marți, iulie 31

JURANAL DE CITITOR: CE AM CITIT ÎN LUNA IULIE



    În luna ce tocmai s-a încheiat, nu am citit foarte mult, s-au strâns doar șapte romane, însă am avut parte de clipe minunate alături de oameni dragi, un adevărat balsam pentru suflet, ceea ce m-a bucurat nespus. Uneori, este nevoie să iei o pauză de la tot și doar să te înconjori de persoane frumoase, care să te facă să uiți de toate.
     În iulie, am citit următoarele titluri, pe care le voi afișa în ordinea citirii lor:


      Am început luna cum nu se poate mai bine, cu o carte dintr-o serie de suflet: „Dincolo (Am murit, din fericire! #3)” de Theo Anghel. M-a surprins prin intermediul lumii create, un fel de increat, unde cel mai puternic supraviețuiește. Abia aștept să văd ce anume ne pregătește autoarea în ultimele două volume ale seriei.


     Am continuat cu volumul doi din „Cronicile Wardstone - „Blestemul Vraciului” de Joseph Delaney, care a reușit să mă surprindă și să mă înspăimânte. Mi-au plăcut accentele gotice și m-a încântat modul în care se dezvoltă Thomas și Alice.


     Îmi doream de foarte mult timp să citesc „Jurnal de librar” de Anca Zaharia , iar luna aceasta i-a venit în sfârșit rândul. A fost sursa mea de amuzament și bună-dispoziție.


    M-am întors spre Lisa Kleypas, citind romanul „Golful dragostei”, care mi-a adus extrem de multă magie în suflet și m-a făcut să cred în puterea dragostei, care este capabilă să treacă peste orice.


     Luna aceasta am descoperit-o pe Ana Mănescu prin intermediul volumui „Sinuciderea Ielelor”.  M-a încântat prin reinterpretarea basmelor și prin oralitatea stilului, fapt care îi asigură autenticitatea.


     Spre sfârșitul lunii, am terminat de citit „Până la sfârșitul timpului” de Raluca Alina Iorga. Romanul mi-a schimbat percepțiile asupra istoriei, în general, și asupra modului de a îl percepe pe Vlad Basarab în particular.


     Am încheiat luna cu un roman profund, ce cuprinde povești de viață și o istorie a Palestinei: „Albastrul dintre cer și ape” de Susan Abulhawa.

     Cartea lunii este „Până la sfârșitul timpului” de Raluca Alina Iorga, urmată de „Dincolo” de Theo Anghel și de „Albastrul dintre cer și ape” de Susan Abulhawa.

SUSAN ABULHAWA: ALBASTRUL DINTRE CER ȘI APE - RECENZIE



     „Eu sunt o lacrimă...
Copil palestinian rănit,
Ce şi-a pierdut părinţii.
Eu sunt un ţipăt...
Fată musulmană şi mamă şi bătrână.
Eu sunt tragedia naţiunii...
Şi mama tragediilor. Eu sunt o inimă...
Suferind de durere.”

     Nu am citit nimic până acum scris de Susan Abulhawa, am vrut cartea „Albastrul dintre cer și ape” dintr-un simplu impuls în momentul în care am observat-o pe Libris. M-a atras titlul și coperta care te îndeamnă la visare încă din momentul în care o privești. Nu mă așteptam să descopăr în interiorul paginilor sale emoția aceea care îți aduce fiori pe șira spinării, care te face să uiți de tot și de toate și să te cufunzi cu totul în lumea poveștilor, știți voi, emoția aceea pură, nealterată de nimic, neprelucrată, cea care produce valuri de sentimente și te pune la pământ asemeni unei pale de vânt puțin mai puternice, aceea care te îndoaie și te face firav și sensibil asemeni unei mlădițe. Romanul acesta este una dintre cele mai frumoase cărți citite în ultimul timp și știu sigur că îmi va rămâne în suflet pentru totdeauna, pentru că subiectul abordat este unul care te cutremură și te face să pui viața în perspectivă, să îți numeri binecuvântările și libertățile și să blestemi în gând lipsa de umanitate, strângând pumnii strânși din cauza neputinței de a acționa, de a te revolta și de a înălța o rugă sinceră spre cer pentru oamenii care au fost mai puțin norocoși decât tine, fiind puși în focul suferinței continue, ce i-a silit să se înstrăineze de glia strămoșească, de pământul drag, ba chiar și de oamenii dragi din viața lor. 
      „Albastrul dintre cer și ape” este un roman profund, cu povești de viață, cu realități așternute în mod minunat pe hârtie, într-un stil simplu, dar care grăiește de la sine, acel stil vorbit, în care oralitatea abundă din plin. Susan Abulhawa aduce la viață cuvântul, căruia îi conferă substanță și viață, căci „inima omului e făcută din cuvintele pe care le punem în ea.”. Modul ei de scriere se aseamănă foarte tare cu cel pe care l-am putut descoperi în „O mie și una de nopți” și, asemeni, Sheherezadei, ea ne face părtași la istorii cu iz oriental, ne transpune cu totul în lumea aceea mirifică din Gaza, care știe să renască asemeni păsării Phoenix din propria sa cenușă. Descoperim între paginile romanului povești diverse, care aduc în prim-plan femei puternice, capabile să facă vrăji prin puterea spiritului lor și să transforme suferința în lumină, să ofere acel far călăuzitor atât de necesar pentru familiile lor în întunericul exilului impus, care le-a transformat pământul atât de iubit în cea mai mare închisoare existentă pe fața pământului, să ofere o aură de neprețuit vieții lor pline de lipsuri, de teamă, de revoltă și de tragedie, să devină complice și aliate în lupta lor de a mima un soi de normalitate într-o lume violentă, în care războiul este prezent în fiecare clipă, la fiecare colț de stradă, iar pericolul se ridică până la suprafață, venind chiar din tunelurile menite să le mai aducă un strop din necesitățile vieții. 
     Susan Abulhawa scrie despre oameni și le transformă viețile în povești, aducând la suprafață puterea de care au dat dovadă mamele, surorile, fiicele din Gaza, care au reușit să domine totul prin simplitate și prin forța lor interioară. Au devenit eroi, neștiuți poate de o lume întreagă, însă tot eroine cu voci puternice, gata oricând să aducă anumite bucurii celor din jur, să se sacrifice de dragul celor pe care îi iubesc cel mai tare, mereu gata să își spună povestea, să se reîntoarcă în trecutul fericit din Beit Daras de dinainte de cucerirea noului stat format, Israel, înainte ca toate necazurile și lipsurile lor să își facă simțită prezența atât de pregnant și de des. Firele narative urmăresc viața mai multor femei, unite de pasiunea pe care o pun în tot ceea ce fac și de dragostea pe care și-o poartă una alteia, indiferent de locul în care soarta le-a purtat pașii și de distanța care s-a interpus între ele. Este povestea lui Mariam, la fel cum este a lui  Um Mamdouh, Nazmiyeh, a lui Alwan, Nur sau Rhet Shel. Lumea lor este divizată de evreii sioniști, este închisă între marginile unor granițe atât de înguste încât fiecare ajunge să îl cunoască pe cel de lângă el, cu bune și cu rele, iar toate acestea conduc la un fel de realism magic, căci, dincolo de credința lor puternică în Dumnezeu și în Voia Lui, ele ajung să se încreadă în ajutorul venit din lumea nevăzută și invizibilă pentru ochiul uman, dar la fel de reala și de palpabilă ca propria palmă, ca propriul pas pe nisipul mișcător al micuțului lor adăpost. Astfel, în lumea lor își pot face simțită prezența duhuri (djinni) cu puteri nebănuite, așa cum este Suleiman, sau unii oameni își pot părăsi trupul închis pentru vecie în spațiul închis al noului lor cămin, numai pentru a se întoarce în trecut sau în locurile mai puțin primejdioase, numai pentru a putea discuta cu oamenii care au dispărut și au trecut în neființă. Astfel, pentru ele există un spațiu magic, plin de feerie, unde durerea nu există, unde rudele se reunesc, unde nu mai există teamă fără margini sau dușmani, un spațiu albastru aflat între cer și pământ, un fel de tărâm de basm unde totul este posibil, unde duhurile apar și se susțin unele pe altele, dezvăluindu-le celor din viața reală crâmpeie din lumea nevăzută și neștiută, ducând mai departe vești și oferind indicii asupra viitorului, încă active în viețile celor rămași pe pământ, oferindu-le tărie, forță interioară și, cel mai de preț, un strop de speranță, care să le ofere dorința de a merge mai departe, de a căuta să lupte încă în acea lume crudă, doar pentru a crea noi și noi generații de copii care să reîntregească și să își ia țara înapoi.


    „Albastrul dintre cer și ape” este un roman care are darul de a te sensibiliza, de a te face să te apropii de viețile celor din Gaza, din teritoriile palestiniene decimate de vecinii israelieni și îngrădite între niște granițe atât de fine, dar atât de importante pentru supraviețuire, care nu se întind doar în plan terestru, ci trec și dincolo de acesta, în planul maritim și aerian, orice încercare de încălcare a acestuia putând conduce la pierderi de vieți sau la și mai multe restricții. 
       Firul narativ ne plasează în Beit Daras, o localitate în care oamenii își duceau traiul în liniște, puneau la cale căsătorii, se bucurau de copiii lor, cântau și spuneau poezii, se adunau la un loc pentru a supraviețui frumosul și viața și se bucurau de libertate și de pământul atât de trag. În această comunitate, se remarcă femeile din familia Baraka, din care fac parte Um Mamdouh, mama, cea care putea discuta cu duhul Suleiman, Nazmiyeh, cea slobodă la gură, și Mariam, fetița care vedea toate trăirile în culori și care se distinge de toți ceilalți prin ochii de culori diferite. Întreaga lor viață se modifică în momentul în care nou formatul stat Israel pornește un război împotriva palestinienilor, iar ceea ce trebuia să fie o fugă din calea cotropitorilor de maxim două săptămâni s-a transformat într-un exil ce durează până în zilele noastre, plin de lipsuri și de temeri, ce conduc la drame greu de îndurat, pe care poporul palestinian le transformă în frustrări ce conduc la lipsa puterii de a merge sau la închiderea totală în sine, fără posibilitatea de a mai ieși din nou la suprafață și de a îți lua înapoi în primire trupul firav.
       Din fuga din calea cotropitorilor, doar Nazmiyeh și fratele ei, Mamdou, reușesc să scape, iar ei vor purta toată viața cu ei amprenta surioarei lor mai mici, Mariam, și dorul de mama lor, pe care o asociau cu djinnul Suleiman, cel care i-a ajutat să scape cu viață din calea evreilor sioniști. Viața lor se transformă în una plină de lipsuri, însă acest fapt nu îi împiedică să viseze din nou, să își facă planuri, să aducă pe lume copii. 
      În timp ce Mamdouh devine un exilat alături de soția sa, Yasmine, peregrinându-se prin lume, fie în Egipt, fie în Kuweit sau America, nemaireușind să revadă pământul natal decât în scurte episoade de întoarcere acasă, Nazmiyeh rămâne în Gaza, unde devine stâlpul de bază al familiei sale și al comunității din jurul ei, oferindu-le tuturor un exemplu de viață și de forță interioară, pentru că ea rămâne dreaptă chiar și atunci când fiul ei, Mazen, este arestat și ținut prizonier în închisorile din Israel și nici când soțul ei trece în neființă sau fiica ei este măcinată de cancer. Ea reușește să îi adune pe toți în jurul ei și să le ofere poftă de viață.
      Alwan, fiica ei, urmează exemplul mamei sale și devine un adevărat model de putere, chiar și atunci când soțul ei este ucis într-un bombardament, când pierde sarcină după sarcină sau când fiul ei, Khaled, rămâne captiv în propriul trup, nemaireușind să se miște sau să vorbească.
     Dincolo de ocean, în America, trăiește Nur, nepoata lor și a lui Mamdouh, cea pe care mama ei nu și-o dorește, pe care tatăl vitreg o abuzează fizic și care trăiește mergând din plasament în plasament, până când, la maturitate, reușește să regăsească Gaza natală, pe care o știa din poveștile jiddo-ului ei, Mamdouh, și familia pierdută. 
     Deși există toate aceste fire și perspective narative, liantul este asigurat de către relatator, nimeni altul decât Khaled, băiatul cu o șuviță albă în păr încă de la naștere, cel care poate călători în trecut și în prezent cu ușurință, cel care are o înțelepciune pe care doar cunoașterea nevăzutului ți-o oferă și cel care devine imponderal, captiv în spațiul dintre cer și ape, dintre lumea aceasta și cea a umbrelor, cel care le apare celor dragi în momentele grele, arătându-le calea ce trebuie urmată.


     Dincolo de poveștile de viață ale acestor femei puternice, care transformă până și suferința în sursă de poftă de viață, autoarea reușește să redea cu acuratețe culoarea locală și atmosfera existentă în familia arabă musulmană, în care puritatea și protejarea celor dragi sunt pilonii principali. Familiile sunt extrem de unite, atât în bucurie, cât mai ales în necaz, se adună cu toții la un loc, se ajută și se sprijină necondiționat, indiferent de greutățile și necazurile pe care viață li le scoate în cale. Copiii sunt cei care le oferă puterea de a merge mai departe și forța de a trăi, educația le este oferită încă de acasă, femeile se strâng la un loc, gătind și bârfind împreună, în timp ce bărbații asigură veniturile întregii familii.
       Gaza de atunci, asemeni Gazei de acum era plină de lipsuri, nu existau medicamente, nu existau alimentele de bază (copiii visau la banalul ou Kinder), nu existau locuri de muncă. Electricitatea era și este un lux (și în prezent sunt doar câteva ore pe zi), apa la fel, fapt pentru care oamenii învățau cum să economisească. Granițele, la fel ca acum, erau cel mai adesea închise, tunelurile funcționau atât pentru intrarea și ieșirea din țară, cât și pentru aducerea în mod clandestin a anumitor alimente sau obiecte (pamperși, hrană), iar mulți copii își sprijineau familiile încă de la vârste fragede, învățând de mici anumite meserii. Evreii sioniști erau și sunt o amenințare permanentă, distrându-se ucigând sau schilodind palestinieni, siluind femei și impunând teroare în rândul vecinilor acestora. 
   „Albastrul dintre cer și ape” este o poveste despre supraviețuire în vreme de asediu, este o poveste de dragoste supremă și sacrificiu de sine într-o lume a exilului, a suferinței și a violenței, într-o lume decimată de război și mereu sub semnul lipsurilor și a morții. Susan Abulhawa a creat o lume magică din noroiul unui univers crud, a adus în prim-plan povești nemaiîntâlnite și a transformat răul în femei puternice, capabile de orice. 

    


    DATE DESPRE CARTE:
     ________________
     Titlu: „Albastrul dintre cer și ape”
     Autor: Susan Abulhawa
     Editura: Polirom
     Colecție: Biblioteca Polirom actual
     Titlu original: The Blue Between Sky and Water
     Traducător: Mihaela Negrilă
     Anul apariției: 2016
     Număr de pagini: 304

O, găsește-mă
Voi fi în acel albastru
Dintre cer și ape
Unde timpul este numai acum
Și unde pentru totdeauna
Curgem precum un râu.
O, găsește-m!
Acolo unde-i mereu ziuă
Și mereu noapte.
Nu există ore aici
În albastrul
Dintre cer și ape.
Nu există țări aici, 
Nici soldați,
Nici suferință sau bucurie, 
Ci doar albastrul dintre cer și ape.


     Cartea poate fi comandată de pe Libris.



  

miercuri, iulie 25

RALUCA ALINA IORGA: PÂNĂ LA SFÂRȘITUL TIMPULUI - RECENZIE



     „Într-o zi, printre miile și miile de minciuni, cineva tot va scrie adevărul despre mine.”
      Vlad Basarab - „Până la sfârșitul timpului”

     Nu știu dacă voi credeți în puterea destinului, dar eu am simțit de multe ori că am primit de la soartă exact ceea ce aveam nevoie într-un anumit moment din viața mea sau ceea ce trebuia atunci, fără ca măcar să mă fi gândit înainte la lucrul acela. Cred cu tărie că există niște pârghii mânuite de undeva de sus care aduc în fața noastră acel ceva pe care doar în momentul respectiv aveam posibilitatea sau înțelepciunea de a îl înțelege, de a îl primi în viața noastră așa cum se cuvine și de a îl transforma în pozitivitate. Așa s-a întâmplat și cu romanul Ralucăi Alina Iorga (alias Iris Sânziana, cum o știu din social media) - „Până la sfârșitul timpului”, care a ajuns la mine exact atunci când aveam înțelepciunea necesară de a îl înțelege, de a îl parcurge cu ochii sufletului și nu ai minții. Nu știam nimic despre el în momentul în care a ajuns la mine, m-a atras însă ca un magnet coperta și, recunosc, m-a speriat un pic mărimea (are peste șase sute de pagini), însă nu într-atât încât să dau înapoi și bine am făcut, pentru că nu se simt toate paginile, care se parcurg extrem de repede și, vă vine să credeți sau nu, aș fi mai vrut, mi-aș fi dorit să nu se sfârșească mai ales că intuiam finalul și nu voiam să îl accept. Nici măcar nu am bănuit în clipa în care a ajuns la mine ce forțe nebănuite va trezi acesta în mine, ce impact va avea asupra mea, ce clocot îmi va crea în suflet, ce amestec de sentimente, de iubire și admirație pentru unele personaje și de ură aprigă pentru altele voi simți, ce amalgam de simboluri mi se vor dezvălui în față și că istoria nu va mai fi la fel după citirea lui, căci nu aș mai putea acum să mă raportez la factorul istoric în modul acela oarecum pueril în care o făceam înainte, la toate acele naivități pe care le auzisem sau citisem pe ici pe colo. De asemenea, nu voi mai putea privi cu aceiași ochi romanul „Dracula” al lui Bram Stoker sau „Castelul din Carpați” al lui Jules Verne, mi se pare că mi-aș trăda simțămintele din prezent și ar fi păcat.
       „Până la sfârșitul timpului” este un roman de debut, însă nu se simte deloc acest lucru, este scris cu extrem de multă măiestrie și este foarte bine documentat,  se simte fiecare pagină în suflet. Am trăit fiecare poveste în parte, am înțeles în sfârșit acțiunile lui Vlad, așa cum îl numește autoarea și cum am ajuns să îl percep la rândul meu, am priceput motivele din spatele acțiunilor și am ajuns să mă simt extrem de apropiată de domnitorul muntean. Poate tocmai acesta este motivul pentru care finalul său mi-a făcut inima să tresalte, poate tocmai de aceea îmi este atât de greu să vorbesc despre roman, despre firul narativ, pentru că totul este mai mult decât o poveste, chiar dacă, pe alocuri, aceasta îmbracă hainele ficțiunii. Cartea mi-a adus foarte tare aminte de stilul lui Sadoveanu și de ai săi „Frații Jderi”, prin dulceața stilului și prin îmbinarea elementului istoric cu cel ficțional.
   „Până la sfârșitul timpului” aduce în prim-plan două fire narative, două povești de viață la fel de emoționante, o istorie care se petrece în prezent, având drept protagoniști pe o ea, un alter ego al autoarei, fapt pentru care nici nu are un nume până la final, și Rareș, și una care se petrece în trecut, în timpul în care a trăit Vlad Basarab și a luptat pentru binele țărișoarei sale. Prima poveste se constituie drept o ramă a celei de a doua și are darul de a ne introduce mult mai bine în povestea propriu-zisă, cea care relevă adevărul istoric. 



     Incipitul romanului ne plasează direct în mijlocul acțiunii, în cadrul festivalului medieval de la Sighișoara, un loc încărcat de istorie și de elemente care ne duc cu gândul la Vlad Basarab, iar dacă ați vizitat deja orașul știți acest lucru și simțiți prezența lui prin fiecare por. Poate tocmai acest fapt a devenit factorul declanșator a tot ceea ce s-a întâmplat mai apoi și a întâmplărilor cu iz supranatural, care ne fac să lăsăm deoparte orice preconcepție și să observăm lumea de dincolo de noi, de dincolo de vizibil și să ne apropiem puțin câte puțin de lumea umbrelor, în care lumina călăuzitoare este adeseori doar o părere. În această lume se trezește personajul feminin principal, cel care devine și vocea narativă a ramei romanului, iar tot ceea ce urmează după aceea nu mai se aseamănă cu nimic din ceea ce cunoscuse până atunci, cu nimic din ceea ce crezuse că este real. Din acest moment, atât ea, cât și noi, ca cititori, devenim martori la o întreagă istorie, iar ceea ce declanșează pagini după pagini de evenimente istorice este o întâlnire ce trece dincolo de lumea vizibilă și ne introduce în cea a fantasmelor și a lipsei logicii firești, căci, din acest moment, totul se simte și se trăiește fără a mai fi trecut prin filtrul rațiunii, ci se merge pe puterea sufletului de a descoperi adevărul de dincolo de concepția greșită ce s-a perpetuat de-a lungul secolelor și de a lua măsuri astfel încât să se schimbe o întreagă lume și de a se ajunge la ceea ce odată să știa. 
       Personajul principal regăsește umbra domnitorului de la Târgoviște, a lui Vlad Basarab, devenit doar un suflet rătăcit în prezent, care nu reușește să își găsească liniștea și să se alăture celor din familia sa în lumea celor drepți pentru că i s-au făcut multe nedreptăți, iar tot ceea ce iubise îi fusese furat într-un fel sau altul. El îi propune personajului principal să găsească acea CALE care să conducă la eliberarea lui, un drum care nu este nici simplu și nici lipsit de obstacole sau greutăți, un drum pe care l-am perceput ca pe un fel de drum inițiatic, mai ales că, la finalul romanului, ea se regăsește pe sine și își unește sufletul cu iubirea vieții ei până la sfârșitului timpului, o poveste extrem de suavă pe care am prețuit-o poate la fel de tare ca pe cea dintre Vlad Basarab și Ana, în ciuda faptului că pe aceasta doar o întrezărim. Ca în orice fel de drum inițiatic, se primește un avertisment:
     „Pentru tine, riscul e foarte mare. Ai putea... ai putea muri. Viața mea în schimbul vieții tale...”
      Acesta este urmat de încercările la care orice inițiat trebuie supus: descoperirea mormântului lui Vlad, drumul până la cetatea Poenari, umbrele ce îi stau în cale gata să o împiedice să își atingă scopul, perceperea lumii reale ca pe ceva ireal și irumperea fantasmelor în prezent. Pentru acestea însă există și leac, un final salvator care i se oferă: alături de medalionul specific Ordinului Dragonului de care aparținuse Vlad, i se cere să găsească rămășițele acestuia și să fie duse la cetatea de suflet:
  „Trebuie... trebuie să îmi duci rămășițele la Poenari, în spatele cetății, și să le îngropi sub ziduri.”
       Toate acestea o sperie pe cea care este vocea narativă în prima parte a romanului și la final, fapt care o face să fugă la București pentru a căuta dovezi palpabile ale existenței osemintelor domnitorului și pentru a descoperi mai multe date despre acesta, fapt care o conduce la o adevărată muncă de Sisif și la cercetarea cu atenție a tuturor documentelor existente:
      „M-am cufundat cu frică în cărți. Nu-mi venea să cred ceea ce citeam acolo! Câte trădări, câte minciuni, câtă ipocrizie! Iar Vlad le ținea piept singur.”
      Acesta este momentul care declanșează apariția umbrelor, care se ițesc de peste tot, fapt care conduce la pierderea conștiinței de sine și la ruperea totală de realitate, căci personajul principal este transportat într-o cu totul altă dimensiune și într-o cu totul altă lume, pentru a putea fi martoră în mod direct la tot ceea ce s-a întâmplat încă de la uciderea tatălui lui Vlad și a fratelui mai mare al acestuia, Mircea. Din acest moment, facem un salt în timp și, alături de personajul principal, luăm parte la tot ceea ce s-a întâmplat începând cu anul 1457 și mergând până în 1477, uitând încet, încet tot ceea ce știam dinainte și luând contact cu o lume dominată de trădări, de intrigi, de lupte pentru putere și dominare, o lume în care dreptatea nu înseamnă nimic, iar iubirea de țară este doar o fantasmă. 



     Autoarea reușește să redea cu acuratețe culoarea locală, făcându-ne martori la o cu totul altfel de lume, acțiunea fiind prezentată cu imagini extrem de vizuale, care ne fac să luăm parte direct la tot ceea ce ni se relatează. Observăm, pe de o parte, lumea boierilor atât de la curtea Țării Românești, cât și pe cea a sultanilor turci sau a domnitorilor maghiari, iar pe de altă parte observăm lumea țărănimii, adeseori asuprită, căreia doar un domn drept ca Vlad îi poate face dreptate, o lume cuprinsă între dorința de putere și cei subjugați dorințelor unora și altora, care doresc să își ducă la bun sfârșit năzuințe imense și aspirații uriașe, indiferent de prețul pe care trebuie să îl plătească sau de oamenii peste care trebuie să treacă în împlinirea planurilor urzite cu atât de multă minuțiozitate.
        În acest univers plin de corupție, Vlad Basarab încearcă să se întoarcă la bunele moravuri, la cinste, la abolirea hoției și a prefăcătoriei,  la stoparea negustorilor necinstiți și a boierilor trădători și la înlocuirea acestora cu ceea ce este drept și bun pentru prosperarea țării sale mici, dar plină de semnificații pentru el.
        Autoarea ne oferă posibilitatea de a urmări viață lui Vlad din două perspective: cea a domnitorului, adeseori nevoit sau forțat de împrejurări să procedeze într-o manieră considerată crudă de unii, dar benefică pentru transformarea Țării Românești într-un ținut demn de oamenii și de locurile sale, dar mai ales cea a omului, sfâșiat între dragostea de țară și cea față de soție, chinuit de umbrele trecutului și de dorința de a se răzbuna pe cei care i-au ucis pe cei mai dragi oameni din viața sa, mereu în căutarea liniștii sufletești și mereu puternic în fața a ceea ce venea din partea celor din jur, chiar și în fața trădării celor considerați prieteni. Tocmai faptul că îl putem observa ca om, și era un OM în adevăratul sens al cuvântului, ne ajută să ne schimbăm percepția asupra sa și a acțiunilor sale, să îl vedem dintr-o altă perspectivă, chiar dacă este construit din lumini și umbre, să îl înțelegem, să empatizăm cu el și să îl transformăm într-un prieten drag sufletului, de unde să nu îl mai putem scoate vreodată.
   Vlad domnitorul a fost un om drept, care și-a dorit întotdeauna ceea ce este cel mai bine pentru țara și oamenii săi, ținând în principal la bunăstarea țăranilor, care îl și iubeau ca pe un părinte. Este adevărat că a fost nevoit să folosească țepele pentru care a și devenit cunoscut și de temut, însă acest fapt nu îl transformă într-un om lipsit de suflet, căci orice astfel de acțiune a fost menită să stopeze corupția, iar acțiunile sale trebuie cântărite și judecate în contextul acelor timpuri, în care domina legea celui puternic, în care cel mic era ca și inexistent, iar averile circulau mai mult între cei bogați, care luau totul de la cei mai puțin puternici decât ei. Totul trebuie văzut din perspectivă, iar ceea ce își dorea domnitorul muntean atunci nu ar trebui neglijat nici astăzi, căci voia independența țării lui, astfel încât să nu mai trebuiască să plătească un tribut turcilor, își dorea oameni drepți și demni de încredere, care să nu fie gata să trădeze pentru orice i se oferă, iar în mare îi și reușise. 
       În plus, întotdeauna Vlad și-a dovedit calitățile de bun strateg în orice plan, fie el social, economic, politic sau militar, iar mulți domnitori străini, inclusiv sultanii turci se temeau de el și de ceea ce ar fi putut face din dragoste de țară. A fost întotdeauna un bun strateg și a reușit să îi oprească pe dușmanii țării sale chiar și atunci când cotropitorii îi depășeau armata în mod numeric. Există în roman un pasaj care prezintă urmărirea și învingerea într-un mod rușinos a armatei turce conduse de Mehmed Pașa care m-a cutremurat, dar care m-a făcut să fiu extrem de mândră de domnitorul muntean și de oamenii săi mai puțin numeroși, dar curajoși și cu o forță de nebănuit.
      Vlad omul a fost un suflet extrem de chinuit, fapt pentru care nici nu a putut să își găsească liniștea nici măcar după moarte. Alături de fratele său mai mic, Radu, a fost oferit tribut sultanului turc, trăind la curtea acestuia încă din adolescență. A urât să fie printre străini, departe de tatăl și de fratele iubiți, a urât obiceiurile turcilor și faptul că fratele său s-a oferit pe sine acestora, mai ales fiului sultanului, Mehmed, de care era foarte apropiat. După aflarea morții tatălui și a fratelui său, durerea lui nu a mai cunoscut margini, mai ales că Radu a ales să nu se întoarcă în țară și să îi fie alături. A cunoscut durerea trădării boierilor români, dar și pe cea a fratelui sau a prietenilor apropiați, care nu au reușit să îi rămână alături. Tocmai din această cauză, Vlad nu se poate încredere decât în foarte puține persoane, iar printre acestea se numără Cristian, omul său de încredere, și părintele Ioan, cei care îl cunosc cel mai bine din toate punctele de vedere. Este un singuratic și adeseori bântuit de fantasmele trecutului și de neputința în față faptelor petrecute atunci, nu reușește să treacă peste trădarea suferită de tatăl și de fratele său și, indiferent de ceea ce se întâmplă, neliniștea și mâhnirea rămân prezente. Singura pată de culoare în lumea sa cenușie este Ana, cea pe care o iubește din tot sufletul și cea care îi rămâne alături mereu, oferindu-i sprijinul său fără margini și lumina asemeni celei a farului călăuzitor pe o mare învolburată. Ea este și cea care îi oferă primii moștenitori și cea care îi înțelege nevoile și dragostea de țară care vine înaintea a orice altceva.
       Încerc pe cât posibil să nu vă stric plăcerea lecturii oferindu-vă prea multe detalii. Acțiunea în sine trebuie trăită și simțită, este mai greu de redat în cuvinte. Cele scrise de autoare au o mare forță și ne oferă un tablou complet asupra a ceea ce s-a petrecut în acea perioadă. Vă pot spune că am început povestea într-un mod simplu și m-am afundat total în poveste, iar la final, la ultima sută de pagini, am plâns cu lacrimi amare pentru tot ceea ce se petrece cu personajele dragi, pentru că au loc mult prea multe trădări, pentru că se întâmplă mult prea multe pentru un singur suflet, și așa deja extrem de chinuit de soarta nedreaptă, pentru că sunt prea multe evenimente nefericite, pentru că mi-ar fi plăcut ca măcar în final Vlad să fie lăsat să ia decizii până la final și să nu se întâmple ceea ce s-a întâmplat și, deși știam că acela e finalul, tot speram la o minune, la ceva care să schimbe cumva cursul istoriei. Da, mi-ar fi plăcut ca puterea gândului meu, alăturat stilului autoarei, să poată face ceva care să aducă într-un final liniștea mult dorită.
       Vă recomand cu drag romanul și sper să nu îl ocoliți, pentru că este unul deosebit, cu personaje extrem de puternice, pe care veți ajunge să le îndrăgiți (așa cum sunt Vlad, Ana, Cristian și Maria), cu contraste evidente între bine și rău, cu lumini și umbre, cu o încărcătură emoțională extrem de mare și cu un mare impact asupra cititorilor săi. Sper ca povestea adevărată a lui Vlad Basarab să dăinuie până la sfârșitul timpului și să nu se uite niciodată sacrificiul pe care un om l-a făcut din dragoste de oameni și de țară.

     Citate:

     „Se spune că orice început are și un sfârșit. Dar ce se întâmplă atunci când nu știi când a început totul și, mai ales, când se va sfârși?”

     „E greu să faci lucrurile corect mereu. E greu să alegi calea cea dreaptă și plină de spini când minciuna și viclenia sunt atât de ușor de urmat. Când obții foloase atât de ușor, folosindu-te de vicleșug, cui îi mai arde de muncă dreaptă și cinstită?”

     „Speranța ne dă viața, speranța e cea care ne face să ne trezim dimineața și să lăsăm ceea ce e rău în urmă și să ne încredem în bunătatea lui Dumnezeu, să ne încredem că totul se va rezolva.”

       „Poate băieții moștenesc țări și pământuri, dar fetele aduc liniște și bucurie. Ce ar fi viața unui tată fără o fetiță?”

      „Uneori, viața ne face să luăm decizii împotriva tuturor promisiunilor pe care le-am făcut. Viața ne pune în situații pe care nu le putem bănui.”

       


       DATE DESPRE CARTE:
      ________________
      Titlu: „Până la sfârșitul timpului”
      Autor: Raluca Alina Iorga
      Editura: Smart Publishing
      Categorie: Literatură română
      Anul apariției: 2018
      Număr de pagini: 646

       Cartea poate fi comandată de pe Libris.

       

   

joi, iulie 19

ANA MĂNESCU: SINUCIDEREA IELELOR - RECENZIE



     Sunt unele cărți care te atrag spre ele cu o forță nebănuită, cărora le prevezi miraculosul și extraordinarul încă dinainte de a deschide prima pagină și de a te afunda cu totul în poveștile revelate de acestea. Sunt unele cărți care reușesc să îți anime imaginația la un nivel nebănuit, de care nu te credeai în stare, și îmi doresc să găsesc cât mai multe astfel de cărți, mai ales dacă acestea sunt scrise de autori români ce ne sunt contemporani. Nu este de mirare așadar că am adorat „Sinuciderea Ielelor” de Ana Mănescu și că l-am devorat cu o dorință nestăvilită de a afla mai mult, de a descoperi mai mult din fabulosul și fantasticul pe care aceasta îl aduce în fața noastră, a cititorilor, dorindu-mi în același timp ca poveștile să fie spuse la nesfârșit, să mai fie un pic de magic, să mai primesc niște zâne sau nereide alături de mine, să mai zbor puțin spre lumi albastre. 
   „Sinuciderea Ielelor” a fost prima mea întâlnire cu autoarea Ana Mănescu, dar sigur nu va fi și ultima, pentru că are un stil de scriere minunat, cu o muzicalitate aparte și de un lirism profund, care te încântă și te face să pătrunzi direct în mijlocul poveștii. Pentru ea, cuvântul scris are forță proprie, se dezgolește cu totul, în fața noastră, a cititorilor, creând o feerie întreagă, căci autoarea țese cu mâini de vrăjitoare o întreagă lume a contrastelor, brodează pe baza vechilor basme românești și ne arată povestea de după finalul poveștii, răsturnând ordinea pe care o consideram firească și aducând situațiile sub o nouă lumină, sub o nouă perspectivă, care să ne arate că lucrurile nu sunt întotdeauna cuprinse sub steagul Binelui suprem sau al Răului absolut, că nu toate sunt creionate doar în alb și negru, ci pentru toate există o cale de mijloc, nuanțe nebănuite pe care doar persoana în cauză are puterea de a le transforma în ceva măreț, în ceea ce își dorește, pentru ca traiectoria vieții ei să ia calea dorită. 
   Volumul de față cuprinde unsprezece povestiri, fiecare dintre acestea formând o lume aparte, în care nimic nu este ceea ce pare, în care aparența este doar o formă de a îmbrăca esență, în care magicul își face simțită prezența, dar la fel și urâtul, lumea tenebrelor, a umbrelor care îmbrățișează lumina. Autoarea ne prezintă un univers al abisurilor, al zbuciumului sufletesc, sentimente care conduc la adevărate revelații legate de destinul personal, de drumul de urmat în această viață. Problemele apar în momentele în care viitorul tău este dinainte trasat, însă tu, ca protagonist, te încăpățânezi cu ardoare să ieși din tipare, să rupi acele bariere pe care alții ți le impun și sa ieși la suprafață cu o nouă identitate, cu o nouă formă, să renaști, să te reinventezi, în funcție de curbele pe care propriul suflet ți le impune. 
      Poveștile îți aduc în față o pleiadă de personaje și de sentimente, coborâm în adâncul mărilor și ne ferim de lumina stelelor alături de nereide, coborâm în adâncul pământurilor pentru a renaște pe Pământ alături de zâne, auzim ecourile trecutului, dăm de miticul Zburător, care vine pe la ferestrele fetelor pentru a se hrăni cu visurile și speranțele tinerelor fecioare, întâlnim personaje extrem de puternice, care preiau frâiele propriului destin, aruncându-se în necunoscut. Sunt povești îndrăznețe, care reușesc să ne consume sufletește, să ne determine să ne punem întrebări, să ne apropiem mai mult de mitic, de legendele neamului românesc, dar și de noi înșine, de visurile și de speranțele noastre. 
       Nu am să vă povestesc fiecare povestire în parte, pentru că povestirile din volumul „Sinuciderea Ielelor” trebuie simțite de fiecare, trebuie trăite, trebuie parcurse cu sufletul. Însă, vă pot spune că am preferate: „Nereida”, „În căutarea zmeului pierdut”, „Balaura și Ascalon” și „Coborâți?”  sunt cele care mi-au atins cele mai sensibile corzi sufletești. Se poate observa și din unele titluri că avem parte de o reinterpretare ale unor mari povești, așa cum este cazul poveștilor „În căutarea zmeului pierdut” sau „Tinerețe fără de bătrânețe și moarte fără de viață”, însă originalitatea și autenticitatea sunt asigurate de modul în care temele vechi sunt puse în scenă de către autoare și așternute pe hârtie, de modul în care poveștile ei nu au în prim-plan eroi, ci eroine, care nu salvează neapărat lumea, ci universul lor unic, aparte, punându-și amprenta asupra vieții. Ele sunt urmate îndeaproape de mâțe cu apucături demne de animalele eroinelor.
  Unicitatea poveștilor este asigurată și de senzația de oralitate a stilului, de parcă am asista la spunerea acelor povești la gura focului, așa cum făceau oamenii din trecut. Sunt acele istorii pe care le auzi astăzi, le preiei și le spui mai departe, trecându-le prin filtrul propriilor simțăminte și transformându-le puțin câte puțin, pentru că fiecare persoană va mai adăuga ceva la farmecul deja existent. Ana Mănescu creează acel tip de povești pe care să le porți cu tine pe viitor, pe care să le iei cu tine ca o formă a identității tale naționale oriunde te-ai duce în lumea asta largă.
      „Sinuciderea Ielelor” este un volum pe care îl parcurgi cu sufletul, unde se va așeza comod, cuibărindu-se în interiorul tău. El sfidează cutumele sociale, plămădește totul aducând noi conotații, străpunge timpul și spațiul, pe care le face imponderabile, ajungând să te încânte cu lumea ce se desfășoară în fața ta și să te facă să zbori pe aripi de vânt, purtându-te și pe tine pe urmele sale, ținându-te captiv între paginile sale pentru totdeauna.


     DATE DESPRE CARTE:
     ________________
     Titlu: „Sinuciderea Ielelor”
     Autor: Ana Mănescu
     Editura: Herg Benet
     Colecție: Cărțile Arven
     Anul apariției: 2018
     Număr de pagini: 192

     Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Herg Benet.
        

luni, iulie 16

LISA KLEYPAS: GOLFUL DRAGOSTEI (FRIDAY HARBOR #4) - RECENZIE



     „Dragostea îți scoate sufletul din ascunzătoare”
    Zora Neale Hurston

     La acest citat m-a dus cu gândul romanul Lisei Kleypas - „Golful dragostei”, pentru că iubirea are o forță atât de mare încât poate chiar să facă o persoană să capete suflet chiar și acolo unde nu mai exista niciun fel de speranță în acest sens, iar în cartea Lisei Kleypas acest lucru se întâmplă la propriu, fără niciun fel de licențe poetice.
      De fiecare dată când am nevoie de puțin frumos în viața mea, de feerie de cuvinte și de un strop de magie apelez la cărțile acestei autoare. Succesul este garantat, iar povestea pe care aceasta o creează are darul de a mă face să mă afund cu totul între paginile cărții sale, de a mă pierde definitiv pe aripile iubirii. Așa s-a întâmplat și în cazul romanului „Golful dragostei”, a avut efectul scontat garantat și mi-a ținut companie în câteva seri după niște zile extrem de aglomerate. Nici nu a mai contat oboseala, pentru că autoarea a reușit să mă facă să călătoresc cu sufletul până în insulele San Juan, la Friday Harbor, pe malul mării, lăsând ca diafanul poveștii sale să mă cuprindă cu totul, ca sub puterea unei vrăji și poate că a făcut cu adevărat ceva magie, asemeni personajului său, pentru că, uneori, când iubesc foarte tare un personaj, am impresia că acesta poate prinde viață și trăi printre noi, făcând mult mai mult sau continuând acțiunile din poveste. 
      Romanul face parte din seria „Friday Harbor”, este al patrulea volum al acesteia, însă se poate citi și separat fără niciun fel de problemă. De fapt, eu așa am și procedat, este singura serie pe care nu am citit-o într-o ordine prestabilită și aceasta pentru că inițial nu am știu că e o serie, după care am observat că povestea îmi permite să citesc în ce ordine îmi vine în minte pe moment. Am citit prima dată „Strada iubirii”, apoi volumul unu în engleză, după care acum am ajuns la ultimul volum. Niciunul nu m-a dezamăgit niciunul, ba chiar mi-a oferit mult mai mult decât bănuiam la început.
      „Golful dragostei” ne face să ne imaginăm iubirea ca pe o pasăre cu aripi gingașe, albe, pregătită să zboare spre cel iubit, chiar sau mai ales atunci când acestuia îi lipsește sufletul, adică atunci când este mai mare nevoie de sentimente puternice, capabile să rupă orice fel de blestem. Este o poveste despre lumea care multora le rămâne ascunsă, în ciuda faptului că mulți recunosc că există un strop de magie în tot ceea ce există în jurul lor, despre lumea vrăjitoarelor, care sunt bântuite de un blestem ce duce la moartea celui iubit, ca și cum superputerile avute conduc la absența oricăror altor puteri sau senzații, ca și cum sentimentele le sunt interzise acestor femei, fără niciun drept de a schimba ceva, de a modifica destinul implacabil. Aceasta până când apare o vrăjitoare cu o forță interioară net superioară celorlalte, care este capabilă de sacrificiul suprem pentru cel iubit, indiferent de piedicile care îi sunt scoase în față, precum legăminte de legare a dragostei, blestemul vrăjitoarei, vraja de longevitate, lipsa sufletului și a unei călăuziri propicei. Este o poveste despre lăsarea în voia propriilor instincte și urmarea lor cu sfințenie, fapt care conduce la o iubire indestructibilă.
   

   Lisa Kleypas m-a prins în mrejele sale încă de la început prin prisma protagoniste, Justine Hoffman, o tânără față de care am simțit empatie încă din primele momente. Justine este o tânără cu abilități speciale, este o vrăjitoare cu calități înnăscute, descedentă dintr-un neam de vrăjitoare, fapt care ar fi putut să o transforme într-o membră abilă a Clubului vrăjitoresc frecventat de mama ei, Marigold, și de două dintre persoanele care i-au devenit cele mai dragi: Rosemary și Sage. Însă, tânără nu își dorește așa ceva, pentru că acest fapt ar conduce la o lipsă de stabilitate în ceea ce privește viața ei privată, iar ea nu își mai dorește așa ceva. A avut parte de o copilărie plină de mutări din loc în loc, fără posibilitatea de a avea parte de prietenii, de mers la școală, de plimbări sau jucării preferate, asemeni oricărui copil de vârsta ei. Nu este de mirare, așadar, că acum caută cu disperare să găsească dragostea, să o aducă în viața ei, fapt pentru care ar face orice, chiar și vrăji. Este mai greu pentru ea, care este o novice într-ale magiei, să ajungă să aibă o relație de durată, mai ales că adeseori, dar mai ales în momentele de tensiune maximă, puterile ei scapă de sub control. 
       Nu vă așteptați însă la o poveste despre magie în stare pură, despre vrăji făcute mereu, lumânări, mături și strâmbat din nas pentru a face ca totul să se petreacă după bunul plac, pentru că romanul este mult mai mult decât atât. Acesta este în primul rând o poveste despre regăsirea de sine și căutarea dragostei adevărate, aceea care are puterea de a muta munții din loc și capabilă să te desăvârșească pe tine, ca persoană. Exact acest lucru îi bântuie în mod continuu mintea lui Justine, mai ales pentru că a reușit să își găsească un cămin permanent la Fraiday Harbor, unde, alături de verișoara și prietena ei, Zoe, a deschis un han personalizat, Artist`s Point. 
      Toate dorințele și rugăciunile ei par a prinde viață în momentul în care la han sosește Jason Black, un bărbat introvertit, cu o aură de mister în jur, un creator de succes de jocuri pe calculator care își dorește să cumpere anumite terenuri în acele locuri. Acesta pare a îi aduce în suflet acele scântei atât de dorite, însă nu înțelege de ce lucruri nu ajung să meargă până la capăt. Răspunsurile îi vor veni lui Justine din cartea ei de vrăji, un grimoar numit Triodecad, în care sunt cuprinse cele mai variate și puternice forme de magie: acesta îi arată un adevăr nebănuit: Justine era prinsă de un legământ, care ținea dragostea la distanță.
        Astfel, ce ai putea face altceva atunci când descoperi că dragostea ți-a fost oprită cu bună-știință, că ai fost trădată chiar de persoanele în care aveai cea mai mare încredere, că toată viața ta ai trăit în minciună? Ce altceva în afară de a face orice pentru a rupe acest blestem cumplit al lipsei de dragoste... Însă, o astfel de acțiune aduce cu sine consecințe nefaste, la fel ca orice vrajă care modifică tot ceea ce este normal și natural. 
       De parcă lucrurile nu ar fi fost deja complicate, acțiunea se complică și mai mult, pentru că Jason, cel în care avusese încredere, este lipsit de suflet și își dorește Triodecadul pentru a scăpa de blestemul adus de lipsa sufletului: acela de a muri de tânăr, pentru a dispărea apoi cu totul în neant. Cum se vor sfârși lucrurile între ei, ce anume va aduce cu sine o nouă vrajă, de longevitate, va trebui să aflați citind romanul.

      *********************

      „Golful dragostei” are o scriere lejeră, ușurică și numai bună pentru vacanță, cu o acțiune plasată pe malul oceanului, un loc minunat, care te îndeamnă la visare. Răsturnările de situație se țin lanț și, tocmai când credeai că lucrurile se vor aranja, acestea se modifică în totalitate, aducând în calea celor doi îndrăgostiți, Justine și Jason, noi și noi obstacole, noi lanțuri de secrete ce se vor dezlegate, dar care, în același timp, sunt capabile să realizeze rupturi grave între ei, mai ales că se află la început de drum și abia încep să se cunoască. Însă, Lisa Kleypas este maestră a creării de povești de viață sensibile, fapt pentru care nu îl transformă pe Jason într-un antierou, în ciuda numelui său predestinat, Black, și al faptului că este un om ce deține puterea financiară, lipsit de suflet. El este un caracter pe care ajungi să îl îndrăgești foarte tare, prin prisma copilăriei sale triste alături de un tată violent și al dragostei pe care i-o poartă lui Justine, pentru care este în stare de orice, chiar și de sacrificiul suprem, doar pentru a o ști pe ea în siguranță. 
       Dincolo de poveștile minunate și pline de sensibilitate de viață ale celor doi protagoniști, „Golful dragostei” aduce porția sa de pasiune fierbinte, cu accente de erotism, care adaugă un plus de frumusețe romanului.
      Lisa Kleypas a reușit să creeze o poveste diafană, plină de sensibilitate și de dragoste, în care niciun fel de sacrificiu nu este prea mare în numele iubirii față de persoana de lângă tine.



      *********************

     Citate:
„Voia acel gen de iubire care s-o ducă în călătoria vieții ei. Visa la un bărbat care s-o dezbrace de toate platoșele pe care le purta, ca de o lenjerie din mătase, până când, capitulând, ea să i se ofere cu totul. Poate că atunci lumea nu ar mai fi părut atât de mică și nici nopțile atât de lungi. Poate că atunci nu și-ar mai fi dorit decât ca nopțile să nu se mai termine niciodată.”
  „Eu am învățat că intimitatea nu trebuie să depindă neapărat de uși și de pereți. Cel puțin nu de pereții externi. Doi oameni pot să stea într-o cameră în care să citească sau să lucreze separat, fără să rupă nicio clipă tăcerea. E vorba de abilitatea de a ridica pereți în mintea ta, ca nimeni să nu treacă.” 

 „Iubirea, se gândi cu amărăciune, nu era ceva cu care să negociezi. Trăia după propriile reguli. Iubirea apărea numai când n-o voiai și refuza să plece. Era ca o specie invazivă care-ți năvălea în grădină fără să te anunțe și începea să crească necontrolat, rezistând la toate metodele prin care încercai s-o omori. Practic, iubirea era o buruiană.”
 
      *********************


     DATE DESPRE CARTE:
     _________________
     Titlu: „Golful dragostei”
     Autor: Lisa Kleypas
     Serie: Friday Harbor
     Volum: 4
     Editura: Miron
     Categorie: Cărți romantice
     Titlu original: Crystal Cove
     Traducător: Andreea Radu
     Număr de pagini: 367

     Cartea poate fi comandată de pe  site-ul Editurii MironLibris sau  Elefant.

sâmbătă, iulie 14

ÎNTRE DOUĂ LUMI (#1)



    Nu mai credea în iubire, în acel sentiment de beatitudine care te face să prinzi aripi și să treci peste orice obstacol. Nu mai credea că acest lucru este posibil pentru ea, singurătatea îi devenise deja cel mai bun prieten de ceva timp. După toate prin care trecuse, era hotărâtă să nu își mai lase inima în mâinile oricui, să nu își mai ofere încrederea oricând și oriunde. Era doar ea, cu speranțele și visurile ei destul de zdruncinate de toate experiențele pe care le întâmpinase în acești ultimi ani. Parcă viața ei nu îi mai aparținuse, parcă intrase într-o bulă temporală care o făcuse să nu se mai vadă pe sine. Existase doar el, doar acel sentiment că totul va merge spre mai bine… Dar atât de mult se putuse înșela… Stând afară, vedea în minte acea zi, acel moment când totul, absolut totul s-a schimbat, când viața ei a cunoscut o altă turnură.
    Era o zi frumoasă de vară, razele soarelui începeau deja să își facă simțită prezența printre valurile mării. Pescărușii se roteau în cercuri mari, liberi și mereu dornici de noi aventuri. Alexa observa toate acestea de pe terasa unde se oprise pentru a își bea cafeaua de dimineață. Se rupsese de familia care o primise în mijlocul ei și nu era pregătită încă să își facă bagajele pentru a merge acasă. De fapt, nici nu mai știa exact care loc este acasă pentru ea. Simțea că sufletul ei se împarte în mici crâmpeie multicolore, că o părticică din ea se afla chiar acolo.
    Iubea în schimb sentimentul de libertate pe care marea i-o oferea, siguranța pe care o simțea aici, chiar în acest loc, ce îi devenise drag după aproape doi ani de când sosise aici. Era locul în care se simțea cel mai bine, cel care îi oferea încrederea în sine, cel care o făcea să aibă acel sentiment de siguranță. Nu putea crede că în sfârșit era liberă ca pasărea cerului, că își putea relua zborul și se simțea ușurată. Era stăpână pe propria persoană și asta îi aducea un soi de sentiment de mulțumire de sine și de recunoștință pentru că i se mai oferea o șansă la a își croi propriul drum și la a înflori pentru prima dată în viața ei. Avusese o tendință aproape bolnavă de a își încredința viața celor din jurul ei, fie ei părinți sau iubit. Greșise față de ea cumplit, nu se văzuse așa cum era ea cu adevărat, nu observase cât de puternică poate să fie și ce măreție stătea ascunsă în interiorul ei. Acum vedea totul limpede cu ochii minții și putea trece absolut orice prin filtrul ei. Se deschisese asemenea unei flori delicate sub razele delicate ale soarelui.
    Fusese oarbă, parcă mersese cu ochii închiși în tot acest timp și se neglijase. Nu și-a mai ascultat glasul interior de foarte mult timp și acest lucru a costat-o extrem de scump. Însă, gata, totul se sfârșise de acum. Se putea avânta spre necunoscut, care cu siguranță avea să fie mult mai luminos decât tot ceea ce își imaginase ea. Pur și simplu știa acest lucru, simțea totul prin fiecare por al trupului ei fragil, minion, dar care a refuzat să se mai frângă plecându-se în fața zeului bărbat… Zeu, da, pentru că el simțea că are drept de viață și de moarte, că el poate impune totul cât ai bate din palme, că el știe mai bine cum anume trebuie să se îmbrace, cum anume trebuie să se comporte în societate, ba chiar și că ar putea să își împartă iubirea cu o altă femeie, iar ea fusese suficient de naivă încăt să creadă că îl poate schimba, că îl poate face să revină la sentimente mai bune. Da, o acceptase pe ea, pe cealaltă, avusese de gând să meargă mai departe, însă el nu fusese capabil să privească în interiorul sufletului său, nu reușise să îi vadă durerea și crezuse că e de ajuns să o anunțe abia apoi, după ce totul fusese deja făcut, după ce nu mai putea fi schimbat nimic. O duruse și încă o durea în mod profund trădarea lui, cel pe care îl considerase soarele ei, cel care mult timp i-a fost aerul pe care îl respira, cel care fusese absolut totul și cel pentru care fusese capabilă să lase tot în urmă: familie, prieteni, țară, continent. Pusese o lume întreagă între ea și tot ceea ce iubise cândva și iată, nu fusese de ajuns. El a luat totul ca pe o formă de acceptare tacită și a mers mai departe cu nebunia pe care singur o adusese în viețile lor. Și când te gândești că în urmă cu doi ani crezuse că el va fi acel prinț pe cal alb pe care îl așteptase mereu… 

Vizitatorii blogului


website hit counter