copil din lumea asta. Țara se află sub dictatură, chiar dacă, mult timp, această realitate nu s-a simțit și poate tocmai de aceea atunci când totul s-a schimbat atât de dramatic i-a lovit pe oameni din plin, șocându-i și lăsându-i fără o direcție de urmat, fără o părere, fără prea multe cuvinte de rostit... Un copil sirian dintr-un cartier sărac mergea la școală până la vârsta de doisprezece ani, după care, cel mai adesea, părea educația în favoarea unui serviciu, căci trebuia să își ajute familia din punct de vedere material. În plus, la școală se făceau cursuri de educație militară, care îi învăța cum să folosească o armă și strategii de război, ceea ce este inacceptabil pentru mintea oricărui adult responsabil. Jehad nu face excepție de la toate acestea, însă ceea ce îl deosebește de mulți dintre copiii din jur este faptul că el are visuri mărețe, nu părăsește școala, ci merge mai departe în căutarea cunoașterii, se educă în mod constant chiar și atunci când muncește douăsprezece ore pe zi, șapte ore din șapte. Nu se dă bătut și nici în lături de la învățătură, fapt care îl conduce la obținerea studiilor universitare, devenind profesor de limba franceză, precum și la un master în lingvistică. Însă, visurile sale de a preda la Universitate se modifică în mod dramatic în momentul în care viață lui și a tuturor sirienilor se schimbă odată cu venirea războiului interminabil, care nu fură doar vieți, ci și visuri, speranțe, zâmbete, normalitatea, libertatea de mișcare și de exprimare, umanitatea, casele, căminele, locurile dragi... Îi lasă pe oameni fără nimic, fără acel ceva de care să te agăți și care să te determine să mergi mai departe, să îți construiești un viitor. În Siria nu a mai rămas loc de așa ceva, este doar lupta pentru supraviețuire, pentru o sticlă de apă sau o bucată de pâine. Atât. Electricitate nu mai există, hrană nu mai există, haine la fel, familiile sunt divizate, căci mulți au apucat calea înstrăinării, totul a devenit dezolant... 


     Războiul la care este martor i-a schimbat lui Jehad întru totul perspectiva asupra vieții, modul în care își vedea viitorul nu mai are niciun fel de importanță acum, au fost transformate la rândul lor în cenușă, asemeni tuturor locuințelor din Alep și alte orașe siriene. 

     Evenimentele la care sunt martori au tendința de a grăbi totul, de a determina oamenii să ia decizii pripite, pe fugă, de teamă că nu vor reuși să mai își vadă gândurile îndeplinite. Astfel, căsătoria lui Jehad cu Aya, o altă studentă la secția de filologie - limba franceză, se face pe repede înainte, având doar câțiva martori în locul sutei de invitați și a nunții la salon pe care și-o închipuiseră. Nu au timp să se bucure unul de altul, căci bombele se aud tot timpul, la fel împușcăturile, tancurile și elicopterele care distrug totul în jur. Nu au parte de intimitate, căci sunt forțați să se mute din loc în loc, acolo unde exista un pic de speranță că nu se va trage, deși niciodată nu puteai să știi cu siguranță că așa va fi. Niciodată nu aveai siguranța că te afli într-o zonă protejată. Un pic de viață normală au avut la Ariha, fapt care le-a permis să se bucure de sarcina Ayei, însă nici această pace relativă nu a durat mult, căci rebelii au luat cu asalt Idelb și Ariha. În Siria, erau nevoiți să se ascundă, să fie mereu pe fugă... Trăiau cu frica în sân că vor deveni una cu pământul sau că Jehad va fi ridicat și dus în armată (toți bărbații cu vârste cuprinse între 16 și 42 de ani erau obligați să lupte) sau arestat dacă refuza. Erau check point-uri peste tot, care nu le permiteau să se bucure de o iluzorie normalitate.
     Nu era o viață dorită de un intelectual, de cineva care iubea literatura și cuvântul scris. Tocmai de aceea Jehad a hotărât să fugă în Turcia, trecând granița ilegal, după care și-a adus după sine soția și fetița abia născută. Apoi, pentru un viitor mai bun și pentru familia lui, alege să fugă cu soția și copilul său în Europa, traversând Marea Egee într-o barcă gonflabilă, alături de alți refugiați sirieni, ajungând în Grecia. Aici, sunt întâmpinați cu mai multă bunătate decât s-ar fi așteptat, cu toleranță, compasiune și iubire. Sunt duși în Franța, țara care devine căminul lor, cea care îi oferă libertatea și pacea mult dorite, posibilitatea de a se dezvolta ca individ, de a progresa pe calea științei.
  „Vin din Alep. Itinerarul unui refugiat sirian” este o mărturie șocantă, care ajunge să te sensibilizeze, să te facă să îți dai seama că refugiații sunt tot oameni, persoane care caută un pic de normalitate. Este scris destul de telegrafic, iar anexele de la final te ajută să înțelegi mai bine anumite chestiuni sociale, politice și religioase legate de realitatea pe care o traversăm astăzi.


    DATE DESPRE CARTE:
    ________________
    Titlu: „Vin din Alep. Itinerarul unui refugiat sirian”
    Autor: Joude Jassouma și Laurence de Cambronne
  Titlu original: Je vien d`Alep. Itinéraire d`un réfugié ordinaire
     Traducător: Iuliana Pataky
     Editura: Niculescu
     Categorie: Memorii, jurnal
     Anul apariției: 2017
     Număr de pagini: 192

     Cartea poate fi achiziționată de aici.

    

6 comentarii:

  1. Un subiect foarte actual, pe care este bine sa il cunoastem din toate punctele de perspectiva ca sa putem sa ne dam oarecum cu parerea. Razboiul ramane insa o calamitate, indiferent de loc, timp sau cauze.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De aceea am și vrut să citesc cărticica asta, ajută foarte tare la formarea unui context și anexele de la final. Mi se pare crud să fii exilat, să fii nevoit să fugi din propria țară. Mi-a plăcut că autorul explica și traiectoria sa în Siria, ce ar fi putut deveni și se simte nostalgia pentru Siria liberă, pentru Siria democrată, care permitea coexistența mai multor religii și culturi, care permitea ca o moschee și o Biserică să stea la un loc...

      Ștergere
  2. Un subiect interesant. Mulțumesc pentru recomandare!

    RăspundețiȘtergere
  3. Pare o carte interesanta. Te felicit pentru ca ai citit o asemenea carte si pentru recenzia minunata!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îți mulțumesc! <3 Este o carte cu un subiect actual, tocmai de aceea mi-am dorit să o citesc. Nu are aceeași emoție ca „Am nevoie de pace”, însă clarifică anumite chestiuni și mi-a plăcut.

      Ștergere


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter