luni, august 27

IOANA ȚIGĂNILĂ: AROMĂ DE AUGUST - RECENZIE



      „«Aromă de august» a luat viață de la un suflet căruia eu i-am dat viață. Fetița mea, Cataleya. Este zestrea mea pentru ea. Văd zestrea asta. Ușor prăfuită, îngălbenită, acoperită de patina timpului, acolo, sus, în mansardă. O văd cum ea o deschide și cum le citește în nopțile ploioase copiilor, nepoților, strănepoților. Dar este și moștenirea mea pentru tine, dragă cititorule. TU, copil. TU, părinte. TU, suflet.”
     Ioana Țigănilă

     Uneori, îmi doresc să păstrez în memorie anumite momente, trăiri, sentimente pe care soarta mi le aduce în cale. Nu m-am gândit niciodată că acestea ar putea avea miresme diferite, însă Ioana Țigănilă demonstrează din plin că până și lunile își poartă propriul parfum, care ni se imprimă în memorie prin prisma a ceea ce trăim atunci, prin toate acele întâmplări care ne ajută să ne construim lumea, microcosmosul nostru, micul nostru univers interior. Ce titlu mai potrivit putea exista pentru o carte plină de amintiri, pentru un jurnal literar în care autoarea și-a pus amprenta și a lăsat o moștenire minunată atât fiicei ei cu un nume atât de poetic, de liric, Cataleya, cât și nouă, cititorilor, cărora ne place să ne imaginăm viața celor pe care îi vedem la televizor și despre care credem că trăiesc sub un oarecare clopot de sticlă, ce-i ferește de orice problemă pe care o avem noi, muritorii de rând: „Aromă de august”
       Da, recunosc, am fost dintre cei care au considerat-o pe Ioana Țigănilă o arogantă, o fată de bani gata care nu a coborât încă pe Pământ, care nu s-a lovit de durerile și problemele noastre mărunte. O așezasem pe un oarecare piedestal, văzusem niște fragmente din cartea asta și am crezut că am dreptate, cred că mi-ar fi plăcut să nu mă înșel, pentru că așa aș fi avut eu sufletul mai liniștit că, poate, mirajul acela pe care îl privim pe ecranul de sticlă poate deveni real... Recunosc, m-am înșelat, m-am grăbit prea repede să judec, am făcut-o mult prea ușor fără ca măcar să fi cunoscut viața acesteia, fără ca măcar să îi cunosc zbaterile din spatele zâmbetelor afișate la televizor, am făcut ceea ce fac majoritatea oamenilor, care uită să se pună în locul celuilalt, în pantofii celui de lângă ei, și crede că aceluia îi e mai bine sau că nu știe nimic despre lumea din jur. M-a întristat puțin acest aspect de judecător al meu, pentru că mă laud că am un spirit justițiar care nu îmi permite să mă las dusă de val și să pun etichete când nici măcar nu știu despre ce este vorba. Am găsit un fragment în carte pe care mi-am promis că îl voi păstra adânc îngropat în suflet și îmi voi aminti de el de fiecare dată când spiritul ăsta mic, urât, gata să judece și să încadreze lumea în tipare va mai ieși la suprafață:
     „Așa suntem noi, românii, faza cu capra vecinului e în ADN-ul nostru. Nu ne uităm în oglindă. Nu ne place ce vedem. Deloc! Așa că ne uităm la altul. Și îl tăvălim pe el pe jos. Așa ne simțim mai bine. Treziți-vă! Uitați-vă în ograda voastră! O să trăim într-o lume mai bună așa. Chiar și tu. Ăla care dai cu mine de pământ, în timp ce pe tine te pui pe un piedestal. Uită-te în oglindă și schimbă ce nu îți place la tine! Acceptă-ți defectele! Iubește-le și trăiește cu ele! Dacă poți. Dacă nu, fă ceva! Ia atitudine!”
      Mi se păruse la un moment dat că autoarea însăși pică în păcatul ăsta, că se face „vinovată” de emiterea de judecăți de valoare mult prea repede, mult prea incisiv, mai ales când vine vorba de unele probleme cu care ne confruntăm noi, românii, în general, legate de sistemul de sănătate, de cel de învățământ, de hrană, de copiii noștri, de lipsuri, de neputințe... Aveam impresia că are tendința să fie prea acidă și mult prea aspră în momentul în care vorbea despre acestea, însă, apoi, m-am oprit o clipă și mi-am dat seama că aici intră în scenă jurnalistul din ea. Da, este o carte de tip jurnal dedicată copilului său, însă, dincolo de a fi mamă, femeie, româncă, Ioana Țigănilă este și jurnalist, are în fața ei ani de muncă la pupitrul știrilor, ani de lucru pe teren ca reporter, este normal ca acel ton să se simtă și în cartea sa. Face parte din ea, la fel cum face tot ceea ce îi formează frumosul univers sufletesc și da, când reușești să treci peste preconcepțiile de care vă spuneam mai sus că mă fac vinovată la rândul meu, ajungi să descoperi un om frumos, un OM exact așa, cu majuscule, pe care ți-ai dori să îl ai în preajmă măcar uneori... Sunt sigură că ar scoate ceea ce este mai bine din tine, din mine, din noi.


     „Aromă de august” este asemeni unei convorbiri cu o prietenă, cu acea persoană care ne este apropiată din punct de vedere sufletesc, cu care ai curajul de a discuta mult, interminabil, până te prinde dimineață și tu tot vorbești, tot îți eliberezi sufletul de temeri și angoase. Îți iei paharul de limonadă lângă tine și începi să discuți sau să asculți ceea ce are să îți spună cea de lângă tine... S-ar putea să fii șocat de franchețea stilului, de sinceritatea debordantă, de modul în care cele mai incomode subiecte sunt aduse în discuție, însă, e normal, te afli la masă cu cea mai bună prietenă, ai grijă să nu scapi asta din vedere pe măsură ce citești. Eu clar nu am vrut ca această convorbire să se termine prea repede, aveam nevoie de ea, a venit ca un balsam pentru suflet, mai ales că am descoperit că avem unele lucruri în comun, mai ales cele legate de Liban și de libanezi... Și nu, nu sunt căsătorită cu un libanez, dar am fost pe punctul de a fi și încă acel libanez îmi este cel mai bun prieten, au ei darul acesta de a ți se lipi de suflet... Tocmai pentru că mi-a plăcut atât de mult, nici nu m-am grăbit să termin cartea prea repede. Are un pic peste două sute de pagini, se citește în câteva ore, însă mi s-a părut că încheierea ar veni prea brusc așa, că ar fi exact ca finalurile acelea pe care nu mi le doresc, așa că am prelungit puțin momentul citirii. Am ținut cartea lângă mine pe noptieră și m-am delectat puțin câte puțin cu crâmpeiele din sufletul Ioanei Țigănilă. Am avut nevoie să iau așa, câte puțin, ca și când ai picura cu pipeta, dar e prima dată când picătura chinezească nu mi s-a părut o tortură... Da, plăceri vinovate, recunosc. Citiți și voi cartea și veți înțelege despre ce vorbesc aici!
      Ioana Țigănilă ne permite să cunoaștem bucăți din viața ei și o face într-o ordine invers cronologică: aventurile ei încep în anul 2017 și se încheie în 2004. Ea ne prezintă incursiuni în viața ei de mamă, de soție, de iubită, de jurnalist, de liceană, de om aflat la început de drum. Toate istorioarele s-au petrecut în luna august și citind ceea ce a scris ea am început să mă analizez la rândul meu, să mă gândesc la ceea ce făceam eu în lunile respective, privind retrospectiv. Faceți acest exercițiu și veți observa că nu este chiar ușor, îți trebuie o minte de om de știri pentru a ține minte ani și date, iar Ioana dă dovadă de toate acestea. Prezintă totul prin prisma memoriei, se întoarce spre ea cea din trecut, se analizează, se pune atât pe ea, cât și evenimentele acelor momente sub lupă și ne lasă și pe noi, cititorii, să luăm parte la tot acest periplu prin viața ei. Este o călătorie care cred că ne-ar fi necesară tuturor, îți permite să te cunoști mai bine, mi se pare un bun exercițiu terapeutic și am de gând să îl testez la rându-mi...


    „Aromă de august” ne ajută să facem o incursiune în lumea Ioanei Țigănilă, ne permite să o cunoaștem un pic, să vedem frânturi din ea. Ea ni se dezvăluie cu tot cu temerile ei ca mamă, care nu știe ce grădiniță să aleagă, ce mod de viață pentru copilul ei, dar care se zbate să facă așa cum este cel mai bine pentru acesta, pentru a nu îi provoca traumele de care ea avusese parte în copilărie, să nu îi perturbe lumea micuță, dar, în același timp, să îi ofere acel sentiment de libertate, să îi ofere independența necesară chiar și ei, Cataleya, un pui de om, astfel încât să nu se simtă sufocată. Recunosc, mi-a plăcut relația dintre cele două, mamă și fiică, pare a fi una bazată pe dăruire și iubire reciprocă, pe prietenie și susținere. 
       O vedem, de asemenea, pe Ioana soția, care încearcă să își facă timp pentru ea și soțul ei în această lume nebună, în care timpul pare a ne fi cel mai mare dușman. O observăm pe Ioana jurnalistul, încă de la primele momente în care a pășit cu pași timizi, dar ambițioși, în televiziune, și până în prezent, când a căpătat experiența necesară și când poate face o analiză la rece asupra lumii în care trăim. O admirăm pe Ioana călătoarea, căreia îi place să descopere lumea, care e îndrăgostită de Italia, de mâncărurile și de oamenii ei calzi, care adoră Libanul, pentru modul de a fi al oamenilor. Mi-a făcut un dor de ducă nebună, la fel și poftă de unele bunătăți gastronomice, dar până când îmi voi permite să plec în lume, am deschis laptopul și am admirat imagini din zonele amintite în carte, e un bun exercițiu și ăsta în definitiv :) 
       Dincolo de prezentarea ei, ca persoană, încă de la clipa liceului, apoi din cea în care a devenit iubita, mai apoi soția unui libanez și, la final, mama Cataleyei, Ioana Țigănilă ridică anumite probleme în cartea ei care țin de actualitate, iar acest fapt mi-a plăcut, m-a făcut să simt că nu sunt singura care gândește astfel, că nu sunt singura care are impresia că unele lucruri nu merg bine. Autoarea aduce în prim plan problema migranților și a copiilor obosiți de războaie, care rămân fără părinți, precum și pe cea a adopțiilor. La fel, întâlnim problema musulmanilor, a neînțelegerii asupra modului de viață al acestora, al preconcepțiilor existente atunci când o româncă are o relație cu un musulman... A pus și problema religiei, iar la acest punct, l-am simțit foarte tare pe fratele meu, dovadă că nu ai cum să nu te regăsești măcar puțin în cartea aceasta :) Regăsim nemulțumirile legate de sistemul de învățământ, de cel medical, de lipsa de compasiune și de înțelegere a oamenilor și multe alte probleme pe care țara asta le are... Totul trebuie neapărat descoperit și testat de unul singur, nu are rost să vă povestesc aici prea multe. E o carte care se citește cu sufletul sau care te citește, depinde de ce fel de persoană ești...
      „Aromă de august” este o carte cu o tematică extrem de actuală, în egală măsură în care este o scurtă incursiune în viața Ioanei Țigănilă. Felicitări autoarei pentru moștenirea oferită Cataleyei și mulțumim pentru că ne-ai permis să fim și noi o mică fărâmă, asemeni boabei de mazăre din poveste, la crâmpeie din viața ei! 


    DATE DESPRE CARTE:
    ________________
    Titlu: „Aromă de august”
    Autor: Ioana Țigănilă
    Editura: Herg Benet
    Anul apariției: 2018
    Număr de pagini: 206

 Cartea poate fi comandată de pe site-ul edituriiElefant sau Libris.
    





     

duminică, august 26

O LUME ÎNTREAGĂ E ÎN FAȚA TA... DOAR TREBUIE SĂ O DESCOPERI!




     Avem tendința de a ne pune singuri piedici în calea fericirii noastre... Continuăm să ne împiedicăm de obstacole invizibile, pe care chiar mintea noastră le creează, ne cramponăm în reguli și norme inutile, pe care singuri ni le creăm și preferăm să trăim cu ele, în loc să ne deschidem sufletul spre împlinirea propriilor noastre visuri, în loc să ne deschidem aripile cu care cu siguranță că ne-am născut pentru a ținti cât mai sus, cât mai departe de punctul central în jurul căruia ne învârtim...

    Nu avem curajul de a fi noi înșine, ne temem de ceea ce vor spune persoanele din jurul nostru, de ceea ce vor crede despre noi, de judecățile lor de valoare, de faptul că nu vom fi înțeleși și, prin urmare, puși la zid. Nu este un perete real, este unul creat de mintea umană, dar are darul de a ne opri din zborul nostru spre înalturi mai tare decât unul care chiar apare în fața noastră. Ne e greu să ieșim din zona de confort și să ne dezvăluim în față lumii așa cum suntem cu adevărat, cu interiorul nostru neprotejat de mii de filtre, de limitele pe care societatea sau chiar noi înșine ni le impunem.

     Uităm de aripile cu care ne-am născut, o facem mult prea des și nu mai apucăm să ne bucurăm de adevăratele plăceri, de ceea ce ne bucură sufletul. Refuzăm să aruncăm armurile la pământ, să ne lăsăm scuturile și să strălucim, să fim cine ne dorim să fim, să ne facem viața așa cum ne dorim, lăsând deoparte canoanele mult prea des folosite ca scuză pentru slăbiciunea noastră.

     Amintește-ți întotdeauna că ești aici, pe Pământ, pentru un timp limitat și că momentul acela potrivit nu va veni niciodată atât timp cât îți îngropi capul în nisip asemeni struțului! Ai curajul de a te privi în primul rând pe tine, până în adâncul sufletului, și de a străluci cu putere! Ai curajul de a fi tu, indiferent de ceea ce spune lumea din jur și de limitele pe care aceasta ți le impune! Ești minunat, ești puternic, poți face tot ceea ce îți propui, poți ajunge în zări de alabastru, doar să vrei. O lume întreagă e în fața ta, se deschide asemeni aripilor unei păsări, se întinde cu tentacule nebănuite, doar fă primul pas. Du-te acolo unde simți că trebuie să fii, fă ceea ce trebuie să faci pentru a fi fericit și mulțumit cu tine! Lumea are o infinitate de posibilități și nuanțe de tot felul, lasă-le să te absoarbă! Fii liber, lipsit de fricile de zi cu zi!

sâmbătă, august 25

ION MINULECU: A XI-A PORUNCĂ (POEZII DE SUFLET)




Ascultă, priveşte şi taci!...
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci...
Ascultă, priveşte şi taci!

Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!...

Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele-ncep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!...
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!...


vineri, august 24

GUZEL IAHINA: ZULEIHA DESCHIDE OCHII - RECENZIE



     „Romanul «Zuleiha deschide ochii» este un debut excepțional. Are calitatea esențială a literaturii adevărate: îți merge direct la inimă. Povestea despre destinul personajului principal, o țărancă tătară din vremurile deschiaburirii, respiră originalitate, autenticitate și farmec, pe care nu de multe ori le-am întâlnit în ultimele decenii în șuvoiul imens al prozei contemporane.”
     Ludmila Ulițkaia

      Sunt unele cărți care au darul de a descătușa acea sclipire din tine, de a te face să te analizezi și să te descoperi pe tine, cea adevărată, cu toate luminile și umbrele pe care interiorul tău le poartă, mușcând din tine cu forță și lipindu-se de sufletul tău pentru totdeauna. Sunt cărți care au o putere nebănuită asupra ta, ca cititor, făcându-te să te ancorezi în lumea lor, în universul lor nu tocmai perfect, doar pentru a simți la unison cu personajele lor. Un astfel de roman este și „Zuleiha deschide ochii” de Guzel Iahina, o adevărată revelație a literaturii ruse contemporane, cu un suflu cu totul nou, cu o direcție literară plină de originalitate și cu o scriitură puternică și amplă, cu o forță evocatoare extraordinară și plină de lirism și de o anumită doză de realism magic, toate acestea având darul de a te face să nu mai lași cartea din mână odată ce ai început-o. Tocmai de aceea m-am bucurat că mi-am ascultat instinctul și mi-am luat cartea de pe Libris, dar, uneori, și impulsurile de moment sunt bune la ceva :) 
      „Zuleiha deschide ochii” este un debut excepțional, o ficțiune istorică minunată, ce relatează frânturi din viața tătarilor deschiaburiți din Kazan, care înfruntă cu demnitate invazia URSS-ului, luptând până la ultima zvâcnire de suflet cu acest nou dușman, ca un fel de memorie colectivă a celor care au luptat în timpul lui Gingis Han. Paginile de istorie, care prezintă pierderea avuțiilor și a vieților omenești, precum și dezrădăcinarea țăranilor din pământul natal și deportarea acestora spre taigalele siberiene, acolo de unde izvorăște iarna lumii, se împletesc cu paginile de fină analiză psihologică, de căutare și descoperire de sine, de luptă continuă cu demonii interiori pentru a lăsa la lumină doar acele bucățele de suflet pline de toleranță, bunătate și iertare. Dincolo de a fi o prezentare a unor fapte istorice dureroase, romanul este o carte despre oameni puternici, în care de multe ori rolurile se inversează și femeile preiau conducerea, dovedindu-și tenacitatea și forța interioară, ce iradiază în jur asemeni razelor de soare. Guzel Iahina reușește să transpună pe hârtie tocmai acest feminism pur, nedisimulat, ce se dezlănțuie într-o lume profund patriarhală, luând forma cea mai frumoasă, aceea a maternității, a femeii care este în stare de orice doar pentru ca puiului ei să îi fie bine. De asemenea, acesta se manifestă și în profesiile profund masculine pe care le îmbrățișează femeile din carte, ce devin vânători sau infirmiere, arătându-și din plin forța care le curge prin vene asemeni lichidului vital, asigurând astfel ciclicitatea vieții într-o lume brutală, plină de elemente de violență, ce apar când te aștepți mai puțin.
      În acest context social, titlul romanului nici nu putea să fie ales mai bine, nici nu putea să prezinte într-o formă artistică mai frumoasă devenirea Zuleihei, o femeie tătară cu toate caracteristicile societății în care trăiește, o femeie căsătorită încă din adolescență cu un bărbat mai în vârstă decât ea, o persoană care este obediența în persoană, rerăspunzând în vreun fel nici brutalității soțului, nici toanelor de fel de fel ale soacrei aproape oarbe, pentru că aceasta era zestrea ei, moștenirea ei din mamă în fiică. Odată cu pierderea soțului și cu dezrădăcinarea din locul ce îi fusese impus, din locul durerilor ei cele mai mari, căci aici pierduse patru fiice, Zuleiha începe să se deschidă, să înflorească, să răsară asemeni unui fluture din coconul lui, să se dezvolte, să se analizeze și să se descopere pe ea, cea adevărată. Pierderea încrederii în legile religiei ei și în divinitate, care pare să fi dispărut cu totul din colonia unde a fost dusă, conduce la aflarea adevăratei ei naturi, la trăirea vieții la o intensitate maximă, ca și cum maternitatea proaspăt descoperită prin Iusuf i-a dat puteri magice și a făcut-o să se vadă pe sine și să vadă lumea din jur prin alții ochi. Nu este de mirare, astfel, că titlul este reluat ca un laitmotiv în interiorul romanului, în poziții cheie, de mare intensitate sufletească.


     „Zuleiha deschide ochii” - un roman al autocunoașterii și al analizei psihologice

      Romanul este împărțit în patru părți distincte, fiecare dintre acestea prezentându-ne etape din viața Zuleihei, care se contopesc cu poveștile de viață ale lui Ignatov, ucigașul soțului ei și comandantul deschiaburiților, cu cea a lui Ilia Petrovici, pictorul devenit tăietor de lemne, cu cea a soților Sumlinski, care încearcă să uite de viața lor prin Europa, cu a lui Gorelov, deținutul cu mari aspirații, cu a doctorului Wolf Karlovici Leibe sau cu a lui Kuzneț, omul cel mai lipsit de suflet din toți cei care există. Firul epic urmărește destinul personajelor sale de-a lungul a șaisprezece ani, începând cu anul 1930 și oprindu-se în momentul încetării celui de Al Doilea Război Mondial, 1946, prea puțin resimțit în colonia din Siberia, prezentând momente clare de impunere a regimului din URSS asupra unei lumi, aducând rupturi de universul infinit, transformându-i pe oameni în sclavi ai sistemului, care, încet încet se obișnuiesc cu ceea ce vine asupra lor și încearcă să își continue viețile într-un mod firesc pe fondul luptelor interne și într-un microcosmos, o lume limitată la o bucată de pământ și la o bucată de pâine, o lume nu foarte satisfăcătoare din punct de vedere sufletesc, dar pe care oamenii rupți de pământul natal și de oamenii dragi reușesc să o asimileze ca fiind acasă.
     Zuleiha Valieva este o tătăroaică greu încercată de viață, o femeie puternică, dar nevoită să devină sclava soțului și a soacrei sale, asumându-și acest rol impus încă din adolescență de către familia sa. Ea este asemeni multor femei care au trăit înaintea ei, obișnuită cu zeul bărbat, care are drept de viață și de moarte asupra femeii, care are dreptul la cel mai bun loc de dormit și la cea mai bună îngrijire, care acceptă loviturile brutale venite ba din partea lui, ba din partea soacrei și aceasta doar pentru că nu cunoscuse o altă viață, ci era un reprezentat de seamă a culturii musulmane ce trăia în zona rurală. Pe lângă gospodărie, ea își ajută soțul la treburile din pădure, uitând astfel de sine, de foamea care o chinuia în mod continuu și de soacra supranumită Strigoaica (un nume simbolic, mai cu seamă că aceasta apare în momente cheie ale romanului, ca o formă de conștiință a nurorii sale, devenind un fel de strigoi ce îi bântuie cele mai grele momente din viață), dar mai cu seamă de pierderea celor patru fetițe, pe care le-a văzut pierind sub ochii săi. Este într-un fel prizoniera codului musulman mult prea strict, este închistată în tradițiile locului, având grijă să hrănească din când în când duhurile din jur, răspunde chemării soțului ei chiar dacă nu simte nimic, învață să trăiască într-o lume a bărbaților, în care rușinea, pudoarea și onoarea sunt cele mai mari bunuri ale unei femei. 
      Venirea sovieticilor o scoate din zona ei de confort și o dezrădăcinează alături de mulți alți țărani din zonă, care sunt nevoiți să reînvețe să trăiască, să se adapteze la noile condiții de viață, în care traiul la comun bărbați și femei nu mai este un păcat și în care moscheile devin grajduri pentru animale. Însă, într-un fel, dezrădăcinarea din zona ei înseamnă și un fel de înflorire și de eliberare pentru Zuleiha, care rămâne văduvă în urma uciderii lui Murtaza, soțul ei, de către Ignatov, unul dintre comandanții sovietici, ca urmare a refuzului său de a le mai oferi ceva cuceritorilor, după ce, mai înainte, le fuseseră luate vitele și mijloacele de trai, mai apoi venise rândul pământurilor, ceea ce pentru el era de neconceput. 
       Plecarea cu convoiul de deschiaburiți înseamnă pentru Zuleiha schimbarea totală a modului ei de viață. Timp de paisprezece ani privise din umbră cum Armata Roșie și puterea sovietică le impune lipsa credinței, îi expropriază și le impune un nou mod de viață, comunismul, însă, în lumea ei de la țară, toate acestea nu produceau mari schimbări, erau doar oaspeții răi care trebuiau păcăliți cu orice fel:
       „Oaspeții răi, care se simt în orice curte ca la ei acasă. care le iau oamenilor, fără să-ntrebe măcar, ultimele provizii de hrană și ce au mai de preț - semințele alese cu atenție și păstrate cu grijă pentru primăvara viitoare; fără a clipi, sunt gata să lovească, să împungă cu baioneta, să împuște pe oricine le-ar sta în cale.”
      Luarea ca ostatică a sovieticilor este începutul trezirii Zuleihei, care ajunge într-o lume cu totul nouă, ostilă, cu valori răsturnate, în care este martoră la fel de fel de brutalități, dar în care reușește să supraviețuiască, adaptându-se pe măsură ce timpul trece la noua sa viață, în care femeile stau la un loc cu bărbații, muncesc cot la cot cu ei, scapă de prejudecăți și devin cu toții egali în lupta lor pentru supraviețuire. 
        Convoiul condus de Ignatov ajunge la Leningrad, unde li se alătură alte personaje memorabile, din care se desprinde în mod clar doctorul Wolf Karlovici, intelectualul care refuzase să mai privească lumea în față după venirea la putere a dușmanilor comuniști, pe care taigaua siberiană îl trezește din nou la viață, la fel cum o face și cu Zuleiha. După o perioadă petrecută în închisoarea sovieticilor, oamenii sunt transportați în vagoane asemeni celor pentru vite, pentru a fi conduși la capătul lumii, fără hrană pe măsură, de multe ori fără apă... Cu acest convoi s-a pricopsit Ignatov, bărbat care nu își dorea nimic altceva decât să trăiască alături de Nastasia, o altă sovietică pe care ajunsese să o prețuiască. Totul se rupe atât pentru oamenii din vagoane, cât și pentru comandant în momentul în care ajung în Siberia, unde, în urma unui accident maritim provocat de o barcă prea fragilă, îi condamnă pe toți la traiul pe o insuliță de lângă râul Angara, din taigaua siberiană, zonă ce are propriile reguli și moduri de viață.


     „Zuleiha deschide ochii” - un roman al supraviețuirii și al descoperirii de sine     

     Acesta este contextul în care Zuleiha află că este din nou însărcinată și, cu toate că nu sunt condițiile propice pentru maternitate, pruncul din pântecele ei, Iusuf, se încăpățânează să supraviețuiască, ținând-o și pe mama sa în viață, oferindu-i dorința de a trăi, după ce, mai înainte, se simțise ca și moartă în închisoarea din Leningrad sau, mai apoi, pe tren:
      „Uneori i se năzărea că era deja moartă. Toți oamenii din jurul ei - epuizați, palizi, care-și petreceau ziua în șoapte și plânsete tăcute - ce erau ei altceva decât niște morți?”
     Maternitatea o schimbă pe Zuleiha, o transformă, o face să fie o variantă mai bună a ei, mai cu seamă că nu este o mamă tipică dintr-o căsuță frumoasă de la țară, ci își asumă calitatea de mamă într-o lume dură, în care cel mai puternic supraviețuiește, în care nu există multe libertăți, iar de multe ori nu există nici măcar hrana necesară pentru o persoană, darămite pentru un copil. Ea reușește să își crească copilul în colonie, să se descopere, să afle ce înseamnă să trăiești cu adevărat, să simți vântul prin părul lăsat liber, neacoperit de basma, să vânezi, să trăiești, să iubești, în ciuda faptului că inima ei se înmoaie în preajma lui Ignatov, tocmai ucigașul soțului ei și cel care i-a adus în acest punct, în această situație. Pentru ea, totul se schimbă, și valorile, și modul de a percepe lumea, căci aici Dumnezeu pare că a dispărut cu totul, lăsându-i pe oameni de capul lor:
      „(...) dacă Preaînaltul este atât de ocupat cu altele, încât a uitat de ei, de treizeci de oameni flămânzi și zdrențuiți în adâncul pădurilor siberiene? Dacă El și-a întors pentru o vreme privirea severă de la deportați și i-a pierdut în întinderea fără de sfârșit a taigalei? Sau, ceea ce e la fel de posibil, ei au ajuns atât de departe, la capătul lumii, unde privirea Atotputernicului poate că nu-i mai ajunge?”
       Zuleiha nu este singura care se deschide spre lume, ci și Ignatov o face. Credea în cauza Armatei Roșii și în cauza revoluției sovietice, menite să formeze o țară mare, însă, devine el însuși prizonierul acesteia în momentul în care timp de șase luni conduce un convoi feroviar fără hrană și fără apă, apoi duce oamenii spre moarte pe apă, fără posibilitatea de a îi salva, după care devine prizonier asemeni lor în taigaua siberiană. Începe să fie bântuit de chipurile oamenilor pe care îi are în stăpânire, de aceea se și simte responsabil pentru ei și în primul an trăiește alături de ei în bordei și vânează pentru ei. Apoi, când o lume diversă îi este adusă în colonie, cuprinzând credincioși și atei, ruși, tătari, nemți, greci, ciuvași, el nu se pleacă în fața poruncilor de sus și vede mai departe tot binele celor din jur, căutând să păstreze o atmosferă de toleranță și de într-ajutorare reciprocă, în ciuda condițiilor grele de muncă și de trai. 
       Colonia este populată cu oameni diverși, dintre care se desprind diverse chipuri, care ne ajută să vizualizăm mult mai bine lumea aceasta nou creată de sovietici, lumea aceasta atât de închisă, în care copiii deveneau singura certitudine pe fondul unor adevăruri incerte. Zuleiha ajunge să trăiască pentru fiul ei, Iusuf, trecând chiar peste dragostea ei pentru Ignatov. Cel din urmă ajunge să facă lucruri incredibile, să îi ajute pe cei care îi erau în definitiv dușmani. Singurii care rămân în esență răi sunt Kuzneț, cel care i-a adus aici și cel care își vede mai departe de propriile visuri de ascedere pe scara socială, și Gorelov, deținutul care trece peste oricine și peste orice doar pentru a îi fi lui bine.
       „Zuleiha deschide ochii” este o operă complexă, cu o mare forță narativă, care ne prezintă o întreagă lume, o istorie dureroasă a unor oameni greu încercați de soartă. Cu toate acesta, romanul nu este unul despre cuceririle Uniunii Sovietice, deși acest aspect rămâne într-un plan secund, ci este despre oameni puternici, care ajung să se descopere și să se transforme în plan interior, ajungând la desăvârșire prin suferințele îndurate.


     DATE DESPRE CARTE:
     _________________
     Titlu: „Zuleiha deschide ochii”
     Autor: Guzel Iahina
     Titlu original: Zuleiha otkrîvaet glaza
     Traducător: Luana Schidu
     Editura: Humanitas
     Colecție: Raftul Denisei
     Anul apariției: 2018
     Număr de pagini: 480


            

miercuri, august 22

WALTER LORD: O NOAPTE DE NEUITAT - RECENZIE (14 APRILIE 1912 - ULTIMELE ORE FATIDICE ALE TITANICULUI)



     „Lord a surprins remarcabil elementul uman al întâmplării, a descris modul în care cei de la bordul vasului au reacționat la dezastru, indiferent de clasa socială din care făceau parte.”
     - Stanley Walker, New York Herald Tribune

      Nu știu dacă sunteți dintre cei care revedeți filmul Titanic din când în când, mai ales dacă vorbim despre cel care îi are ca protagoniști pe Kate Winslet și Leonardo DiCaprio, însă eu obișnuiesc să o fac. La fel, îmi place să vizionez documentare legate de tragica scufundare a vasului Titanic și îmi place să citesc despre evenimentele care au rămas în istorie, pentru că sunt de părere că unele fapte istorice trebuie să fie amintite iar și iar, astfel încât să nu se mai repete sau să se ia măsuri pentru diminuarea fatalismului dintr-o anumită situație. Titanicul a fost cu adevărat o lecție pentru cei care trăiau în anul 1912 și continuă să ne ofere elemente de morală chiar și la atâta timp distanță, căci moartea a o mie și ceva de oameni nu are cum să se fi petrecut în zadar, ci ea rămâne în memoria colectivă, ne înspăimântă, ne întristează și ne face să punem mult mai mult lucrurile în perspectivă. Astfel, acestea fiind spuse, va puteți imagina cât de tare m-am bucurat când am aflat de cartea lui Walter Lord - „O noapte de neuitat”, care are în prim-plan exact acea noapte de 14 spre 15 aprilie 1912, când Titanicul, un colos maritim, și-a găsit adăpostul în apele înghețate ale Atlanticului. Aceasta este o mărturie șocantă, dar extrem de fidelă evenimentelor petrecute atunci, fiind una dintre cele mai exacte, pentru că este întocmită cu ajutorul mărturiilor tulburătoare a șaizeci și trei de supraviețuitori ai dezastrului, fapt care a permis o apropiere de simțămintele celor care au luat parte direct la una dintre cele mai negre nopți ale secolului al XX-lea.
      Cu toate că la baza creării acestei cărți au stat mărturiile supraviețuitorilor, „O noapte de neuitat” nu este plină de citate sau de relatări ale acestor, ci Walter Lord realizează o cronică a dezastrului, povestind totul cu patimă, oferindu-ne scene din ceea ce s-a petrecut în acea noapte, folosindu-se fie de un stil cinematografic, care ne oferă o mai bună perspectivă asupra celor întâmplate, fie de un stil încărcat de emoție, care ne face să simțim dramele din spatele celor întâmplate, căci soții și copii au fost separați în mod brutal de soții sau tații lor, iar mulți bărbați au rămas gentlemeni până la final, pierind cu demnitate în apele înghețate. A fost un dezastru de proporții uriașe care a rămas în istorie mai mult decât au făcut-o alte tragedii maritime tocmai pentru că Titanicul s-a bucurat de o mare publicitate, fiind un vas cum nu se mai văzuse până atunci, înalt cât o clădire cu unsprezece etaje, de o eleganță uimitoare, ce crea un univers feeric, ce a atras multe nume mari ale acelei perioade, persoane aparținând înaltei societăți, ceea ce i-a crescut și mai tare notorietatea. De asemenea, poveștile din spatele scufundării, care au arătat cât de nepregătit era în realitate vasul pentru o tragedie, cât de puține bărci de salvare existau comparativ cu numărul de pasageri îmbarcați, cât de demni au fost bărbații de la bord, care s-au îmbrăcat în cele mai elegante costume și și-au păstrat bunele maniere, oferindu-le femeilor sprijinul moral de care aveau nevoie pentru a păși în necunoscut, fără a ști dacă vor mai fi vreodată un întreg cu soții lor, precum și modul brutal în care pasagerii de la clasa a treia au fost împiedicați să urce în bărcile de salvare, precum și obediența acestora din urmă, care nu credeau că li se cuvine locul pe barcă, a făcut ca Titanicul să rămână în memoria colectivă până în zilele noastre. Este vasul care a supraviețuit tocmai pentru că venea dintr-o altă lume, o societate cu alte precepte morale, cu alte valori și cu o altă demnitate, o lume care a încetat să existe, care pare că s-a scufundat la rândul ei.


    „Titanicul a fost și ultimul reper major al bogăției și al înaltei societăți aflate în centrul atenției tuturor. În 1912, nu existau vedete de film, radio sau televiziune. Sportivii erau destul de puțin cunoscuți, iar boema nu ieșea deloc în evidență. Oamenii de rând depindeau de figurile proeminente ale societății, întrucât traiul de lux al acestora îi făcea să suporte mai ușor monotonia propriilor vieți. (...) Într-un anume sens, deznodământul tragic al Titanicului a încheiat epoca acestui stil de viață, pentru că niciodată nu a mai fost la fel (...)”

      Walter Lord reușește în zece capitole, un cuvânt înainte și un capitol dedicat caracteristicilor navei să realizeze cronica unui dezastru, surprinzând pasagerii încă de dinainte de lovirea aisbergului, când semnale de alarmă s-au tot tras, continuând cu lovirea iminentă acestuia și cu umplerea tuturor compartimentelor cu apă, fapt care nu a condus la un haos, cum ne-am fi așteptat, ci toți au continuat să se comporte ca și cum ar fi fost doar la promenadă alături de familie... Chiar există imaginea bărbatului care se îmbracă în pijamale, ca și când ar merge la culcare, sau cea a mamei care le citește copiilor ei o poveste și le cere să doarmă, fără a le explica că este ultimul somn. Totul ne apare în față cu acuratețe și ne lovește direct în suflet, căci nu ai cum să nu îți imaginezi care or fi fost sentimentele atunci, ultimele gânduri ale celor prezenți la bord. 
       Titanicul era vârful navelor existente în acel moment, era considerat a fi acea navă care face minuni, cu capacități nemaivăzute de transportat pasageri, cu săli de lectură, săli de mese, bucătării, adevărate apartamente pentru cei de la clasa întâi, unde oamenii veneau însoțiți de către propriii servitori, cu zone private de promenadă, cu palmieri aflați din loc în loc, cu dineuri cum numai prinții aveau, cu un echipaj impecabil, cu clasele a doua și a treia care doar visau la clasa întâi și la puntea principală, cu zone de siguranță care se credeau invincibile, căci și dacă apa inunda trei sau patru compartimente, vaporul încă putea pluti. Într-un cuvânt, era considerat a fi un proiect colosal, ceva ce nu se mai văzuse până atunci și extrem de îndrăzneț pentru epoca la care a văzut lumina zilei. A fost visul unor constructori ce a prins viață în cadrul companiei White Star, iar Titanicul chiar părea o stea. Era o adevărată onoare să te afli la bord, era o adevărată onoare să lucrezi pe acest vas, iar toți l-au considerat de nescufundat. Mai mult decât atât, echipajul asigura că nici Dumnezeu nu poate face acest lucru. Așadar, mărimea, luxul și inovația îl făceau să pară cel mai sigur mijloc de transport din toate timpurile, iar două mii și ceva de oameni s-au îmbarcat, mulți oameni de afaceri și oameni influenți ai vremii, iar, pentru început, totul părea mirific, totul era la înălțime și părea mult mai mult decât li se promisese.





     Toate acestea le aflăm în primele capitole ale cărții, iar în acestea Walter Lord reușește să se păstreze cât de cât obiectiv, cu excepția finalurilor de capitol când continuă să îi judece în mod repetat pe cei de pe nava Carpathia, aflată cel mai aproape de Titanic, care nu a recunoscut semnalele ce anunțau dezastrul sau nu le-a luat în calcul încă de la început, ceea ce era oarecum de înțeles, ținând cont de faptul că ea era o navă mică, iar Titanicul era o navă de croazieră, considerată extrem de sigură. 
      Începând cu jumătatea cărții, când începe efectiv relatarea tragediei, autorul își schimbă tonul și devine mult mai acid ca stil, mult mai atacator, tăind în carne vie și judecând faptele la rece pe baza mărturiile obținute și a însemnărilor din timpul anchetelor ce au urmat după scufundarea navei. El arată cu degetul spre acele aspecte care ar fi putut duce la evitarea a tot ceea ce s-a întâmplat sau la o mai bună organizare după ce totul se petrecuse, pentru a se evita pierderea a mai mult de o mie de vieți omenești. Walter Lord ne spune despre cele șase anunțuri anterioare lovirii ghețarului, care le anunța existență în apele Atlanticului a mai multor aisberguri, pe care echipajul de pe Titanic nu le-a luat în seamă, iar când a făcut-o, a fost mult prea târziu pentru a se mai putea evita efectiv ghețarul ce se înălța asemeni unui munte din ocean. Apoi, a fost lipsa organizării efective a personalului și a oamenilor, care nu știau exact cum să reacționeze în cazul dezastrului. A fost și șocul inițial care a contribuit la tot acest haos, căci mulți nu au vrut să creadă ceea ce se petrecea sub ochii lor și cei mai mulți așteptau să se petreacă o minune. Multe femei au refuzat să se suie în bărcile de salvare, fie fiindcă însemna să se despartă de soții lor, fie pentru că vaporul li se părea mult mai sigur decât fragilele bărcuțe. Era o dorință acerbă ca totul să fie bine, așa că evitarea realității era cea mai la îndemână. Apoi, mulți pasageri de la clasa a treia nu au fost lăsați să urce pe puntea principală, li se tot spunea să aștepte bărcile destinate lor, deși se știa că bărcile de salvare nu erau suficiente, acestea acoperind abia sub o mie de oameni. Multe vapoare aflate în apropiere nu au luat semnalul în serios decât când a fost mult prea târziu, iar Titanicul, vasul de nescufundat, s-a dus la fund așa de rapid încât mulți nu au știut cum să reacționeze. Abia după ce totul s-a întâmplat, s-au luat măsuri pentru ca astfel de tragedii să fie evitate, s-au pus la cale strategii pentru evitarea dezastrelor și s-au impus reguli aplicabile tuturor, atât celor implicați, cât și celor aflați în apropiere.


     „Începând de atunci, oamenii nu au mai cutezat vreodată să intre în zona câmpurilor de gheață fără să ia în seamă avertismentele și încrezându-se complet doar în câteva mii de tone de oțel și nituri. Din acel moment, navele de linie transatlantice a luat în serios toate alertele de derivă a ghețarilor, abătându-se de la rutele periculoase sau încetinind viteza. Nimeni nu a mai crezut că există «un vapor de nescufundat». (...) Vasele de linie nu au mai menținut comunicarea radio doar parțial. De atunci începând, fiecare vapor de pasageri a avut un sistem de supraveghere radio nonstop, 24 de ore din 24. Niciodată nu s-a mai întâmplat o catastrofă în timp ce un radiotelegrafist precum Cyril Evans să doarmă liniștit că a ieșit din tură, la numai zece mile distanță de o navă care se scufundă. Și tot atunci a fost ultima dată când un vapor de pasageri a plecat în cursă fără să aibă destule bărci de salvare la bord.”

     Se poate observa astfel că Titanicul a lăsat multe lecții în urma lui, vaporul pe care nici Dumnezeu nu îl putea scufunda a oferit un model de conduită vaselor apărute după el și i-a făcut pe oameni să se îndoiască puțin de invincibilitatea tehnologiei. Un astfel de dezastru putea fi evitat, dacă multe aspecte ar fi fost luate în calcul și există o infinitate de „dacă” și de întrebări fără răspuns în acest caz. Supraviețuitorii nu au știut să explice cu exactitate cum de s-a petrecut totul, nu au reușit să fie martori obiectivi, mai ales că mulți purtau cu ei povara pierderii celor dragi sau faptul că viața lor a fost salvată prin sacrificiul multor altor vieți, iar această povară i-a făcut să ofere relatări asupra dezastrului care să le scuze comportamentul din acel moment. Erau oameni de omenie, oameni cu un simț al datoriei ieșit din comun, care astăzi nu mai poate fi văzut. Au fost și bărbați care s-au salvat, unii pătrunzând în mod fraudulos în bărcile de salvare, alții care au avut instinct de supraviețuire pe oceanul înghețat, însă cei mai mulți și-au făcut datoria până la capăt și i-au apărat pe cei slabi, femei și copii deopotrivă, doar pentru că așa știau că trebuie procedat. Muzica de jazz se auzea pe fundal, domnii se îmbrăcau elegant, căpitanul surâdea tuturor, ca și cum nimic rău nu s-ar fi putut întâmpla, astfel încât să le ofere femeilor și copiilor dramul acela de încredere necesar pentru a părăsi Titanicul fără cei dragi lor. A fost un mare act de curaj colectiv, pe care sunt aproape sigură că astăzi nu l-am mai putea întâlni.
      „O noapte de neuitat” surprinde prin emoția transmisă, care atinge cote maxime în ciuda faptului că nu avem în fața ochilor o carte de beletristică, ci una de non-ficțiune, însă autorul reușește să redea cu acuratețe sentimentele, trăirile existente în noaptea scufundării Titanicului, nava considerată de nescufundat, iar totul este prezentat într-un crescendo total, conducând într-un final, în momentul salvării, la muțenie totală. Walter Lord realizează cronica unui dezastru de proporții, păstrând balanța dreaptă și evitând speculațiile, ceea ce transformă cartea sa într-una dintre cele mai de încredere mărturii cu privire la tragedia din noaptea de 14 aprilie 1912.



   DATE DESPRE CARTE:
    ________________
    Titlu: „O noapte de neuitat”
    Autor: Walter Lord
    Titlu original: A Night to Remember
    Traducător: Alfred Neagu și Junona Tutunea
    Editura: Corint
    Anul apariției: 2013
    Număr de pagini: 208

     Cartea poate fi comandată de aici.



marți, august 21

JURNAL DE CITITOR: CITESC CĂRȚI ÎN PARALEL?



     Nu există reguli în ceea ce privește cititul și nici cititori care să se asemene atât de tare în ceea ce privește lumea cărților. Fiecare are modul său particular de a se bucura de lectură, de a intra în universuri diferite și de a își bucura sufletul prin intermediul cărților pe care le citește. Însă, am observat că atunci când spui că ai tendința de a citi mai multe cărți în paralel, se uită acest principiu și apare un fel de Judecată de Apoi. Vei auzi extrem de des voci surprinse spunând: „Cum faci asta? Nu încurci acțiunea cărților? Nu încurci personajele? Nu ți se pare că nu acorzi timpul cuvenit uneia dintre cărți? Nu ți se pare că te întinzi prea mult ca timp în ceea ce privește citirea cărților? De ce faci asta, nu ar trebui să te poți bucura de cititul unei cărți în tihnă?” și multe altele de felul acesta. 
      Tocmai din această cauză, pentru că mulți te judecă dacă afirmi că ai în plan mai multe cărți, pe care vrei să le citești în același timp, sau pentru că ajungi să fi considerat un fel de cititor de mâna a doua, net inferior cititorului rege care citește o singură carte, ajungi să te ferești să mai spui că citești în paralel, că poți să ajungi în mai multe locuri și să vizualizezi mai multe universuri literare odată. Subiectul a ajuns un fel de tabu în lumea literară, însă eu am decis că nu are de ce să îmi fie rușine. Da, citesc mai multe cărți în paralel, două, trei poate, depinde de stare, de moment, de ceea ce îmi doresc la momentul respectiv. Nu se întâmplă mereu, uneori am starea necesară doar pentru o singură operă literară, însă, adeseori, mă surprind având mai multe cărți începute, iar acest fapt nu mă deranjează în absolut niciun fel. Și nu, nu încurc nici subiectele, nici personajele cărților citite. Obișnuiesc să compar această activitate cu privitul unor seriale, la fel cum poți vedea mai multe în aceeași perioadă, la fel e și cu cărțile, îți faci distribuția în capul tău... Plus, la mine, cred că ajută și atenția distributivă. Sunt profesor ca formație, chiar dacă nu mai lucrez momentan într-o școală, iar acolo este absolut necesar să predai o lecție și să fii atent la ceea ce se petrece în jurul tău, atât în sala de curs, cât și pe holurile școlii... La mine lucrurile funcționează cât se poate de normal, intră în firescul lucrurilor și fac acest lucru încă din facultate, apoi în timpul primelor zile de lucru în școală, când aveam parte de navetă multă.
     În clipele în care făceam naveta, aveam neapărat o carte care mă însoțea la drum, un volum cu coperta normală, care să nu reprezinte o mare greutate, și nici ceva cu un subiect prea greu și prea complex, ci doar ceva relaxant, numai bun pentru călătorii. Ar fi fost și păcat să nu citesc pe microbuz sau tren, era mult timp pierdut astfel, iar eu încercam să profit la maximum de acest fapt. Îmi făceam eu temele pentru masterat pe microbuz, de ce nu aș fi și citit și ceva în timpul ăsta?! Aveam și acasă o carte, cea pe care o țineam pe noptieră, de cele mai multe cu coperta cartonată sau cu un număr mai mare de pagini, cu un subiect mai complex, păstrată pentru zilele libere mai cu seamă.
       În timpul facultății cred că s-a format obiceiul ăsta cu cititul în paralel. Am absolvit secția de Română-Engleză a Facultății de Litere și aveam de citit atât la literatura română, cât și la cea engleză. Erau lecturi obligatorii și, cum eu sunt obsedată de a ști cât mai multe și de a obține cele mai bune rezultate, citeam tot și cum altfel decât în paralel, pentru a duce totul la bun sfârșit. La fel, aveam alături de mine și o lectură pe care mi-o doream neapărat în acel moment. Am rămas și acum cu acest obicei, mi se pare că mă ajută mult mai bine să citesc mai multe cărți, căci am destul de multe pe lista de dorințe. Citesc în funcție de starea de moment și de plăcerea din acea clipă, însă mai niciodată același gen literar. Citesc fie ficțiune și non-ficțiune, fie genuri diferite, care mă ajută mult mai tare să delimitez totul. Citesc cam două, trei cărți odată, două în format fizic, una în format ebook. Nu îmi diminuează în niciun fel plăcerea cititului, nu îmi place să citesc din obligație, doar că este un obicei format în timp pe care mi l-am păstrat. Știu foarte bine ce se întâmplă în fiecare carte citită și nu voi încurca lucrurile, pot face o analiză literară pentru fiecare în parte și acest lucru este demonstrat :D Foștii mei elevi știu ce puteam face, i-am înnebunit destul :) 
     Voi citiți cărți în paralel? Reușiți să vă concentrați suficient de tare?

MUNTELE ROȘU, UN LOC CARE ÎȚI TAIE RESPIRAȚIA



     Nu știu cum este pentru voi, însă, pentru mine, muntele a reprezentat întotdeauna acasă. Sunt născută și crescută într-o zonă de munte și toate peisajele pe care munții și dealurile din jur mi le oferă reprezintă liniștea și oaza mea de pace și armonie dintotdeauna. Tocmai de aceea, atunci când am musafiri, prefer să le arăt împrejurimile mergând pe munte și nu pe oricare, ci pe unul dintre cei mai înalți din Carpații de Curbură, Muntele Roșu. Acesta are 1765 de metri înălțime și face parte din Masivul Ciucaș și are darul de a domina Valea Teleajenului. Numele său este dat de un fenomen unic în România, care este un adevărat spectacol al culorilor și se poate observa în luna iunie: versanții se umplu de bujori de munte sau rodedendroni, toți având culori vii și un parfum specific. Muntele Roșu este o alternativă la munții de pe Valea Prahovei, mult mai aglomerați decât cel în cauză, mai cu seamă în această perioadă a anului.
      La Muntele Roșu se ajunge ușor, pe DN1A, urmând traseul București-Ploiești-Văleni de Munte-Cheia, iar nu cu mult de la ieșirea din stațiunea turistică se face un drum lateral pe dreapta care conduce spre cabanele și potecile turistice. Drumul până sus este acum practicabil, s-a reparat și se poate ajunge mult mai ușor chiar și cu mașina. 
       Drumul de la ieșirea din Măneciu-Ungureni este la rândul său spectaculos, trecând prin păduri vechi și pe lângă coada lacului de acumulare, unde vă recomand să faceți un popas, așa cum am făcut și noi.
   



   În drum spre Muntele Roșu, puteți vizita mănăstirile Suzana (de maici) și Cheia (de călugări), care sunt adevărate oaze de liniște și de culoare. După cum știți, eu sunt de religie musulmană, însă aceste două spații sunt pline de spiritualitate și mai arunc un ochi din când în când în curțile pline de flori. Găsești întotdeauna pacea interioară, chiar dacă, pentru mine, nu reprezintă nimic din punct de vedere religios. Sunt impresionante pentru oricine pătrunde în interior arhitectura populară a vechilor chilii monahale, zidurile înalte și groase, iar la Cheia se află icoane pictate de către marele pictor Gheorghe Tătărescu, ceea ce este un mare plus pentru iubitorii de frumos.




     Drumul până la Muntele Roșu se poate parcurge și cu piciorul, pentru cei care sunt obișnuiți cu genul acesta de activități. Eu nu am condiția fizică necesară, trăiască mașina :) 

      Ajunși sus pe versant, te frapează imaginile desprinse parcă din poveștile vechi, pe care ni le citeau părinții când eram copii. Peisajele au darul de a îți tăia respirația, în orice parte ți-ai întoarce privirea, dai peste un pisc montant, peste vârfuri înalte, cărora abia le poți vedea vârfurile. Sus, întotdeauna simți acea comuniune om-natură și te bucuri de tablourile vii ce ți se desfășoară în fața ochilor. Gândurile se topesc în neant și tu practici una dintre cele mai înălțătoare experiențe. Admiri totul, observi pădurile din jur, potecile care duc la traseele montane, iar, dacă ai noroc (la noi nu a fost cazul, era înnorat), observi și oamenii curajoși care plutesc pe planoarele lor.







    Puteți observa din poze că este loc destul pentru camping, puteți rămâne aici un timp dacă vă doriți. Ceea ce m-a întristat a fost faptul că una dintre cele mai vechi cabane din zonă, construită în anul 1948, cabana Muntele Roșu, care putea concura cu un muzeu cinegetic cu toate acele trofee și animale împăiate, a fost închisă. Rămâne cabana Silva unde se poate face un popas, însă, pentru mine, rămâne regretul că s-a terminat ceva frumos.




    De asemenea, muntele este adăpostul stânelor de când mă știu, fapt care face posibilă găsirea de produse ecologice proaspete, fie că e vorba de brânză sau de lapte. Nici în acest an nu s-a făcut excepție, stâna era prezentă, la fel și câinii de pază, care făceau paradă în timp ce păzeau, lăsându-se fotografiați atât timp cât oamenii nu se apropiau prea tare de bunul lor. Erau o concurență serioasă pentru câinii veniți în vizită cu stăpânii lor, la fel de frumoși ca și cei ciobănești.





     În plus, ne-am bucurat de fructele de munte de sezon pe care le-am putut cumpăra de la vânzătorii ambulanți. Am luat zmeură și mure și ne-am bucurat de aroma lor autentică și de parfumul lor care te face să te gândești doar la natură și la munte.




     Pe noi ne-a alungat ploaia, însă dacă vă doriți o experiență inedită și o ieșire din cotidianul dominat de caniculă, vă recomand cu drag muntele Roșu. Nu veți regreta! 





luni, august 20

MID YEAR BREAK FREAK OUT BOOK TAG #2




     Am trecut de jumătatea anului deja, nici măcar nu îmi vine să cred că suntem deja aproape de septembrie, însă am avut un an literar destul de bun, clar am citit și voi citi mai mult ca anul trecut, când am ajuns la un număr de optzeci și ceva de cărți (am șaptezeci și șase de cărți citite până la ora actuală și două sunt în progres acum), ceea ce mă bucură nespus, fapt pentru care mi-am propus să refac un book tag care mi-a plăcut foarte tare, pe care îl făcusem și anul trecut. Îmi plac tag-urile în general, însă pe acesta îl iubesc în mod special, pentru că mă ajută să îmi fac un fel de bilanț și să îmi pun gândurile în ordine. Dacă sunteți și voi curioși de modul în care m-am descurcat până la acest moment, vă invit să citiți și voi întrebările și răspunsurile de mai jos.


      1. Cea mai bună carte pe care ai citit-o până în acest punct al anului 2018.
       Am multe preferate în acest an și aș aminti aici „Femeia din Orient Express” de Lindsay Jane Ashford și „Scrisori din insula Guersney” de Mary Ann Shaffer, două cărți care m-au marcat și care clar sunt dintre romanele preferate ale acestui an. Însă, la o analiză atentă, cea mai bună carte pe care am citit-o în anul 2018 rămâne „Somerset” de Leila Mecham, pentru tot ceea ce m-a făcut să simt, pentru că mi-a făcut sufletul să treacă printr-o multitudine de stări și pentru că mi-a oferit o lectură de calitate și o scriitură extrem de puternică. Romanul este unul foarte complex, aducând în prim-plan povești de viață, vizând-o cu precădere pe aceea a plantatorilor, războiul dintre Nord și Sud, modul în care a apărut statul Texas și este un punct de plecare extraordinar pentru unul dintre romanele mele preferate scrise de către aceeași autoare - „Trandafiri”. O întreagă lume se desfășoară în fața noastră citind acest roman, iar acest lucru m-a făcut să plasez acest roman în topul preferințelor mele până în acest moment. Nu se știe până la finalul anului ce cărți voi mai descoperi, dar nu cred să fie vreuna care să o detroneze pe aceasta.



      2. Cea mai bună continuare a unei serii citite în 2018.
      La această cerință îmi este extrem de ușor să răspund, pentru că există o serie pe care am ajuns să o ador și care mă surprinde cu acel crescendo al său cu fiecare nou volum pe care îl citesc și mai am două volume și nu știu, sincer, ce o să fac apoi, pentru că m-am îndrăgostit de lumea creată de Theo Anghel. Este vorba, desigur, de seria „Am murit, din fericire!” și preferatul meu este de departe al treilea volum al acesteia - „Dincolo”. Romanul te ține cu sufletul la gură până la ultima pagină, iar universul creat de autoare este pur și simplu minunat. Poți vizualiza totul, treci de la o aventură la alta alături de personajele principale, afli povestea lui Abel și, nu știu, abia aștept să văd ce urmează. Sigur voi avea parte de multe surprize cu celelalte două volume. 


      3. O carte nou lansată pe care nu ai citit-o, dar pe care vrei neapărat să o citești.
      Noua mea dorință literară poartă un singur nume: „Fata cu palton albastru” de Monica Hesse. Dacă sunteți de mai mult timp pe blogul meu, atunci știți deja că ador ficțiunile istorice, iar cea a Monicăi Hesse aduce în prim-plan destinul unei tinere din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Doar acest aspect și este suficient pentru a mă face să îmi doresc să o citesc. Consider că niciodată nu avem suficiente mărturii din acea perioadă. La aceasta se adaugă și descrierea minunată a romanului, faptul că aduce în față cititorilor o poveste din timpul Rezistenței, o poveste despre dragoste și curaj. Sper să ajung la ea cât mai repede posibil!

     4. Cea mai anticipată lansare din cea de a doua jumătate a anului.
       Aici îmi este destul de greu să spun ce anume îmi încântă cel mai tare sufletul de cititor. Cred că am două bucurii care mă așteaptă în toamnă și singurele pentru care mă bucur că se termină vara. Este vorba despre spin-off-ul seriei „Nemuritor” anunțat de Oana Arion, care îl va avea în centrul acțiunii pe Ian, personajul meu preferat din întreaga serie, și, bineînțeles, de volumul trei din seria „Ephialte” de Cristinne C. C., un fantasy deosebit, pe care abia aștept să îl am în brațe. 


     5. Cea mai mare dezamăgire a anului 2018
     La acest punct, a trebuit să mă opresc puțin și să analizez ce anume nu mi-a plăcut, pentru că, de regulă, obișnuiesc să las dezamăgirile deoparte. M-am oprit într-un final la „Sunt aici” de Clelie Avit, pentru că este un roman extrem de lăudat, dar care mie nu mi-a trezit acele sentimente pe care aș fi crezut ca le voi simți citind descrierea și recenziile scrise cu privire la subiectul lui. A fost mai puțin decât m-am așteptat, nu am găsit personaje bine dezvoltate, acțiunea a scârțâit pe alocuri, ba chiar a fost nerealistă. Îi iert toate însă autoarei, este un roman de debut și se simte.


     6. Cea mai mare surpriză a anului 2018
     Anul acesta au fost multe surprize plăcute, au fost multe cărți care au reușit să îmi pătrundă în suflet, însă cea mai mare surpriză rămâne „Până la sfârșitul timpului” de Raluca Alina Iorga , pentru că autoarea a reușit să îmi stârnească emoții puternice cu acțiunea cărții, m-a făcut să îmi schimb percepțiile asupra istoriei și să îl văd pe Vlad Basarab cu alți ochi, să empatizez cu el, omul, și să pun altfel lucrurile în perspectivă.


     7. Noul autor preferat
     Anul acesta am descoperit foarte mulți autori care scriu bine și care au darul de a atinge cele mai ascunse corzi ale sufletului nostru. Însă, cel care m-a surprins cel mai tare a fost Ana Mănescu. Scrie o operă de un lirism fantastic, cuvintele curg ca un râu peste suflet, emoțiile irump cu putere dintre rândurile citite și ajung direct în suflet.

     8. Noul personaj preferat
     Nu cred că va reprezenta o surpriză pentru nimeni faptul că Jessica Wyndham, personajul principal din „Somerset”, este noul meu personaj principal. Este un caracter extrem de puternic, care luptă pentru iubirea sa și pentru persoanele pe care le iubește.


     9. O carte care te-a făcut să plângi
     Sunt multe cărți care m-au făcut să plâng, sunt sensibilă, asta e, însă o să amintesc cea mai nou citită carte care m-a făcut să plâng: „Se numea Sarah” de Tatiana de Rosnay. Povestea Sarei este una extrem de sensibilă, la fel cum sunt și poveștile a mii de copii uciși de poliția franceză, la ordinul regimului nazist, în urma acelei razii fatidice de la Vel d`Hiv.


     10. O carte care te-a făcut să râzi
    Una dintre cărțile care m-a făcut să râd prin prisma poveștii și a acțiunii aduse în fața noastră este clar „Dulcea mea răzbunare” de Jane Falone. Comicul este generat în principal de situațiile prin care trec personajele, dar  și de personajul principal, Paula, genul acela de prietenă pe care mi-o doresc prin preajmă.
       Știu că trebuia doar o carte specificată aici, însă nu mă pot abține să nu amintesc și de „Jurnal de librar” de Anca Zaharia și asta doar pentru că situațiile prezentate de aceasta în calitate de librar sunt atât de asemănătoare cu realitatea mea, încât cu greu mi-am abținut hohotele de râs la unele istorii de viață.

      11. Cea mai bună ecranizare a unei cărți pe care ai văzut-o anul acesta
      La capitolul filme, iar sunt în urmă și nu obișnuiesc să văd multe ecranizări, aproape întotdeauna mă dezamăgesc după ce am citit cartea. Însă, cea mai bună cred că a fost cea de la „Harry Potter și Pocalul de Foc”, mai ales pentru scena balului. 

    12. Cea mai bună recenzia pe care ai scris-o până acum
     Nu știu vouă, dar mie cel mai tare îmi place cum mi-a ieșit recenzia de la „Domnul Ibrahim și florile din Coran”. Bine, de vină este Schmitt, care reușește să transmită atât de multe senzații și să trateze atât de multe subiecte actuale într-un spațiu atât de mic și acest fapt mi se pare esența scrisului. Îmi place cum am reușit să îmi adun gândurile (ceea ce se întâmplă mai greu când ceva îmi place foarte tare) și să le aștern pe hârtie...

    PS: Dacă nu mă laud eu, atunci cine? :)


   13. Cea mai frumoasă carte pe care ți-ai cumpărat-o (sau ai primit-o) anul acesta
     Nu știu exact la ce se referă cerința aceasta, dacă la copertă sau la subiectul în sine, dar cum nu am fost sigură, am ales un roman frumos atât vizual, cât și ca text: „Grădina cu fluturi” de Dot Hutchison. Subiectul este unul dur, însă mi-a plăcut modul în care s-a desfășurat totul și răsturnarea de situație din final, ceea ce mă face să aștept cu nerăbdare celelalte două volume (de existența cărora bineînțeles că nu știam când mi-am luat cartea de față :) ).

    14. Ce cărți trebuie să citești până la finalul anului?
     Nu mai sunt de mult sub auspiciul tăișului sabiei numite „trebuie”. Nu citesc pentru că trebuie, ci pentru propria plăcere... Nu îmi fac foarte multe planuri, citesc ceea ce îmi face cu ochiul pe moment și am o listă extrem de mare cu cărți pe care îmi doresc să le citesc. Amintesc aici „Bad Romance”, „Codul lui Zoran”, „Printre lei”, „Râurile din Londra”, „Fraiero!” și lista ar putea continua la nesfârșit... Am multe cărți abia achiziționate care stau cuminți.

      Dacă v-a plăcut acest tag, vă invit să îl preluați, cu precizarea sursei. 
  


Vizitatorii blogului


website hit counter