sâmbătă, iulie 14

ÎNTRE DOUĂ LUMI (#1)



    Nu mai credea în iubire, în acel sentiment de beatitudine care te face să prinzi aripi și să treci peste orice obstacol. Nu mai credea că acest lucru este posibil pentru ea, singurătatea îi devenise deja cel mai bun prieten de ceva timp. După toate prin care trecuse, era hotărâtă să nu își mai lase inima în mâinile oricui, să nu își mai ofere încrederea oricând și oriunde. Era doar ea, cu speranțele și visurile ei destul de zdruncinate de toate experiențele pe care le întâmpinase în acești ultimi ani. Parcă viața ei nu îi mai aparținuse, parcă intrase într-o bulă temporală care o făcuse să nu se mai vadă pe sine. Existase doar el, doar acel sentiment că totul va merge spre mai bine… Dar atât de mult se putuse înșela… Stând afară, vedea în minte acea zi, acel moment când totul, absolut totul s-a schimbat, când viața ei a cunoscut o altă turnură.
    Era o zi frumoasă de vară, razele soarelui începeau deja să își facă simțită prezența printre valurile mării. Pescărușii se roteau în cercuri mari, liberi și mereu dornici de noi aventuri. Alexa observa toate acestea de pe terasa unde se oprise pentru a își bea cafeaua de dimineață. Se rupsese de familia care o primise în mijlocul ei și nu era pregătită încă să își facă bagajele pentru a merge acasă. De fapt, nici nu mai știa exact care loc este acasă pentru ea. Simțea că sufletul ei se împarte în mici crâmpeie multicolore, că o părticică din ea se afla chiar acolo.
    Iubea în schimb sentimentul de libertate pe care marea i-o oferea, siguranța pe care o simțea aici, chiar în acest loc, ce îi devenise drag după aproape doi ani de când sosise aici. Era locul în care se simțea cel mai bine, cel care îi oferea încrederea în sine, cel care o făcea să aibă acel sentiment de siguranță. Nu putea crede că în sfârșit era liberă ca pasărea cerului, că își putea relua zborul și se simțea ușurată. Era stăpână pe propria persoană și asta îi aducea un soi de sentiment de mulțumire de sine și de recunoștință pentru că i se mai oferea o șansă la a își croi propriul drum și la a înflori pentru prima dată în viața ei. Avusese o tendință aproape bolnavă de a își încredința viața celor din jurul ei, fie ei părinți sau iubit. Greșise față de ea cumplit, nu se văzuse așa cum era ea cu adevărat, nu observase cât de puternică poate să fie și ce măreție stătea ascunsă în interiorul ei. Acum vedea totul limpede cu ochii minții și putea trece absolut orice prin filtrul ei. Se deschisese asemenea unei flori delicate sub razele delicate ale soarelui.
    Fusese oarbă, parcă mersese cu ochii închiși în tot acest timp și se neglijase. Nu și-a mai ascultat glasul interior de foarte mult timp și acest lucru a costat-o extrem de scump. Însă, gata, totul se sfârșise de acum. Se putea avânta spre necunoscut, care cu siguranță avea să fie mult mai luminos decât tot ceea ce își imaginase ea. Pur și simplu știa acest lucru, simțea totul prin fiecare por al trupului ei fragil, minion, dar care a refuzat să se mai frângă plecându-se în fața zeului bărbat… Zeu, da, pentru că el simțea că are drept de viață și de moarte, că el poate impune totul cât ai bate din palme, că el știe mai bine cum anume trebuie să se îmbrace, cum anume trebuie să se comporte în societate, ba chiar și că ar putea să își împartă iubirea cu o altă femeie, iar ea fusese suficient de naivă încăt să creadă că îl poate schimba, că îl poate face să revină la sentimente mai bune. Da, o acceptase pe ea, pe cealaltă, avusese de gând să meargă mai departe, însă el nu fusese capabil să privească în interiorul sufletului său, nu reușise să îi vadă durerea și crezuse că e de ajuns să o anunțe abia apoi, după ce totul fusese deja făcut, după ce nu mai putea fi schimbat nimic. O duruse și încă o durea în mod profund trădarea lui, cel pe care îl considerase soarele ei, cel care mult timp i-a fost aerul pe care îl respira, cel care fusese absolut totul și cel pentru care fusese capabilă să lase tot în urmă: familie, prieteni, țară, continent. Pusese o lume întreagă între ea și tot ceea ce iubise cândva și iată, nu fusese de ajuns. El a luat totul ca pe o formă de acceptare tacită și a mers mai departe cu nebunia pe care singur o adusese în viețile lor. Și când te gândești că în urmă cu doi ani crezuse că el va fi acel prinț pe cal alb pe care îl așteptase mereu… 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter