marți, august 7

INTERVIU CU AUTOAREA RALUCA ALINA IORGA



     O cunosc pe autoarea Raluca Alina Iorga (aka Iris Sânziana cum o știu din mediul virtual) doar din social media, însă simt că ne cunoaștem de o viață. Este unul dintre oamenii aceia minunați, care îți dau o stare de bună dispoziție întotdeauna când te afli în preajma lor, îți oferă aripi să poți zbura, unul dintre acei oameni de care mă simt extrem de legată sufletește. Este o Sânziană în adevăratul sens al cuvântului, are praf de stele în păr și răspândește magie în jurul ei. I-am citit romanul - „Până la sfârșitul timpului” și m-a surprins în cel mai plăcut mod prin forța cu care scrie și prin emoția pe care o transpune în fiecare pagină a cărții sale.
    Vă invit să o cunoaștem mai bine prin intermediul interviului de mai jos.


    1. Te cunoaștem mai ales prin prisma romanului tău. Spune-ne trei lucruri despre tine care ne sunt mai puțin cunoscute nouă, ca cititori.
     Mereu am trăit cu senzația sau cel puțin așa mi s-a spus, că aș fi ca o carte deschisă. Cu toate astea, am descoperit că indiferent cât de deschisă și comunicativă sunt, lumea nu privește în profunzime. Așa că... trei lucruri: 

    Unu - Când aveam 17 ani, mi-am dorit cu ardoare să devin pilot de Formula 1. Eram convinsă că voi ajunge să pilotez alături de preferatul meu, Jacques Villeneuve, așa că m-am înscris la karturi. Eram singura fată între 20 de băieți, dar asta nu m-a oprit. Mama era convinsă că nu voi purta niciodată fustă și că voi fi un ”băiețoi” toată viața. Sper că i-am dovedit contrariul.

   Doi – îmi iubesc orașul natal, Brăila, într-un fel greu de descris în cuvinte. Îi știu defectele și, cu toate astea, îl iubesc și mai mult.

    Trei – Încă mai cred în Moș Crăciun. Nu, nu cred că el aduce cadourile sub bradul de Crăciun, ci cred în ceea ce întruchipează. La fiecare Crăciun, stau trează noaptea și aștept să treacă orele cu aceeași emoție ca atunci când eram copil și așteptam cu fratele meu să se facă dimineață.

    2. Care a fost prima experiență care ți-a arătat magia și puterea cuvântului scris, determinându-te, mai apoi, să devii scriitorul de astăzi?
    De mică, am fost înconjurată de cărți și le-am iubit ca pe părți din mine. Bunicul meu îmi căuta mereu cărți în bibliotecă și îmi dădea ce credea el că mi-ar plăcea. Nu a dat greș niciodată. Însă cartea care m-a fascinat și m-a făcut să îmi doresc să creez ceva asemănător, a fost „Mândrie și Prejudecată” a minunatei Jane Austen. Inițial, prima mea întâlnire cu acest roman, a fost un fiasco. Este cartea preferată a mamei, iar ea și-a dorit să o citesc. Nici măcar de dragul ei nu am putut trece de primele cinci pagini. Într-unul din multele maratoane de citit (cred că îl știe pe de rost) l-am găsit pe pat și am zis să văd ce nu mi-a plăcut prima oara. Când s-a întors mama, m-a găsit cochetând cu Wickham (încă era băiat de treabă). Și așa m-am îndrăgostit nu doar de această carte, ci și de ideea de a scrie ceva asemănător și anume o carte cu o poveste ce se petrece în perioada respectivă.

     3. Cunoaștem faptul că majoritatea scriitorilor au un ritual de scriere. Care este ritualul tău? Există ceva anume care te ajută atunci când scrii? Cum anume arată o zi de scris?
    Un ritual de scris nu cred că am avut vreodată. La început, așteptam cu zilele sa îmi vină o idee. Nu scriam în fiecare zi, doar că, la un moment dat, mi-am dat seama că, așteptând să îmi vină idei, nu am să termin prea curând de scris. Este drept că nu mă grăbea nimeni, dar aveam un sentiment de datorie, de obligație chiar aș putea spune, chiar dacă sună prea dur. După ce consultam toate cărțile istorice, scoteam ideile principale și comparam datele din fiecare. Apoi, deschideam documentul word și era de ajuns să scriu prima frază ca mai apoi restul să curgă lin și cursiv de parcă eu însămi mă aflam alături de Vlad și povesteam totul.
     Pentru romanul pe care mi l-am propus să îl scriu, nu am să mai adopt aceeași tactică, pentru că nu ar mai da roade, în schimb mă bazez foarte mult pe muzică. Mă inspiră muzica și, de cele mai multe ori, ascultând o piesă oarecare, îmi vin idei. Am să caut ceva reprezentativ erei și poveștii.

    4. Consideri că scrisul, în particular, și literatura, în general, au puterea unei practici spirituale?
  Oamenii, oricât de singuratici ar vrea să pară la prima vedere, nu pot trăi fără a-și împărtăși ideile și sentimentele. Sau cel puțin așa văd eu lucrurile. Sunt convinsă că multe cărți deosebite au început ca simple confesiuni făcute de autori unei coli de hârtie, pentru a-și elibera sufletul mai presus de orice. Cărțile au puteri magice, sunt convinsă de asta. Așa cum și tu ai spus atât de minunat în recenzia ta, unele vin la noi fie când avem nevoie de ele, fie când suntem noi pregătiți să le citim. Acestea sunt cărțile care ne rămân întipărite în suflet și devin părți din noi. Unele ne vindecă, altele ne dau încredere în noi, iar altele ne învață cum să răzbatem peste orice. Nu trebuie să fie cărți de dezvoltare personală pentru a avea o putere vindecătoare. Aceste cărți, care au puterile acestea nebănuite, sunt cele care au primit în dar un suflet propriu și voință, la fel ca și noi, oamenii.

    5. Ai citit o anumită carte care a reușit să îți schimbe perspectivele asupra modului de scriere sau care să te facă să ai o altă viziune asupra scrisului?
   În general, nu mă atrag cărțile cu foarte multe descrieri. Prefer cărțile cu dialoguri, cu acțiune destul de alertă, dar sunt și cărți care m-au atras prin cu totul altceva și anume mesajul din spatele lor. În facultate, am avut ocazia să citesc faimoasa carte „Alchimistul” a lui Paolo Coelho. Cât am citit-o, am plâns. E o carte mică și care se citește repede, dar mesajul ei era atât de profund încât la momentul respectiv știu că îmi schimbase total percepția despre ceea ce trebuia să fac. Uneori, lucrurile iau altă direcție decât cea pe care o dorim însă. Stilul acesta cursiv și pe înțelesul tuturor, așa cum îl are Coelho, m-a fascinat. Totul părea atât de simplu, până și scrierea unei cărți. Evident, nu este așa, dar citindu-i romanele, am avut sentimentul că așa ar trebui să fie scrisă cartea „Până la sfârșitul timpului” pentru ca lumea să o înțeleagă și să se identifice cu povestea lui Vlad. Însă nu este vorba doar despre această carte acum. Cred că acesta este și ”stilul” meu, dacă l-aș putea numi așa. Doresc să spun oamenilor povești, să le încânt mințile și sufletele și cel mai ușor mod este de a-mi pune eu însămi sufletul în cărțile pe care le scriu.


    6. Romanul tău are puterea de a sensibiliza oamenii și de a schimba percepțiile asupra istoriei și a personalității lui Vlad Basarab. Ce anume te-a determinat să abordezi această temă, deloc facilă, și cum te-a transformat pe tine acest roman?
    Ani de-a rândul nu am știut să răspund la această întrebare pe care de multe ori mi-o formulasem și eu în minte. Mereu spun că cel care a inițiat acest proiect a fost, indirect, tatăl meu. Pasiunea lui pentru istorie și felul de a transforma fiecare episod într-o poveste fascinantă stă cumva la baza abordării acestei teme. Doar că... tata mi-a spus multe povești și despre alți domnitori, eu însă l-am ales pe Vlad dintre toți. Sau poate el este de fapt cel care m-a ales pe mine. Mai mult ca oricând, sunt convinsă că acest roman este menirea mea pe acest pământ. Sau poate una dintre ele. Este prea mult suflet pus în acest roman ca să pot spune că mai sunt la fel după ce l-am terminat. Așa cum părți din mine sunt în carte, și părți din acest roman s-au imprimat în sufletul meu într-un fel în care nu îl voi putea explica vreodată. Nu pentru că nu aș vrea, ci pentru că nu aș putea și nu știu de unde aș putea începe. M-am simțit mai plină de viață ca oricând scriindu-l. Vlad Dracula a fascinat secole de-a rândul milioane de oameni însă nimeni nu a îndrăznit să vadă omul din el. Au scris despre Voievodul Vlad, despre Vampirul Vlad, despre Nemilosul Vlad, dar despre Vlad măcinat de temeri, nu a scris nimeni. De ce am ”îndrăznit” să scriu eu despre acest Vlad? Pentru că așa a simțit copilul de 10 ani care a auzit o poveste despre un tânăr cu ochi verzi și un medalion cu dragon moștenit de la un tată ucis mișelește. Uneori, amintirile și trăirile din anumite clipe ale vieții noastre au puteri nebănuite. Așa a fost și în cazul meu. Pentru mine, Vlad a fost mereu cu mine. Uneori în umbre lăsându-mă să mă transform în omul de azi, uneori în prim plan, povestindu-și viața prin intermediul a ceea ce am scris. Cred cu o tărie și convingere de nedescris că va fi alături de mine într-o formă sau alta, până la sfârșitul timpului. Să scrii cu atâta dedicare despre el și să spui că te-ai „eliberat” ar fi o crimă. Nu... Vlad nu a plecat și nu va pleca vreodată. Poate își va ocupa locul alături de cei care mă veghează, dar nu va pleca niciodată.

  7. De unde pasiunea pentru istorie și pentru mediul autohton românesc? 
    Pasiunea pentru istorie aș putea ca o glumă, să o atribui numelui de familie, nu? Cineva cu numele de ”Iorga” este  predestinat să iubească istoria. Lăsând gluma la o parte, am crescut și trăit într-o familie de oameni culți, educați și pasionați de cuvântul scris. Tatăl meu are darul de a transforma un eveniment istoric într-o poveste demnă de Tolkien, iar unchiul meu este o enciclopedie de cunoștințe în ceea ce privește istoria lumii. Recunosc, nu sunt atât de informată ca și ei, dar încerc să recuperez. Ca locuitor al acestui tărâm, mă simt datoare să încerc să aflu cât mai multe despre locul în care m-am născut, dar nu pot spune că am o înclinație aparte pentru alți domnitori. Iubesc cunoașterea, iubesc istoria și mă fascinează trecutul nostru ca specie. Pot spune că după ce am terminat acest roman, începe să mă atragă din ce în ce mai mult personalitatea lui Basarab I Întemeietorul, dar mai presus de orice și oricine,  a fost Vlad pentru felul în care mi l-a prezentat tata într-o zi mohorâtă de martie. Asta doar ca să situez momentul în timp și spațiu. Cu toate astea, cred cu tărie că sunt lucruri mai presus de înțelegerea noastră. Cum spuneam și mai devreme, tata obișnuia să ne povestească, mie și fratelui meu, despre o mulțime de voievozi și personalități marcante. Cred că Vlad m-a ales pe mine, nu eu pe el. Poate așa pot explica mult mai bine tot ce s-a petrecut.

    8. Romanul tău este foarte bine documentat. Cât timp ți-ai alocat pentru documentare? Care sunt cărțile care te-au ajutat cel mai tare în crearea romanului tău?
     Ieșind de la filmul care a ”provocat” scrierea romanului, am știut exact ce NU va fi această carte și anume nu încă o minciună despre viața lui. Mi-am promis că voi lua fiecare dată istorică și o voi transforma în ceva ușor de înțeles de toată lumea. Evident, pe parcurs, am ajuns la concluzia că nu ar fi o idee prea bună să scriu despre absolut fiecare dată, pentru că s-ar fi lungit prea mult și ar fi devenit eventual mult prea plictisitor. Astfel, am scos în evidență cele mai importante date, iar pe restul le-am înglobat în dialogurile punctuale. Documentarea a fost constantă. Cărți istorice despre Vlad aveam înainte să decid să scriu, pentru că îmi doream să îl știu cât mai bine, atât cât se putea. În timp, când am început să scriu, am achiziționat și mai multe. Astfel, pe parcursul scrierii, le consultam pe toate, comparam datele din ele, căutam în profunzime unde aveam nelămuriri. Minunata doamnă Delia, de la Smart Publishing, mi-a sugerat să scriu la sfârșit bibliografia pentru că ar fi păcat ca lumea să nu înțeleagă că, de fapt, citește o carte istorică mai mult decât ficțiune. Vreau neapărat să menționez două cărți care au fost piatra de temelie în documentarea mea și anume: Ștefan Andreescu – Vlad Țepes Dracula. Între legendă și adevăr istoric și Nicolae Stoicescu – Vlad Țepeș. Sunt două cărți care conțin extrem de multe informații prețioase și detalii.

    9. Descrie-ți romanul în câteva cuvinte.
  Oh, Doamne! Mă crezi sau nu, am scris 645 de pagini și îmi este imposibil să îl descriu. Poate pentru că încă nu conștientizez că este unde este. 
   Ce aș putea să spun despre el și să par obiectivă? Nu sunt scriitor. Singurele lucruri scrise până acum,au fost comentariile la română, dar și alea inspirate din alte cărți. 
    Să îmi iertați subiectivitatea, dragi cititori, dar asta este, pentru că felul în care am scris despre Vlad m-a consumat. Romanul acesta este plin de viață. Sunt conștientă că nu vor rezona toți cu el și sunt relativ pregătită să mă confrunt cu treaba asta. Nu am o tehnică și nici măcar un stil, chiar dacă am încercat să mă compar cu ceva similar ca înșiruire de cuvinte, nicidecum ca și profunzime. Ce vă pot spune însă cu certitudine este că acest roman vă va schimba percepția despre Vlad. Chiar dacă la un moment dat veți realiza că aveați o imagine a lui în minte, veți ajunge să îl vedeți așa cum l-am descris eu. De ce? Pentru că Vlad și-a dorit asta. Cred cu tărie că lumea este mai mult decât ceea ce vedem cu ochiul liber și astfel pot spune cu siguranță că acest roman va schimba ceva. Poate nu azi, poate nu mâine, dar sunt convinsă că, într-o zi, adevăratul Vlad, prinț și om deopotrivă, va sta față în față cu vampirul, cu monstrul, și va spune: „Am învins! Adevărul eliberează!”
    Este un roman complex, îmi place să cred. Fiecare persoană va descoperi ceva pe plac în el. Are fantasy, are istorie, are acțiune, psihologie și o iubire pe care îmi place să o cred desăvârșită. Personajul feminin, iubirea lui Vlad, este construit în antiteză. De ce? Unii au considerat că un om ca Vlad nu putea avea lângă el decât o femeie puternică. Dar până la urmă, în ce constă puterea unui suflet? În răbufniri și replici acide sau în înțelepciunea de a lua anumite decizii care sa pună persoana iubită mai presus de sine? Ana este ființa aparent fragilă, supusă, ca orice femeie a secolului respectiv, dar care își asumă deciziile pe care le ia și care pune mai presus de orice, cea mai mare iubire a lui Vlad: țara pe care el o conduce. Eu cred că aceasta este o dovadă netăgăduită de putere și forță morală. Și da, recunosc, că în multe din reacțiile ei am împrumutat personalitatea mea. M-am pus în pielea ei, dar și a lui. Prin ei, am trăit o dragoste ireală care va dăinui în veci. Contrastele se atrag, să nu uităm asta. Oricât de asemănători ca și personalități ar fi doi oameni, cred că adevărata unitate apare atunci când se completează unul pe altul, nu când se aseamănă în tot.

     10. Ce surprize literare ne pregătești pe viitor?
   La prima lansare, lumea m-a încurajat să scriu. Atât prietenii cât și jurnaliștii prezenți. În decursul celor două luni și jumătate de la apariția romanului, am spus constant că nu mai sunt în stare să scriu ceva. Un prieten foarte drag însă mi-a scris în ziua de Sânziene, ca aluzie la faptul că i-am părut a fi una la lansarea de la București, că ar trebui să scriu despre Vlad îndrăgostit de o Sânziană. Și atunci am avut o revelație! Ador legendele românești cu privire la sânziene și iele și în decurs de câteva minute a început să se desfășoare în capul meu un nou roman. Să sperăm că va fi apreciat și mai ales, că va exista. Nu, nu, glumesc! Va exista, promit!

    11. Zi de zi descoperim noi scriitori talentați. Ce sfat le-ai oferi celor aflați la început de drum în taina scrisului?
    Mulțumesc pentru că tu consideri că merit să le transmit ceva! Asta mă onorează extrem de mult ,pentru că înseamnă că mă vezi ca un exemplu de urmat. Mai presus de orice, de ceea ce cred ei că înseamnă să scrii, să lase sufletul să spună poveștile. Indiferent cât de minunată este o idee, nu va ajunge acolo unde trebuie dacă nu i se imprimă din trăirile personale. Îi sfătuiesc ca atunci când scriu să se pună în pielea fiecărui personaj și să trăiască fiecare cuvânt scris. Dar, mai presus de orice, să nu înceteze să creadă în ei. 

Mulțumesc pentru timpul acordat acestui interviu!


2 comentarii:


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter