joi, iulie 12

DOR DE DUCĂ: METEORA - SPAȚIUL SUSPENDAT ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT



     Zilele acestea mi s-a făcut un dor nebun de ducă și am picat oarecum în butoiul cu melancolie cum s-ar spune, amintindu-mi de zonele minunate vizitate în trecut, acele spații încărcate de povești și de emoții în stare pură, care îți rămân adânc întipărite în minte, săpate în aburii memoriei tot la fel cum apa sapă în stâncă. Un astfel de loc special este Meteora, spațiul suspendat între cer și pământ, un loc care cu siguranță îți taie respirația și te face să te simți într-o comuniune totală cu natura, cu cerul și pământul deodată, care îți pătrund prin fiecare por, te înfioară și te îndeamnă la practicarea recunoștinței și la ceva meditații asupra lumii nevăzute. 
      În limba greacă, numele de Meteora înseamnă «mijlocul cerului», «suspendat în ceruri», «sus în ceruri», iar acest lucru nu poate fi mai adecvat, mai aproape de adevăr pentru construcțiile mărețe săpate direct în stâncă ce ți se dezvăluie în toată splendoarea lor încă de când urci cu autocarul pe drumul șerpuitor, unde de-abia încap două autocare, cu margini de drum abrupte, care te fac să vrei să închizi puțin ochii. Sunt adepta senzațiilor tari, însă, e oarecum copleșitor să vezi tot acel abis care se cască în jurul tău cu cât înaintezi spre stâncile ce se ițesc din pământ, țâșnind spre cer.
     Meteora este situată în centrul Greciei, la nord-vest de Câmpia Tesaliei, în apropierea râului Pinos și a munților Pindului. Locul este înregistrat în Patrimoniul Unesco, iar cel mai apropiat oraș de el este Kalambaka. Am avut șansa de a vizita de mai multe ori acest mic orășel de la poale de munte și, deși are un puternic aer provincial și foarte puține atracții turistice, cu excepția stâncilor pe care le vezi răsărind peste tot în jurul tău, Kalambaka este un spațiu pitoresc, unde poți să te odihnești puțin și să te pregătești sufletește pentru spectacolul naturii ce urmează să se desfășoare în fața ochilor tăi.

Kalambaka învăluită în ceață

Kalambaka, vedere de sus

    Pe măsură ce urci, observi ieșind din pământ și urcând spre cer bucăți de stâncă, de calcar, formațiuni asemeni bucăților de lut ce sunt modelate de către olar pe roata sa. Sunt vechi de peste treizeci de milioane de ani, formându-se pe un fund de mare, iar forma pe care o putem observa astăzi le-a fost oferită de către apa care a săpat direct în stâncă. După ce marea s-a retras, ele au rămas acolo, statornice indiferent de câte ploi sau vânturi le-au lovit. Totul este atât de magic, de feeric, încât parcă admiri o expoziție a unor pânze de Dali. E un spectacol pe care trebuie să îl vezi măcar o dată în viață. E un spațiu care te atrage spre el mereu și mereu, purtându-ți pașii ca sub puterea unei vrăji. Nu este de mirare așadar că mulți călugări au fost atrași de acest spațiu, unde au devenit sihaștri, trăind asemeni oamenilor primitivi, în peșteri săpate direct în stâncă, loc ce le oferea mediul propice pentru rugăciune și meditație la binecuvântările acestei vieți.

Stânci de calcar îndreptate spre cer

Chilii săpate direct în stâncă


     Prima persoană care a poposit aici a fost Barnabas, care s-a mutat într-o peșteră săpată în stâncă în jurul anului 985 d. Hr. Apoi, aici au venit mult mai mulți oameni, formând în jurul stâncilor o adevărată colonie de sihaștri, ce a durat până în anul 1336, când s-au pus bazele primei mănăstiri, Megalo Meteoro (Marele Meteor), ce poate fi văzută și astăzi. Aceasta a fost construită de către Athanasios (a cărui peșteră poate fi văzută încă în afara mănăstirii) pe un vârf de 534 de metri. Apoi, în jurul acestuia, s-au construit și alte mănăstiri, ajungându-se la un total de douăzeci și patru. Astăzi, mai sunt prezente doar treisprezece, iar deschise sunt doar șase,  atât de călugări, cât și de măicuțe, care pot fi vizitate prin rotație,  pentru a nu perturba prea mult liniștea locuitorilor acestora și izolarea pe care au căutat-o venind aici. Trebuie urmărite orele de vizitare, pentru a nu merge degeaba, deși nici exteriorul nu este de lăsat deoparte. 
      Pentru vizitatori, există traseu acum, format din trepte săpate în stâncă. Trebuie neapărat să aveți încălțări comode și să vă înarmați cu răbdare, la un moment dat treptele se îngustează și este destul de mult de urcat, dar panorama de sus face ca tot efortul depus la urcare să nu fie în zadar. Călugării și măicuțele folosesc niște plase, care se închid ermetic și sunt mișcate prin intermediul unor scripeți. Este mai greu altfel de urcat sau coborât toate lucrurile necesare unei gospodării. Este chiar palpitant să observi cum se coboară acele plase, deși, desigur, inima se află undeva în gât cât timp urmărești acțiunea în sine.





     Ce te frapează încă de la intrare este faptul că pe aceste stânci înclinate se cultivă, fie legume, fie flori, iar eu am avut norocul la un moment dat să observ cum se lucrează, cu câtă dragoste și dedicare se îngrijește totul. Oamenii se prind cu corzi elastice și sapă, plivesc, făcând să pară totul extrem de ușor, deși mie sigur mi-ar lipsi curajul de a mă coborî pe stâncile înclinate. Mi-a fost destul de teamă să privesc de sus, pentru că abisul este mult prea adânc, prea nu se poate observa nimic jos când te afli sus. Am observat că nu eram singura fricoasă, pentru că mulți se apropiau doar două secunde de marginea stâncilor, pentru ca în momentele imediate următoare să se retragă cât mai departe, cât mai spre centru.
      Meteora nu se poate vizita decât îmbrăcat adecvat, adică purtând pantaloni lungi și tricou cu mâneci la bărbați și fustă, bluză cu mâneci și batic la femei. Nu e problemă dacă nu le aveți la voi, le veți primi în momentul în care urcați, pentru că veți fi inspectați cu atenție, pentru a se observa dacă îmbrăcămintea voastră se încadrează rigorilor. 
     Sus, ți se dezvăluie o lume de basm. Pe de o parte, este măreția naturii, cu toate stâncile ce se ițesc ca niște uriași din pământ, cu vegetația ce poate fi observată de sus, iar pe de altă parte sunt micile izvoare de frumusețe create de către locuitori, care au plantat flori, au adus pisici, pe care le întâlnești la tot pasul, sau copaci fel de fel. Să nu vă speriați cum am făcut-o eu de cripte, sunt destul de creepy, pentru că au o colecție întreagă de cranii, aparținând tuturor călugărilor sau măicuțelor care au locuit aici.
      Dacă nu ați ajuns încă în acest loc minunat, vi-l recomand cu drag, merită din plin să vă rupeți puțin din timpul vostru pentru a vedea splendorile naturii. Încă este un loc învăluit în mister, în sensul că încă nu se știe sigur cum anume au reușit să construiască totul aici (se bănuiește că s-au folosit de niște zmeie pentru a transporta totul sus pe stânci și de coșurile pe care le folosesc și astăzi pentru a urca), însă tocmai acest aspect îi sporește frumusețea.




2 comentarii:

  1. Minunat articol. Îmi place comparația ta cu panzele lui Dali. Drumuri bune sa ai pentru alte călătorii minunate. :-*

    RăspundețiȘtergere


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter