vineri, iunie 29

OANA ARION: FUGI! - RECENZIE



    „‒ Fugi!
   ‒ Unde? Nu a mai rămas nimic. Nimic de iubit. Nimic de apărat.
    ‒ Doar fugi. Vei afla.”

     Iubesc seria „Nemuritor” cu tot sufletul și, recunosc, sunt încă nostalgică după ea și nu îmi vine să cred că a ajuns la final. Din această cauză, am așteptat cu sufletul la gură noul roman semnat de Oana Arion, chiar dacă știam încă de când am văzut trailer-ul că este total diferit de celebra serie. Mă intrigase și mă înspăimântase totodată, nu știam exact la ce să mă aștept, m-am lăsat surprinsă, iar Oana a reușit din plin, pentru că prin romanul „Fugi!” descoperim o cu totul altă autoare. A dat deoparte magia și fantezia cu care ne anima mințile prin intermediul seriei și a creat un scenariu apocaliptic, în care lumea pe care o cunoaștem astăzi nu mai există, a dispărut în urmă cu ceva timp, lăsând în urma ei teroare, lupta pentru supraviețuire și o fugă perpetuă din calea bolii și a morții. M-am bucurat să descopăr această latură a ei, pentru că a creat cu extrem de multă măiestrie o lume atât de puternică, atât de vizuală, care te ține captiv în interiorul ei fără drept de apel, te determină să te implici în totalitate și să simți fiecare frică a personajelor sale, să ai tot timpul o gheară înfiptă în gât și piele de găină, pentru a ne omorî cu un final ce lasă loc la multe interpretări, în ciudat faptului că te-ai fi așteptat ca totul să se așeze de la sine. Nu este cazul, pentru că nu te oprești din fugă nici măcar la final. 
      Prin intermediul romanului „Fugi!”, Oana Arion s-a jucat cu cele mai mari spaime ale omenirii timpurilor moderne, pentru că astăzi pare că nu ne mai temem de nimic, pare că totul se desfășoară pe repede înainte și că întreaga noastră viață este pe internet, dezvăluită cu bună știință chiar de noi. Așteptăm noi tehnologii, noi telefoane și parcă suntem teleghidați, nici măcar nu mai ne gândim la pericolele pe care acestea le-ar putea introduce în viața noastră, nici măcar nu ne mai pasă că există tot atâția viruși pe cât de multe noi tipuri de telefoane există. Nu conștientizăm că acestea ar putea să reprezinte sfârșitul vieții pe care o cunoaștem noi și exact cu această naivitate a noastră în ceea ce privește tehnologia se joacă autoarea, pentru că un nou tip de smartphone și un mesaj plasat strategic pe internet conduce la trezirea la viață a celor mai mari coșmaruri cu care s-a confruntat vreodată omenirea și la un haos total, ce conduce la dispariția oricăror forme de confort și de siguranță.



     „Fugi!” este un roman care te ține într-o stare de alertă continuă. Nu poți să nu îți imaginezi cum ai reacționa dacă tot ceea ce cunoști ar dispărea peste noapte, dacă cei dragi ți-ar deveni dușmani, dacă tot ce ar conta ai fi doar tu, pentru că nu ai certitudinea că familia, prietenii, vecinii nu au devenit deja niște monștri umblători, la care tot ceea ce mai există este instinctul animalic. Aceștia sunt cei atinși, cei care au fost loviți de virusul cel nou, despre care știm doar că acționează la nivel neuronal, transformând oamenii în animale de pradă, care se dedau la canibalism pentru a supraviețui:
     „Un virus care afecta mintea, asta era. Nu-i transforma pe oameni în zombi, ci îi reducea la condiția de animal, accentuând instinctele primare și făcându-i să-și piardă identitatea. Condiția umană era anihilată.”
     Este o lume șocantă, presărată cu multe scene aflate în zona esteticii urâtului, o lume în care nu există noțiunea de ieșit afară în timpul zilei, nu există alimente, nu există apă potabilă, nu sunt televizoare, calculatoare, medicamente... Este un gol absolut, iar pentru a te hrăni, pentru a îți continua viața ai nevoie să fugi, să te ascunzi, să te ferești continuu și nu doar de cei loviți de boală, ci și de oamenii rămași, pentru că umanitatea a dispărut aproape cu totul:
     „Străzile erau învăluite în beznă. În aer plutea mirosul pestilențial de corpuri în putrefacție. Resturi de cadavre zăceau împrăștiate peste tot, amestecate cu gunoaie, resturi de mobilier și haine murdare. Ura acea duhoare ce pătrundea în plămâni, se impregna în haine și-n piele, părând aproape palpabilă, ca o pâclă groasă și dezgustătoare.”
     Mai există câteva oaze de aparentă normalitate, așa cum sunt o fermă, o fostă bază militară, însă acestea sunt extrem de rare și extrem de greu de obținut, în principal, oamenii se deplasează noaptea, căutând refugii provizorii și având cu ei doar proviziile pe care le pot căra într-un rucsac. Fug nici ei nu știu spre ce loc, pentru că există iluzia unor locuri în care lucrurile par a fi mai puțin dramatice, însă acestea sunt doar vorbe auzite, sentimentul de nesiguranță plutește în aer, orice eveniment putând fi tragic  în orice moment.
      În această lume întoarsă cu susul în jos încearcă să supraviețuiască Axel, un bărbat între două vârste, un singuratic, care se rupsese de lume după un divorț. Nu caută compania altor oameni, ba chiar a plecat dintr-un supermarket unde se bucura de o anumită siguranță pentru a se îndrepta spre sud, spre San Diego, unde speră să găsească mai multă umanitate și un leac contra virusului ce se răspândise cu rapiditate peste tot. Este doar un om din mulțime, unul dintre mulții care se străduiesc să supraviețuiască. Deși nu își dorește o companie umană, mai ales că un alt om lângă sine ar însemna o responsabilitate în plus, Axel este descoperit de către o adolescență pentru care valorile s-au răsturnat cu susul în jos și care s-a adaptat la noua viață, Amira, o tânără care mi-a fost antipatică aproape pe tot parcursul romanului, fiind depășită doar de Peyton, pe care chiar am urât-o. Cu toate că Amira mi-a fost antipatică pe tot parcursul acțiunii, pentru că are secrete pe care le ascunde și acționează de multe ori cu sânge rece și extrem de calculat, prin finalul romanului, Oana Arion a lăsat să se înțeleagă că poate am greșit, am judecat prea aspru și pe cine nu trebuia...
     Amira reușește să îl convingă pe Axel să o lase să îl însoțească (de fapt, ei îi cam reușește tot ceea ce își pune în minte), iar scopurile celor doi ajung să devină comune, deși nu este vorba de o poveste de dragoste pe fundalul unui scenariu apocaliptic, ci mai mult despre o camaraderie bine sudată, de o încredere pe care ajung să o capete unul în celălalt, ceea ce este mare lucru, pentru ca mulți oameni profitau de situație și jefuiau alți semeni întâlniți în cale, dovedind că lipsa scrupulelor era mai mare decât ți-ai fi putut imagina, că nu doar virusul lovise omenirea, ci și lipsa de omenie, de compasiune, de comuniune cu cei care au rămas neatinși. 
      Axel și Amira se află într-o cursă contra cronometru încă de la primele momente în care s-au cunoscut, pericolele se află la tot pasul, iar momentele de respiro precum cele din casa lui Luanne, din cadrul Umatilla Army Depot sau de la ferma lui Dallas sunt extrem de rare. Tot atunci ne tragem și noi, cititorii, puțin sufletul, pentru ca în rest mintea ne fuge în același ritm alert în care o fac și personajele principale, ferindu-ne de cei atinși, de nou veniți, de membrii unei secte. 


      Mă feresc cu bună știință din a vă oferi foarte multe detalii cu privire la acțiunea romanului, pentru că întreaga frumusețe a acestuia este oferită tocmai de elementul surpriză, de răsturnările permanente de situație, care ne distrug toate scenariile pe care singuri ni le cream în minte. Nu ai timp să te obișnuiești cu o situație, pentru că o alta îi ia locul. Asul din mânecă al romanului „Fugi!” este tocmai această permanentă stare de alertă, care te trece prin nenumărate stări sufletești, care te face să te îndoiești de tot și de toate, care te determină să îți creionezi în minte cele mai catastrofice situații și să îți dorești să încetinească totul și în viața ta, pentru a nu ajunge la acele evenimente prezentate în carte.
      „Fugi!” este o carte cu o acțiune atât de credibilă încât ajungi să vizualizezi toate scenele descrise acolo, te aștepți ca toți cei din jur să se schimbe, ba chiar ajungi să cauți semnele virusului la ei. De asemenea, parcă toate acele documentare despre apocalipsă și despre metodele de supraviețuire văzute nu mai par chiar așa lipsite de sens, ba chiar ajungi să le cauți cu înfrigurare, just in case, să fii pregătit. Este un roman cu o acțiune foarte  bine construită, cu personaje puternice, cu lipici pentru suflet. Mi-a părut rău doar că s-a terminat prea repede și ca este un volum de sine stătător, parcă aș fi mai vrut o continuare, căci scenariile mele nu știu cât de bine arată... Dacă nu ați citit încă noul roman al Oanei Arion, vă invit să vi-l achiziționați de aici și să îl citiți. Este terifiant, dar extrem de bun și de bine scris. 


    DATE DESPRE CARTE:
    _________________
    Titlu: „Fugi!”
    Autor: Oana Arion
    Editura: Librex
    Anul apariției: 2018
    Număr de pagini: 240


      

miercuri, iunie 27

JANE FALLON: DULCEA MEA RĂZBUNARE - RECENZIE



    „Vreau să-l fac pe soțul meu să se îndrăgostească din nou de mine. Să vă explic. Acesta nu este un exercițiu inspirat de gloriosul matriarhat din anii '50. N-am citit niciun articol din revistele pentru babe, gen «Douăzeci de metode prin care să-ți păstrezi bărbatul.» Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Vreau să se îndrăgostească din nou de mine pentru ca, atunci când o să-l pun să dispară dracului din viața mea, să-l usture sau măcar să priceapă ce i se întâmplă. Să nu-și spună, pur și simplu: «A, ce bine!” Vreau să-l doară!”
     Acestea sunt cuvintele Paulei, personajul principal al cărții „Dulcea mea răzbunare” de Jane Fallon. Ele sunt rândurile care mi-au acaparat total și în mod iremediabil gândurile asupra poveștii și au avut darul de a mă urmări pretutindeni, fără drept de apel. Romanul este unul dintre puținele care a avut darul de a mă ține trează noaptea, până spre dimineață, fapt care nu mai mi s-a întâmplat de extrem de mult timp. Chiar credeam că am devenit imună la astfel de efecte, însă, se pare că nu mai găsisem de foarte mult timp o carte atât de dinamică și cu o acțiune atât de alertă care să nu îmi ofere nici măcar un răgaz în care mintea mea să devieze spre alte idei și care să mă facă să vreau să o citesc dintr-o suflare, să ajung mai repede la final pentru a afla ce se va întâmpla și da, chiar am avut impulsul de câteva ori de a mă arunca cu capul înainte și de a ajunge mai repede la ultima pagină a romanului de față doar pentru a afla cum se termină, pentru că acțiunea se precipitase atât de tare încât nu mai eram sigură că lucrurile pe care le presupuneam eu sunt corecte. M-am abținut să fac acest gest, evident, și bine am făcut, pentru că romanul este definit în primul rând de elementul surpriză și de finalul precedat de multe răsturnări de situație. 
     La „Dulcea mea răzbunare” m-a atras în primul rând coperta, atât de colorată și de vie, care te duce cu gândul la o zi de vară plină de distracție, la acele veri din studenție, când voia bună era la ea acasă și, din când în când, îi mai jucam câte o farsă vreunui iubit mai ciudățel, care era altfel decât ne imaginasem. Am văzut cartea prima dată pe Libris și, încă de atunci, am știut că trebuie să o am, a fost dragoste la prima vedere. Romanul a fost exact așa cum mă așteptam: fresh, animat cu multe situații amuzante (comicul de situație abundă din fiecare pagină a sa), irezistibil, cu o poveste minunată, ce se poate întâmpla oricui la un moment dat, mai ales atunci când intervine monotonia într-un cuplu, o acțiune spumoasă, cu idei diabolice, care te fac să fii cu totul implicat în acțiunea pe care o citești sau care te citește, derulându-se parcă prin fața ochilor tăi ca o piesă de teatru foarte bună. Și da, știi că ai citit o carte minunată atunci când personajele îți devin prieteni, când îi antipatizezi pe alții și ți-ai dori să îi poți lovi și tu la rându-ți în orice fel, doar ca să îi doară, doar ca să simtă și ei umilința supremă, iar romanul lui Jane Fallon exact tipul ăsta a fost, care te face să ai preferați, să empatizezi cu personajele sale și să te implici direct în tot ceea ce se petrece în fața ochilor tăi. 
      Nu mă întrebați cum aș reacționa dacă aș fi în pielea personajului principal, pentru că nu aș ști să răspund la această întrebare. Este o femeie care a uitat să mai fie feminină, care s-a pierdut pe ea însăși la un moment dat din dorința de a fi mama și soția perfectă, a eșuat în a se mai iubi pe ea însăși, iar acest fapt o îndepărtează de soțul ei. Însă, adevărul șocant care iese la iveală în mod întâmplător, acela că el are o aventură, o determină să iasă din carapacea ei și să ia atitudine și nu pot să spun decât bravo ei, pentru că nu a lăsat ca lucrurile să se destrame, iar ea să rămână cu ochii umflați de plâns, ci s-a răzbunat, a pus țara la cale doar pentru a îl face să simtă până în adâncul sufletului cum este să trădezi și i-a ieșit, zic eu, în mod admirabil și elegant. Cred că tocmai această latură mi-a plăcut la ea, nu și-a plâns de milă stând într-un colț, acolo unde stătuse o viață, ci a ieșit la suprafață și a strălucit, iar o astfel de femeie este de admirat în mod cert.


     Jane Fallon aduce în prim-plan o poveste extrem de vie și de antrenantă, care reușește să te țină în priză de la prima până la ultima pagină, fără dorința de a mai lăsa cartea din mână. Pur și simplu te așezi pe pat cu o limonadă în mână și privești cum se derulează un întreg teatru în fața ta, cum personajele ies din carte și umblă pe lângă tine și ai putea să stai așa la infinit, pentru că totul este pus  în scenă cu atâta măiestrie încât nici nu vei ști când anume a trecut timpul.
   Nu știu exact cum arată criza vârstei de mijloc, însă „Dulcea mea răzbunare” demonstrează din plin că aceasta nu este doar un simplu mit. Personajele sale, Paula și Robert, Saskia și Josh, par a demonstra din plin acest lucru, căci sunt toate persoane trecute de patruzeci de ani care par plictisite de ceea ce au acasă, fapt care le determină să caute o oarecare adrenalină în afara propriei căsnicii, să regăsească acea scânteie pe care o aduce o iubire aflată la început de drum. În plus, pare a fi o adevărată provocare să îți demonstrezi ție însuți că încă mai ești capabil să faci capete să se întoarcă în prezența ta, că încă mai poți să aprinzi focul pasiunii chiar și atunci când ai un copil mare acasă, pregătit să plece la facultate. Întreaga acțiune pare a fi un joc de-a șoarecele și pisica, în care personajele principale se învârt unul în jurul celuilalt, încercând din răsputeri să aibă câștig de cauză. 
     Romanul are acțiunea plasată în Londra și e împărțit în trei părți distincte, prima narată doar din perspectiva Paulei, cea de a doua aducând două perspective narative, extrem de distincte ca voci, ale Paulei și Saskiei, pentru ca partea a treia să ne ofere acel bum de care aveam nevoie și un final gingaș, diafan, ce ne face să visăm la fluturași roz în stomac. Cartea asta are presărat praf de zâne pe pagini, vă jur!
    Paula și Robert au o căsnicie ce durează de vreo optsprezece ani și o relație lungă de douăzeci de ani și sunt cuplul tipic, fără a avea nimic ieșit din comun față de alte familii din clasa de mijloc. Cel puțin, aceasta credea Paula, până când un mesaj de amor descoperit în telefonul soțului ei îi demonstrează contrariul. Abia în momentul în care înțelege că soțul ei, actor într-un serial tv celebru cu iz telenovelistic, are o aventură cu Saskia, soția sa din serial, Paula realizează că întreaga lor căsnicie a devenit monotonă și insipidă, că a trecut mult timp de când se mai bucurau unul de prezența celuilalt și de când aveau efectiv preocupări comune, dar, cel mai mult, înțelege că s-a pierdut pe sine mult prea mult undeva pe drum și că nu s-a mai îngrijit de ea și de nevoile ei. Ca multe femei, s-a plasat undeva pe plan secund, preferând să se dedice în totalitate familiei, deși ar fi putut urma o carieră în actorie la rândul ei, să aibă o slujbă care să îi permită să fie acasă cu masa pregătită atunci când se întorc acasă soțul de la slujbă și fiica de la școală. A ajuns să cântărească mult peste medie, să nu se mai aprecieze la adevărata ei valoare, să nu îi placă de ea și de imaginea ei din oglindă, să nu mai facă mai nimic din ceea ce îi făcea plăcere înainte, să devină timidă și mult prea puțin vizibilă în ochii celorlalți. Însă, în momentul în care înțelege că soțul ei, cel căruia îi oferise totul și îi lăsase spațiul necesar pentru a se realiza profesional în detrimentul ei, chiar are o aventură, nu stă pe gânduri și scoate ghearele la bătaie, punând la cale un plan prin care să ajungă să fie triumfătoare și să iasă cu fruntea sus din această situație. Abia acum începe să se vadă pe sine și își dorește să arate mai bine, să fie din nou feminină, să iasă în lume, să slăbească, să facă sport. Este ca și cum aventura soțului i-ar fi luat un văl de pe ochi și i-ar fi dat acel șut în fund necesar pentru a merge mai departe și pentru a se reinventa.
     Paula pune la cale un plan prin care să ajungă să se răzbune așa cum știe ea mai bine pe soțul ei și îl implică în acesta și pe Josh, producătorul serialului și soțul Saskiei. Ea își dorește să devină iar minunată, să strălucească, astfel încât Robert să se reîndrăgostească după care să o părăsească pe cea care i-a devenit amantă, iar în acel moment să îl dea și ea afară din viața ei, astfel încât el să rămână chiar fără absolut nimic. Numai că lucrurile nu ies întotdeauna conform planurilor și este un fapt testat. În scenă intră și Saskia, pe care Paula își dorește să o cunoască mai bine, și care îi devine prietenă și confidentă, mergând până într-acolo încât Paula crede că s-ar fi putut înșela în privința ei și că nu ea este amanta. Apar și primii fiori ai unei dragoste adolescentine în sufletul ei, dar nu vă spun față de cine. Trebuie să aflați singuri, pentru a nu vă strica plăcerea lecturii, la fel cum trebuie să aflați cine era cu adevărat amanta lui Robert și cum se sfârșește totul. Există atât de multe răsturnări de situație încât totul ia o turnură neașteptată și vă determină să dați cu frenezie pagină după pagină pentru a aflat exact cum ajunge să se termine totul. 
      Vă pot spune doar că am iubit determinarea Paulei, nu este cel mai bun mod de a afla că este primordial să te plasezi pe primul loc în viața ta, dar niciodată nu este prea târziu, nu-i așa?! De asemenea, l-am plăcut din prima pe Josh, este un bărbat de onoare, spre deosebire de Robert, care mi-a fost total antipatic prin lipsa lui de asumare. La fel, nu am putut să o plac pe Saskia, nu dați cu pietre, dar are un aer mult prea dramatic pentru mine.
       „Dulcea mea răzbunare” este un roman absolut delicios, la fel cum arată și coperta, o carte de o prospețime uluitoare, cu intrigi bogate și nenumărate răsturnări de situație, care fac ca lecturarea ei să fie una rapidă, în ciuda numărului mare de pagini. Un roman de cinci stele din cinci, o lectură extrem de plăcută într-o zi de vară. 


     DATE DESPRE CARTE:
     ________________
     Titlu: „Dulcea mea răzbunare”
     Autor: Jane Fallon
     Titlu original: My Sweet Revenge
     Traducător: Oana Dușmănescu
     Editura: Trei
     Colecție: Fiction Connection
     Anul apariției: 2018
     Număr de pagini: 424
     

marți, iunie 26

JURNAL DE BLOGGER: DE CE SCRIU PE BLOG?



     Pentru că blogul meu se apropie de doi ani, mi-am propus să mă analizez în mod profund și să observ dacă mi-am atins obiectivele și dacă ceea ce mi-am propus în momentul în care a apărut în viața mea căsuța mea de suflet a devenit realitate sau dacă am deviat puțintel de la ceea ce îmi doream în 2016.
     Am fost întotdeauna o fire timidă, deși, cu timpul, am învățat să mai ies puțin din carapacea mea și să scap puțin de toate emoțiile ce mă încearcă de fiecare dată când mă dezvălui pe mine în fața celorlalți. Mult timp, am avut doar o pagină de Facebook unde îmi postam uneori gândurile, iar mult timp nimeni nu a știut cine se află în spatele acelei pagini, nici măcar cei dragi mie, pentru că mi se părea că mă expun mult prea tare și pentru că îmi era teamă de reacții, de ceea ce ar putea crede sau înțelege cei care citeau gândurile mele acolo. Da, mult timp am fost prietenă cu anonimatul și nu pot spune că, uneori, nu îmi este dor de acest fapt și acum, pentru că era mult mai simplu și mai comod astfel.
      De ceva timp, lucrez cu mine, cu fricile și temerile mele și nu neapărat că mi-am dorit să ies din carapace, însă mi-am dorit să am curajul de a nu mă mai ascunde, de a scrie în mod asumat, de a fi eu, așa cum sunt, cu toate trăirile mele. În acel moment, a apărut blogul și da, am avut nenumărate emoții, nu neapărat constructive, și nu puține au fost momentele în care am vrut să îl închid pentru a fi iar doar eu cu mine, pentru a îmi nota din nou ideile în unul dintre multele mele caiete și carnețele cu care mă înconjor în mod obsesiv dintotdeauna și fără de care cred că nu aș fi eu.
      Mi-am notat întotdeauna ideile și impresiile de lectură pe un caiet, am multe astfel de caiete în casă, dar arareori le recitesc, pentru că m-am schimbat și parcă o intruziune în ceea ce am fost cândva ar fi un act mult prea intim, mult prea dureros, mult prea brutal. Nici ceea ce scriu pe blog nu prea recitesc, pentru că sunt o fire perfecționistă și sunt sigură că m-aș apuca să modific tot ceea ce am scris cândva, pentru că acum gândesc altfel, pentru că acum văd altfel lucrurile și, da, este un vechi obicei de-ale mele, elevii mei știau atunci când le dictam vreun comentariu că trebuia să scrie atunci, pe moment, pentru că altfel schimbam ideile din mers și le era un pic mai greu cu mine și cu firea mea dificilă... Nici lor nu le ceream să reproducă totul cuvânt cu cuvânt, era doar un model de la care să pornească, îmi plăcea întotdeauna să le aud ideile, filtrate prin propriile judecăți de valoare. Tocmai de aceea nu mă recitesc, pentru că îmi doresc ca postările de pe blog să rămână așa cum le-am simțit atunci, nefiltrate prin ochii mei de acum, să mă regăsesc peste timp așa cum eram atunci, să mă revăd cu ochii de atunci și nu cu cei din prezent.
     Scriu de când mă știu, v-am zis deja, însă pe blog a fost un impuls de moment, mi s-a părut că este mult mai ușor aici să am un jurnal de lectură, că pot observa mult mai ușor creșterile și descreșterile mele, la care se mai adaugă și intrarea în contact și discutarea cu alți iubitori de lectură, ceea ce e un mare plus. Am simțit și încă mai simt că m-am dezvăluit mult prea tare, îmi simt sufletul dezgolit în fața oamenilor, însă mi-am promis că nu o să mai mă deranjeze lucrul acesta și că, indiferent de ceea ce voi auzi sau vedea, eu voi continua în același mod și voi scrie aici până când voi ajunge să simt că nu mai este ceea ce trebuie, că scopul inițial, acela de a îmi așterne gândurile pe hârtie într-un mod sincer, s-a disipat în neant.
     Scriu cu bucurie și acum nu mai simt presiunile exterioare. Este doar fericirea aceea eliberatoare pe care doar scrisul ți-o poate împărtăși, este emoția mea cea mai dragă, este forma mea de terapie cea mai la îndemână, pentru că eu, prin scris, mă eliberez de forțele mele interioare și de angoase. Nu îmi mai pasă deloc de etichetele care mi se pun de către alții (și am fost numită superficială sau pseudointelectuală spre exemplu), însă am ajuns la acea maturitate de a înțelege că toate acestea nu au de a face cu mine deloc. Oamenii judecă și pun etichete mult prea repede, este modul lor de a abate privirile de la ei prin observarea altora, este mai simplu așa, pentru că a te întoarce spre tine însuți cere efort și uneori doare. Eu am ales să nu fiu așa, să mă văd doar pe mine și să nu mai mă supăr de fiecare dată când aud vorbe. Nu mă voi opri din ceea ce fac pentru aceasta, deși în trecut am fost tentată. Era mult mai ușor să fug pe Lună decât să îmi înfrunt propriii demoni interiori, acum, sunt sigură că nu mai e nevoie de aceasta. 
     Prin scris, pot fi cu adevărat eu însămi, v-am spus că timiditatea mă împiedică de multe ori să fiu eu cu adevărat, încă mai am fricile mele și temerile mele legate de oameni, dar promit că voi înfrunta și acest aspect, până când nu voi mai fi așa de temătoare. Până atunci, scrisul rămâne forma mea cea mai veridică și autentică, modul meu de exprimare cel mai la îndemână. Nu caut validarea acestuia de către alți oameni, like-uri pe rețelele de socializare azi sunt, mâine au dispărut. Am nevoie de scris la fel cum peștele are nevoie de apă, am nevoie de forma mea de terapie pentru suflet și voi scrie pentru mine, pentru persoanele care îmi sunt alături, pentru cei care vor dori să intre pe blog și să mă cunoască. Voi scrie pentru sufletul meu și mă voi dezvolta, voi înflori și voi lăsa fluturele ascuns sub crisalidă să iasă la suprafață cu aripile larg deschise...

luni, iunie 25

IOANA DUDA: ANTIDEPRESIV - RECENZIE



   „Judecăm ușor, iertăm greu și iubim tot mai puțin. Nu. Nu suntem singuri. Ne-am însingurat.”
     Ioana Duda

     De câte ori nu am simțit că suntem singuri pe acest Pământ, că nu suntem înțeleși, că s-a lovit în noi din prea multe părți și de prea multe ori? De câte ori nu am simțit că umblăm pe nisipuri mișcătoare în care ne scufundăm adânc, ajungând aproape în imposibilitatea de a mai ieși la suprafață? De câte ori nu ne-am înclinat până aproape de pământ în urma furtunilor vieții, chinuindu-ne apoi să devenim din nou drepți, verticali? De câte ori nu am simțit că urlăm pe interior, în ciuda zâmbetelor afișate exterior? De câte ori nu am simțit că rămânem fără aer, că ne sufocăm de prea multă nepăsare și urâciune ce ne înconjoară? 
      Cred că de extrem de multe ori și, în această lume nebună, în care parcă niciodată timpul nu este de ajuns și suntem mereu pe fugă, cred că sunt extrem de puține persoanele care reușesc să fie complet fericite, mulțumite de viața pe care o duc, asumate, care să își trăiască viața conform propriilor dorințe, lăsând în urmă frica de necunoscut, de reacțiile celor din jur, temeri care fac ca viața să fie mai mereu nefericită și lipsită de sens. Însă, mai cred că sunt puțini cei care își aștern neputințele și fricile pe hârtie, prea puțin cei curajoși, cei care se dezgolesc cu totul, pentru a își dezvălui mai mult interiorul decât exteriorul. Ioana Duda o face în schimb prin volumul de față, se prezintă pe sine cu o extrem de multă sinceritate, cu o extrem de multă forță a scriiturii. Ea are curajul de a se face cunoscută lumii așa cum este, cu lumini și umbre, cu căderi și urcări, cu sensibilități excesive, cu trăiri intense, fără a apela la cuvinte mari, fără a spune totul pe ocolite. 
     „Antidepresiv” este primul roman scris de Ioana Duda pe care l-am citit, dar vă pot spune cu toată sinceritatea că mi-a intrat direct în suflet, unde sunt sigură că va rămâne pentru totdeauna. Este acel tip de carte care poartă cu sine o încărcătură emoțională extrem de mare, ale cărei cuvinte taie în carne vie, îți dau senzația de piele de găină pe tot parcursul citirii lor și te lasă la final cu un sentiment de dorință de autoanaliză, de observare fină a propriei ființe, pentru a fi în acord cu căutările autoarei, ce se identifică ușor cu vocea narativă din fiecare poveste în parte pe care o întâlnim în interiorul romanului. 
    Romanul este o colecție de proză scurtă, care îți schimbă perspectivele asupra vieții, te face să îți reorganizezi lista de priorități și să te recompui tu, ca persoană, realizând că toată goana asta nebună după lucruri materiale nu te duce nicăieri și că e mai important să te bucuri de fiecare clipă, cu toate lucrurile ei mărunte, simple, dar mari în esență.


   Încă de la primele pagini mi-am dat seama că „Antidepresiv” mi se va lipi de suflet în mod total și iremediabil. Am rezonat cu gândurile așternute pe hârtie de autoare, cu toate poveștile spuse de ea cu atât de multă dedicare și sinceritate, cu atât de multă patimă și asumare a celor scrise. M-a surprins în primul rând forța scrierii, puterea cuvântului scris care reușește să ajungă direct în sufletul cititorului, după care m-au șocat istoriile de viață pe care le regăsim între paginile cărții, căci poveștile Ioanei sunt poveștile fiecăruia dintre noi la un moment dat, fie că o recunoaștem sau nu.
      Temele abordate sunt diverse, autoarea aducând în discuție relațiile existente în sânul familiei, cele dintre un el și o ea, cele dintre părinți și copii, extrapolând apoi și ajungând la relațiile existente la nivel general, între membrii societății. De asemenea, sunt aduse în discuție sentimente precum cele de iubire, de indiferență, de tristețe, de bucurie, de fericire, de iertare, toleranța, ba chiar și acceptare. Însă, totul este expus într-un mod de o vitalitate și sinceritate debordante, căci se află sub auspiciul bolii specifice secolului XXI: depresia, care este însoțită de diferite angoase, frici și temeri, ce conduc ființa umană în pragul dorinței de a se ascunde de tot și de toate, de a se refugia în muncă, în alcool, droguri sau altele asemenea, doar pentru a uita de toată durerea interioară și a se îndepărta de o societate mult prea indiferentă.
       Prin intermediul volumului de față, autoarea trage un semnal de alarmă cu privire la lumea în care trăim, la societatea mult prea grăbită, mult prea interesată de propriile probleme, mereu pe fugă și refugiată într-o lume profund tehnologizată, în spatele unui id de pe un anumit site, însingurându-se, izolându-se ca într-o fel de bulă și refuzând de cele mai multe ori să îi observe pe cei din jur, fiind mult prea oarbă și prea insensibilă când vine vorba de cei din jur, pe care de multe ori nu îi mai vede. Observă acțiunile oamenilor din jur, de multe ori marcate de o anumită violență verbală, și se grăbește să judece fără milă, neștiind că, poate, în spatele faptelor ciudate, răutăcioase, se află de cele mai multe ori o poveste tristă, o pierdere, o lipsă de iubire. 
     Tema neiubirii apare în mod frecvent în paginile cărții, fie că e vorba de lipsa iubirii părintești, de cea a partenerului de viață, de cea a mamei față de copiii ei sau de cea a copiilor față de părinții lor. Mulți oameni nu realizează lucrul acesta decât atunci când este mult prea greu să mai schimbe ceva și mult prea târziu, decât atunci când cel iubit nu mai este prezent sau este pe punctul de a deveni o parte a acestui Univers infinit. Tocmai de aceea, Ioana Duda adună la un loc povești de viață, viața pură, nedisimulată, neprefăcută, pentru a ne face mult mai atenți la nevoile celor din jurul nostru, pentru a iubi mai mult, a fi mai toleranți, mai buni, mai empatici, pentru a învăța să îmbrățișăm mai mult, să ascultăm mai mult, să fim alături de cei dragi nouă și de oamenii cu care intrăm în contact, căci nu se știe niciodată cât de tare am putea influență, cât de măreț poate fi un gest simplu în aparență. 


     Dincolo de aceasta, din fiecare pagină a cărții sale ni se dezvăluie o lecție, izvorâtă din dorința de a ne salva din ghearele unor cutume sociale ce au ca scop înstrăinarea de noi înșine și de cele mai tainice dorințe ale sufletelor noastre. Deși vocea narativă este cea a unei persoane care a trecut prin mari traume sufletești, nota dominantă este una optimistă, căci numai cel suferind ne poate arăta cum anume ne putem domina durerea sufletească, angoasele, pentru a renaște asemeni păsării Phoenix din propria cenușă. Este un exercițiu pe care ar trebui să îl facem în permanență cu noi înșine, pentru că, indiferent de cei care ne sunt alături, suntem singurii care avem putere asupra gândurilor noastre, asupra fricilor noastre și doar noi înșine suntem cei care ne putem recompune, care putem forma din nou puzzle-ul întreg, avem piesele, trebuie doar să ne reamintim cum anume putem face acest lucru. Suntem singurii în măsură să ne vindecăm de tot urâtul strâns în suflet de-a lungul timpului, de toate temerile care ne amărăsc viața, pentru a trăi apoi frumos, în armonie cu noi înșine și cu cei din jur. Abia apoi putem începe să vedem din nou soarele strălucind deasupra noastră, putem să ne bucurăm de lucrurile simple, putem să ne dăruim și să oferim altora din noi înșine. Și dacă tot ne vindecăm, nu ar strica să învățăm să ne apropiem din nou de cei din jurul nostru, în mod real, fără a fi condiționați de un mijloc de comunicare modern, care are darul de a ne înrăi, de a ne face mai singuratici și mai triști. Ar trebui să renunțăm la acuzele fără fond, la emiterea de judecăți de valoare fără a ne afla în pielea celui de lângă noi și fără a încerca să vedem lucrurile și din perspectiva celuilalt. Nu ar strica să fim mai empatici, mai deschiși la nevoile celor din jur, mai puțin temători față de comunicarea cu oamenii pe care soarta ni-i scoate în cale.
     „Antidepresiv” este un cumul de emoții, emoția aceea în starea ei incipientă, pură, un îndreptar al firii umane, o formă de terapie la domiciliu, o notă de optimism în marea de incertitudini și de urât care ne înconjoară. Am simțit fiecare cuvânt al acestei cărți, care a fost pentru mine asemeni adierii ușoare de vânt, capabile să ofere răcoarea într-o zi caniculară. 


     DATE DESPRE CARTE:
     ________________
     Titlu: „Antidepresiv”
     Autor: Ioana Duda
     Editura: Herg Benet
     Anul apariției: 2018
     Număr de pagini: 160
     Colecție: Radical din 5

     Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Herg Benet.

LECTURI DE VARĂ - PLANURI ȘI JURNAL DE LECTURĂ




    Nu obișnuiesc să îmi fac foarte multe planuri, pentru că, aproape de dată, nu îmi ies, însă, în ultima perioadă s-au strâns atât de multe cărți faine la mine pe birou (locul unde așteaptă cuminți cele mai dorite cărți, a se citi acelea pe care îmi doresc să le citesc în viitorul apropiat, de preferat toate odată dacă s-ar putea), încât am zis să îmi fac ordine în ele și să îmi organizez timpul mult mai eficient, astfel încât să ajung să le termin cât mai repede. Sunt ceva, niciodată suficiente dacă mă întrebați pe mine, însă sper din suflet să reușesc să le citesc vara aceasta și da, știu că mai sunt cam două luni care mi-au rămas pentru a îmi duce gândul la îndeplinire. Totodată, pentru că mereu am un număr mare de cărți pe care le adun acasă în mod obsesiv, pe care abia arareori reușesc să le citesc pe măsura dorinței, am hotărât ca până în septembrie să nu mai cumpăr nimic. Gata, am zis-o, m-am gândit că dacă fac promisiunea asta în mod solemn și public chiar mă voi ține de ea... Este o bătălie cu mine, însă cuvântul dat e cuvânt dat... (a se citi: Dă, Doamne, să îmi și iasă, că altfel mă fac de râs în fața atâtor oameni!)
     În continuare, vă prezint cărțile pe care le-am trecut pe lista de lecturi de vară (am observat cu bucurie că am atât autori români, cât și străini), pe care le voi plasa aici într-un mod aleatoriu, urmând pe parcurs să mă hotărăsc ce anume să citesc.



    Pe autoarea Raluca Alina Iorga am întâlnit-o pe Facebook și cu romanul ei a fost dragoste la prima vedere, așa că m-am bucurat când mi-a propus să îl și citesc. Cred că este extrem de potrivit pentru anul centenarului, pentru că este povestea lui Vlad Țepeș, domnitorul român care are de dus o serie de istorii, care de care mai bizare în spate. Abia aștept să descopăr POVESTEA, sunt sigură că mă așteaptă emoție în stare pură, pentru că așa este și autoarea, transmite extrem de multă sensibilitate prin modul ei de a fi.


    „Reconstituind-o pe Amelia” este romanul care mi-a animat cel mai tare curiozitatea prin sinopsisul pe care îl are pe spate. Este o poveste ce îmi pare extrem de actuală, plasată în rândul unor liceeni, a unor adolescenți, a acelor tineri care par a avea viața perfectă, dar care recurg aproape din senin la un gest extrem, ce schimbă cu totul traiectoria vieții tuturor celor din jur. Abia aștept să o cunosc pe Amelia și să înțeleg ce anume a împins-o la acel gest extrem.


     Am citit mai multe recenzii ale acestui roman și, recunosc, sunt curioasă cum anume a construit autoarea povestea. Știu că este vorba despre relația dintre băiatul rău ce pare fermecător și fata inteligentă și bună, care se trezește fără voia ei într-o relație abuzivă. Mi se pare una dintre acele cărți încărcate de emoții și abia aștept să o citesc.


    Cred că ar fi cel mai potrivit să citesc această carte în viitorul apropiat, mai ales că zilele trecute a fost vorba despre Sânziene, deci ar cam fi cazul să descopăr făpturile magice numite iele. Știu că este vorba de o serie de povestiri scurte, ceea ce mă bucură, pentru că nu m-am mai apropiat de extrem de mult timp de proza scurtă. Sunt nerăbdătoare să îi descopăr modul de scriere, m-a atras încă din prima clipă în care am văzut-o, pot spune cu sinceritate că a fost dragoste la prima vedere. 


    Nu am citit cartea pe Wattpad, deși știu că autoarea este extrem de populară în acest mediu. Cartea are o copertă wow, care îndreaptă foarte tare la visare. Nu știu la ce să mă aștept, dar sper să mă surprindă cu o poveste de iubire minunată, care să mă determine să vreau să mă îndrăgostesc mai apoi.


     Nici pe Corina Ozon nu am descoperit-o încă, deși mă atrage încă de la seria „Amanții”. Pe spate, ni se spune că acest roman are accente detectiviste și aduce în prim-plan povești despre societăți secrete, relații complicate de familie și iubiri pierdute, așa că sper că vă fi unul dintre acele romane care te țin captiv între paginile sale până la final.


     Am citit primul volum scris de autorul Marius Ungureanu - „Înger și Demon. Începuturi” și chiar are potențial. Nu știu nimic despre noul roman, dar aștept să mă surprindă.


     Am acasă toate cărțile publicate până acum de Laura Nureldin, însă, recunosc, nu am citit niciuna. Am decis să încep cu aceasta pentru că mă atrage coperta extrem de vie și am citit doar recenzii pozitive despre ea. 


     Iubesc Londra, nu cred că mai este un secret pentru nimeni acest aspect. De aceea, când am văzut acest roman, am zis că trebuie neapărat să îl am în bibliotecă. Se anunță a fi o lectură extrem de antrenantă și de revigorantă, căci aduce în prim-plan elemente detectiviste, ce se îmbină cu capacitățile paranormale și un pic de magie.


     Am văzut acest roman în mediul online, fapt care mi-a stârnit curiozitatea. Cred că este una dintre acele scrieri încărcate de foarte multe emoții, pentru că aduce în prim-plan o poveste despre evrei, o călătorie în Palestina, o trecere prin Istanbul. Să vă mai spun cât aștept să o descopăr?!


    Am citit o singură carte scrisă de Alina Cosma și mi-a plăcut stilul simplu, povestea de iubire diafană și acea stare de bine pe care ți-o oferă. Am încă aceste minunății de descoperit și nu știu încă ce să aleg. Înclin mai tare spre „Darul vieții”, pentru că autoarea mi-a spus că se aseamănă cu „O singură minune”, dar nu spun nu nici misticismului sau historical romance-ului.


     Pe Ciprian Pop l-am cunoscut la Bookfest și mi-a plăcut starea de bună-dispoziție pe care o asigură prin discursul său. „Fraiero!” mă atrage prin copertă (acum, oricum „La Crac” e un loc binecunoscut) și prin titlu deopotrivă și mă aștept la o lectură amuzantă, numai bună în zilele toride ale verii. 

     Despre „Inimi chimice” iar nu știu foarte multe, dar priviți și voi ce copertă grăitoare are... Pare o poveste actuală, o poveste de iubire adolescentină, vă voi spune mai multe imediat ce o descopăr.

    Voi ce plănuiți să citiți vara aceasta? Ați citit ceva de pe lista mea? Dacă da, ce impresii v-au lăsat cărțile respective?


duminică, iunie 24

LECTURA - UN MOD DE VIAȚĂ



     Sunt mulți cei care se întreabă de ce citesc, care este scopul cărților în viața mea și de ce încă mai dau o grămadă de bani pentru a cumpăra noi volume pentru biblioteca mea când am deja destule și, oricum, aș putea da bani pe cu totul altceva. Ce altceva, nu știu, pentru că nu există nimic mai sublim și mai folositor pentru mine decât sunt cărțile, suntem suma a tot ceea ce citim și cred cu tărie acest lucru. Sunt sigură de acest lucru încă de când am început să transform lectura într-un mod de viață și acest fapt s-a petrecut cu foarte mult timp în urmă, când abia reușeam să fac orice altceva de una singură și când călătoritul prin lumea asta mare nu era pentru mine o opțiune viabilă. 
      Citesc de când mă știu, căci am început să iubesc cititul undeva pe la șase ani, când am primit cel mai frumos dar din viața mea: un Abecedar pe care îl am și acum în mintea mea, cu toate acele imagini colorate și semne frumos caligrafiate, cu toate acele mistere ce se doreau descifrate. Îmi place să dezleg lucrurile mai puțin de înțeles și cred că tocmai acest fapt m-a determinat să îmi doresc atât de tare să descifrez acele semne din fața mea și, deși mi se citeau povești în mod frecvent, atât de către mama mea, cât și de bunica dinspre tată, îmi doream din suflet să fiu capabilă să îmi spun eu însămi povești, să mă cufund singură în lumea fascinantă a cărților și pot să spun cu mândrie că mi-a ieșit. Era forma de joacă pe care o adoram și nici măcar când mă aflam printre ceilalți copii nu o părăseam, căci ne imaginam povești, ne spuneam istorii unii altora, ceea ce era o adevărată încântare, mai ales când personajele din mințile noastre prindeau viață atât de ușor și rămâneau acolo, printre noi, parcă putând să le atingem cu degetele mici de copil. 
      Deși în acele momente nu conștientizam pe deplin acest lucru (am înțeles aceasta abia mai târziu, când am crescut), lectura a avut un rol hotărâtor în viața mea, devenind un adevărat mod de viață, căci nimic nu m-a putut face și nici nu o va putea face cu adevărat fericită în afară de un teanc mare de cărți, cu cât mai multe, cu atât mai bine. Este singura modalitate prin care simțeam și simt că sunt vie, că am dreptul să visez, să mă metamorfozez, să devin mai bună decât am fost eu însămi ieri, să îmi deschid larg aripile pentru a îmi urma visurile, chiar și pe acelea cele mai tainice, adânc ascunse în cămăruțele inimii mele, să prind curaj, indiferent de situație, să îmi doresc să văd lumea asta mare, cu toate frumusețile ei, cu toate provocările ei, și să accept oamenii așa cum sunt, cu lumini și umbre, fără a judeca, fără a interveni în vreun fel în alegerile lor. Lectura mi-a lărgit foarte tare orizonturile, mi-a îmbunătățit calitatea vieții și m-a făcut să fiu mai cutezătoare, mai fericită cu mine și cu cei din jur, mai aproape de vitalitatea aceea atât de necesară pentru ca viața asta să merite trăită.
      Am spus-o și o voi spune întotdeauna că cititul cărților este mai mult decât o simplă activitate recreativă, este o parte din mine, un fel de prelungire a ființei mele, cred că singura infinită și cu perspective și resurse inepuizabile. Este modul meu de a fi și singurul pe care îl cunosc și pe care îl accept, singurul care are darul de a mă îmbogăți pe interior, adică acolo, unde îmi este cel mai drag să fiu. Este singurul care face chiar și urâtul să își diminueze capacitatea de a face rău.
      Prin lectură, evadez întotdeauna, îmi desenez hărți ale unor noi lumi în propria minte, mă înalț pe culmi tot mai înalte, devin mai bună cu fiecare carte citită. Poate tocmai de aceea viața mea socială a avut puțin de pierdut și acest fapt este cunoscut de toți prietenii mei, pentru că întotdeauna mi-am găsit prieteni buni în cărți, de multe ori mult mai de încredere decât cei reali. Îmi place să ascult și personajele din cărți mi-au oferit întotdeauna cele mai bune sfaturi, parcă exact atunci când aveam o mai mare nevoie de ele. Nu știu voi cum sunteți, dar eu sunt o norocoasă și citesc întotdeauna acele cărți de care aveam nevoie în acel moment. Poate tocmai din această cauză și consider că o carte ne atrage în mrejele sale la momentul potrivit, exact atunci când știa că trebuie să ajungem la mesajul ei. Nu mă îngrijorez când o carte nu îmi este pe plac, sunt de părere că nu există cărți proaste în lumea asta, ci doar momente prost alese pentru a le citi. Las acea carte deoparte și o citesc altă dată, cu alți ochi, cu alte experiențe în spate și aproape întotdeauna m-am surprins, pentru că multe cărți ce păreau indescifrabile în trecut îmi devin dragi în prezent. Cred că și acesta este unul dintre motivele pentru care nu prea mă despart de cărți, știu că, la un moment dat, le va veni rândul. 
      Închei cu un citat preferat al marelui cărturar Miron Costin, un citat care îmi vine mereu în minte când mă gândesc la citit:
     „Căci nu este alta mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cititul cărților.”

MI-E BINE FĂRĂ TINE





Cerul senin cerne amintirile toate,
Le disipează, pregătit să le transforme
În șansa la fericire, în speranță renăscută,
Lăsând tot răul să devină cenușă…

********

Sunt doar eu cu mine, fără de tine,
Și poate în sfârșit să îmi fie bine.
Sunt doar eu și un dram de noroc,
Sunt doar eu și al vieții soroc…

vineri, iunie 22

CRISTINNE C. C.: EPHIALTE. TREZIREA UNUI COȘMAR (PARTEA A DOUA) - RECENZIE



    O serie fantasy bună are darul de a te scoate în totalitate în afara lumii reale și a te arunca direct în sfera universului său, făcându-te să trăiești în întregime alături de caracterele sale pe tot parcursul citirii ei. O astfel de serie este „Ephialte” a lui Cristinne C. C., care m-a cucerit încă de la primul volum citit și care a continuat să mă surprindă în cel mai plăcut mod cu putință de-a lungul celui de-al doilea volum al său, pe care l-am așteptat ca pe pâinea caldă.
     „Ephialte. Trezirea unui coșmar” este o dezlănțuire de forțe, care mai de care mai diverse, o explozie de adrenalină în stare pură care te aruncă direct în mijlocul acțiunii, este acel bum care te face să vrei mai mult, iar suflul ei te ține prins într-o lume ce îți devenise apropiată în primul volum și totuși schimbată prin maturitatea de care dau dovadă personajele dragi. Partea a doua a seriei „Ephialte” a avut darul de a mă ține total ancorată între paginile sale, neoferindu-mi vreun răgaz în care să mă îndepărtez de povestea sa, pentru că, odată începută, m-a prins atât de tare sub mreaja sa încât nu am mai fost capabilă să o las deloc din mână. Cred că tocmai din această cauză, deși această a doua parte are pagini mai multe decât prima, parcă tot aș mai fi vrut câteva, adică nu m-aș fi săturat și, în așteptarea volumului trei (căci urmează), parcă aș relua seria asta la nesfârșit.
   

    „Începutul unui coșmar” a reprezentat momentul de început, de inițiere a Alisiei Iacob și a noastră deopotrivă în lumea ephialtelor, o călătorie de cunoaștere a lumii noi, de obișnuire cu modul de viață a oamenilor, ephialtelor și umbrelor, iar finalul ne învăluise într-o aură de siguranță, de pace, pe care autoarea are grijă să o ridice în cel de al doilea volum și încă printr-o acțiune la înălțime, aruncându-te din rău în mai rău, oferindu-ți doar câteva momente de liniște, pe care le poți număra pe degete, în care să te bucuri de legăturile nou create dintre personaje și de scânteile de dragoste ce strălucesc din când în când.
     „Trezirea unui coșmar” ne plasează la o distanță de două săptămâni față de primul volum, în care lucrurile păreau a se fi așezat într-o anumită ordine, iar Alisia și familia ei se bucură de prezența alături de ei a familiei Panasis, iar fiecare dintre ei încearcă să își revină, să se întoarcă la o stare de normalitate, atât cât le permite permanenta vigilență față de Umbre, care sunt dușmanul declarat al lor încă de când le zădărniciseră planurile în pădure.
     Parcă atrasă de vechiul ei mod de hrănire, cu energie provenind de la oameni nu tocmai minunați, Alisia se întoarce la Heaven's Place, localul de unde o răpise mai înainte Max. Simte nevoia de a se scuza față de proprietarul localului pentru purtarea ei din trecut, își ia în fața ei celebrul Space, din dragoste pentru timpurile când era om, și se angajează fără a se gândi vreun pic la a deveni barmaniță, ba chiar și înainte de a își informa familia cu privire la planurile ei (ca de obicei, aș putea spune, pentru că firea puternică a Alisiei o face să ia cele mai neașteptate hotărâri, în ciuda faptului că, de cele mai multe ori, acestea nu fac nimic altceva decât să o conducă de la un pericol la altul). Tocmai când avântul ei civic era mai mare și dorința de a lucra în floare, își face apariția MaxiMax, celebrul Maximilian Novac, pe care Alisia nu îl mai văzuse de la confruntarea din pădure. Deși îi fusese dor de el, mândria și faptul că acesta nu își cere scuze față de ea o face pe tânără să devină destul de violentă și să se eschiveze fața de orice plan al lui Max, chiar dacă, mai apoi, în liniștea casei ei, își dorește să fi răspuns afirmativ la cerința acestuia, aceea de a o convinge pe mama sa abia regăsită să revină la sentimente mai bune, pentru că aceasta refuza hrana ca ephialt. 
      Tocmai pentru că este încă supărată pe Max, Alisia se refugiază la adăpostul brațelor lui Andreas, sprijinul său și cel care îi oferă întotdeauna liniștea dorită și cele mai bune sfaturi. Apar ceva scântei, însă nu va fi greu să realizeze că sentimentele sale puternice se îndreaptă spre Max, în ciuda prieteniei strânse cu Andreas. Sinceră să fiu, înțeleg pasiunea Alisiei pentru Max și dorința de a nu strica o prietenie frumoasă cu Andreas, însă, îmi este mai drag cel din urmă pentru toată maturitatea de care dă dovadă (trebuia neapărat să o spun :) ).
      Pentru că Theon Novac și Victor, prințul Umbrelor, încă sunt pe urmele lor, familia Iacob, familia Panasis și Max, alături de prietenul său, Kay, decid să formeze o alianță, care le conferă puterea necesară de a se opune planului malefic al celor doi și vor afla cât de bolnav este acesta abia reîntorși pe insula Capri Seconda, de unde bunicul lui Max a reușit să evadeze, după care să o distrugă prin explozie, când Novac le va spune că Victor are nevoie de Alisia, pentru că aceasta este specială prin energia ei luminoasă dezlănțuită sălbatic ce o ajutase să evadeze în trecut din celula ei, fapt care îl poate ajuta pe prinț să își îndeplinească dorința de a crea noi Umbre, singurul plan care le-ar putea salva de la o extincție sigură.
     După incidentul de pe insulă, lucrurile se precipită tot mai mult, acțiunea devenind din ce în ce mai alertă, mai ales că noi elemente ale vieții personajelor ne sunt dezvăluite. Marcus decide ca Alisia să fie prezentată Consiliului, după care să îi ceară acestuia sprijin, însă Consiliul nu stă întotdeauna la discuții, ci mai întâi lovește, din dorința de a păstra o aparentă siguranță. 
      Cum vor reuși personajele să iasă din mâinile Consiliului, dacă Victor și Theon Novac vor ajunge să își ducă la îndeplinire planul de distrugere a Alisiei, cum vor evolua lucrurile între Alis și Max trebuie să aflați singuri, citind romanul. 




     „Ephialte. Trezirea unui coșmar” aduce în prim-plan o acțiune extrem de alertă, foarte multe enigme care se cer dezlegate, o poveste de prietenie puternică, capabilă să treacă peste orice încercare, o nouă lume pe cale să apară, o nouă ordine impusă de cei puternici planează asupra personajelor, o pasiune gata să fie împlinită, scântei de iubire, replici acide, umor, de toate acestea avem parte în acest al doilea volum. Cristinne C. C. a dovedit încă o dată ca este o vrăjitoare a cuvintelor și o creatoare de lumi extraordinare, care ne încântă, ne acaparează cu totul și ne face să ne dorim mai mult, mereu mai mult și parcă să avem parte de această poveste la nesfârșit. Lumea Alisiei și a lui Max ne intră în sânge și devine reală, extrem de palpabilă, trecând cu mult de paginile cărții, pentru a ne intra în minte și în suflet pentru totdeauna. 

    PS: Nici de această dată, autoarea nu a uitat de oferirea de versuri minunate scrise de marele poet național Mihai Eminescu, fapt care m-a bucurat nespus, mai ales că m-a ajutat să intru mult mai bine în starea necesară citirii romanului și să descopăr noi poezii. Mi-a făcut un dor nebun de poezia lui Eminescu, fapt pentru care am adus mai aproape un volum de-al său. Parcă așa e așteptarea mai ușoară până la următoarea parte din seria asta fermecată.

     DATE DESPRE CARTE:
     ________________
     Titlu: „Ephialte. Trezirea unui coșmar (Partea a doua)”
     Autor: Cristinee C. C.
     Editura: Quantum Publishers
     Anul apariției: 2018
     Categorie: Fantasy Fanatic
     Număr de pagini: 310

     Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii.



   

joi, iunie 21

MAHTOB MAHMOODY: NUMELE MEU ESTE MAHTOB - RECENZIE



     „Pentru mine, vârsta de cinci ani a fost guvernată de teamă: teama de tatăl meu și de temperamentul lui violent, teama de a fi despărțită de mama, teama de bombele care aveau cu siguranță să cadă și teama de a nu-i mai revedea vreodată pe cei dragi de acasă.”
    Mahtob Mahmoody

    Atunci când citesc o poveste, îmi place să pot vedea acea istorie și din perspectiva celuilalt, pentru că suntem cu toții diferiți și percepem lumea din jurul nostru altfel, chiar dacă trăim aceeași experiență. Mi se pare că doar astfel putem să avem o imagine de ansamblu și ne putem transpune un pic în pielea celuilalt, încercând să înțelegem mult mai bine ceea ce s-a petrecut în realitate. Citisem „Numai cu fiica mea”, povestea prizonieratului din Iran și a fugii celor două, mamă și fiică, de sub dominația unui soț și un tată tiran, iar lucrurile descrise acolo mi-au animat imaginația și m-au făcut să mă revolt cu tot sufletul împotriva tuturor ororilor și presiunilor pe care un alt om le-a pus asupra altor semeni de-ai săi, însă, mai aveam poate unele îndoieli, pentru că am urmărit și documentarul realizat de tată, Sayed Bozrog Mahmoody (Moody), care arată că, poate, lucrurile nu stăteau chiar așa cum le-a povestit fosta sa soție. Am vrut să văd și perspectiva fiicei, a lui Mahtob, și povestea spusă de ea mi-a confirmat faptul că Moody era un manipulator, un bărbat cu grave probleme comportamentale, iubitor de grandoare și doritor de a își exercita influența asupra tuturor celor din jur, cărora nu le oferă alternative, fie fac așa cum consideră el, fie se dezlănțuie iadul. Oarecum, și documentarul prin care el dorea să arate că soția lui mințise este în același gen, pare un pic prea teatral, iar faptul că nu a luptat să își recapete fetiță, cu toate forțele posibile, așa cum a procedat Betty, care a mai putut puțin chiar și atunci când nu mai existau speranțe, mă conduce la concluzia că, într-adevăr, el a vrut doar să controleze totul și să schimbe opinia publică despre el, fără a îi păsa cu adevărat de fiica sa, carne din carnea sa. 
    „Numele meu este Mahtob” este povestea extrem de emoționantă a unei fete care a trăit întreaga sa viață sub umbra fricii, care a trebuit să își modeleze existența în funcție de nevoile imediate și să se adapteze la nou, mereu ceva nou, o casă nouă, un nume nou, prieteni noi, o viață nouă. Este un fel de jurnal prin intermediul căruia tânăra Mahtob, ajunsă acum în preajma vârstei de treizeci de ani, încearcă să se elibereze de tot trecutul ei, de toată frica și ura pe care le-a simțit la adresa tatălui ei, prin care încearcă să transmită toate trăirile ei de-a lungul timpului, atât din perioada petrecută în Iran, cât și din perioada de după, după reîntoarcerea în Michigan și încercarea de a duce o viață cât de cât normală, în ciuda tuturor spaimelor și a coșmarurilor pe care le avea din cauza celui ce îi era tată. 
      Este un roman extrem de încărcat din punct de vedere emoțional, care îți transmite sentimente felurite, determinându-te să treci prin stări sufletești diferite alături de Mahtob, încercând să înțelegi motivele care au condus la o viață trăită sub auspiciul temerilor și al interiorizării și să vizualizezi totul extrem de viu, ca și cum chiar ai fi alături de ea. Nu sunt puține momentele în care îți dorești să intri direct în carte și să o îmbrățișezi pe copilul Mahtob, pe adolescenta Mahtob, pe adulta Mahtob, astfel încât să îi oferi puțin de putere de la tine. Știi sigur că nu i-ar fi plăcut neapărat, căci este o persoană extrem de închisă în sine, dar cuvintele ar fi oricum prea mici pentru a îți arăta cât de rău îți pare că un copil a trebuit să treacă prin atât de multe lucruri rele și parcă doar atingerea fizică te-ar putea ajuta să compensezi un pic absența cuvintelor.


    Acțiunea romanului pendulează între planurile trecut și prezent, între perioada copilăriei lui Mahtob și cea de adult a acesteia, arătând traiectoria ei de-a lungul timpului. Mi se pare că, oarecum, deși nu este evidențiat din punct de vedere grafic, romanul are două părți: una dedicată perioadei alături de Moody în Iran, cu toate amintirile ei de atunci, și are extrem de multe amintiri și senzații de atunci, evenimente șocante care au marcat-o în ciuda vârstei extrem de fragede, și cea de după întoarcerea din Iran, cu tot chinul oferit de amenințările continue ale tatălui său, reale sau imaginare, care au făcut-o să nu ducă o viață asemeni tuturor copiilor, o copilărie fericită, însă marcată de teamă aproape obsesivă, de alarme în casă, de privit în permanență în spate, peste umăr, și de mutat dintr-un loc în altul, în încercarea de a își pierde urma și de a se bucura de o oarecare senzație de siguranță.
     Ca adulți, avem adeseori tendința de a ignora dorințele copiilor și de a nu le oferi posibilitatea de a alege pentru ei îșiși, considerând că noi știm ceea ce este cel mai bine pentru ei. De asemenea, nu ne dăm întotdeauna seama de impactul pe care acțiunile noastre îl au asupra lor în momentul prezent și în acțiunile lor viitoare și ni se pare aproape greu de crezut că pot să își amintească lucrurile la care asistă, mai ales dacă sunt sub șapte ani ca vârstă. Așa a crezut și Moody despre fiica ei, Mahtob, și nu a reușit să vadă dincolo de vălul pe care singur și l-a creat, fapt pentru care mult timp a încercat să îi spună că tot ceea ce știe despre el și viața alături de el în Iran nu a fost deloc rea, ci o viață feerică, stricată doar de o mamă care nu a știut să aprecieze abundența pe care soțul ei i-o oferea acolo. Ceea ce a uitat el, este ceea ce Mahtob afirma adeseori când tatăl ei încerca să îi schimbe părerea și perspectiva asupra trecutului și nu puține au fost eforturile lui de a face aceasta, poate mult mai mult decât a încercat să se apropie efectiv de copilul său: a fost acolo, a fost martoră la comportamentul tatălui său, s-a simțit străină printre rudele tatălui său, ceea ce nu i se întâmplase niciodată alături de rudele din partea mamei sale, s-a simțit străină în țara tatălui său, iar nu acasă ca în cea a mamei, s-a simțit stingheră, a urât modul de viață și școala de acolo, a urât îndoctrinarea religioasă, deși mai târziu a devenit o creștină devotată din proprie inițiativă, a urât figura în care s-a transformat Baba Jon al ei din America și a asociat întotdeauna Iranul cu urâțenia pe care a descoperit-o în tatăl ei. Singură afirmă că nu consideră că Iranul sau islamul sunt rele, pentru că au fost iranieni care le-au ajutat să fugă din temnița impusă de propriul părinte, care și-au riscat viața pentru ca ea să apuce să zâmbească din nou, însă perspectivele ei au fost corelate cu acțiunile de neînțeles ale lui Moody și, în raport cu experiența sa de copil, care i-a schimbat traiectoria vieții, a stat departe de acea lume, de religia ei restrictivă, dar nu și de anumite tradiții sau elemente culturale pe care mama ei și prietenii musulmani le-au cultivat în ea. Iranul l-a asociat întotdeauna cu tristețea și griul specifice, parcă și locurile prin care treceau rezonau cu ceea ce se afla în sufletele ei și ale mamei sale:
    „Viața în Iran, la mijlocul anilor ’80, era mohorâtă. Se prea poate să fi existat pe undeva vreo pată de culoare, dar, când privesc înapoi, tot ce văd e gri. Străzile, blocurile de beton, chiar şi cerul – toate mi s-au întipărit în memorie în tonuri sumbre, murdare. Când ieşeau din casă, oamenii purtau haine negre, albastru închis, maro sau gri. Rigolele miroseau urât şi erau pline de mizerie şi urină. Aerul era greu din pricina prafului ridicat de bombele care explodaseră şi învăluia întregul oraş în smog. Până şi rezervoarele cu apă de pe marginea drumurilor erau făcute din tablă cenuşie, degradată cu trecerea timpului. Eu şi mama nu beam niciodată din polonicele agățatepe marginea rezervoarelor, care erau folosite de toți trecătorii. Mama avea un pahar de plastic care se plia în formă de cutie.”
     Copil fiind, s-a bucurat de vacanța alături de părinții ei în Iran, era ceva nou și spera că va fi plăcut. Nu i-a plăcut țara încă de la aeroport, nu i-au plăcut unele obiceiuri, însă, în momentul în care a aflat că nu se va mai întoarce la ceea ce cunoștea s-a întristat, însă și mai tare a supărat-o modul în care cei din jur se purtau cu mama sa și simțea o teamă permanentă în sufletul său de copil. Era întotdeauna înspăimântată că mamei sale i se putea întâmpla ceva rău, simțea instinctiv că tatăl ei îi va face rău, așa că se afla într-o permanentă stare de veghe, mai ales că depresia și dizenteria o făcuseră pe mama ei să doarmă mereu și să nu se poată ridica din pat. O veghea în permanență, ceea ce mi s-a părut groaznic. E vorba de un copil de cinci ani care nu se bucură de viață, ci se teme că va rămâne singură într-o țară străină, alături de un bărbat care odată îi fusese tată, în America fusese fetița tatei, care se transformase sub ochii ei. S-au mutat în alte case în țara tatălui, însă amintirile care i-au rămas întipărite în minte erau legate de violența cu care tatăl ei o trata pe mama ei și uneori chiar pe ea, pe care o smulgea adeseori de lângă ființa ce îi era cea mai dragă. Pe lângă comportamentul violent al tatălui, care i-a provocat coșmaruri mult timp după fuga din Iran, erau bombele care cădeau adeseori, făcând totul să se cutremure în jur. Singurul ei sprijin a fost mama sa, pe care tatăl amenința în permanență că o va trimite în America fără Mahtob, ceea ce, în mod cert, și-a pus amprenta asupra gândurilor sale. La toate fricile, se adăuga aceasta, de abandon:
    „Pe toată perioada captivității noastre, mama şi cu mine făcuserăm o echipă. Contaserăm una pe cealaltă şi avuseserăm încredere una în cealaltă. Vorbiserăm despre visurile noastre de libertate şi despre sacrificiile pe care ea le făcea ca să găsească o cale să mă ducă acasă. Îi cunoşteam pe cei care încercau să ne ajute. Nu aveam secrete una față de cealaltă. Dar acum, dintr-odată, eram convinsă că ascunde ceva de mine şi nu-mi plăcea deloc. Poate că tata avea dreptate. Poate că nu mai puteam avea încredere în ea. Poate că, într-adevăr, mă abandona şi pleca în America.”


     Pentru Moody, nu au contat niciodată sentimentele și dorințele fiicei sale, nu a înțeles-o cu adevărat niciodată. El știa doar să își impună gândurile asupra ei, să nu îi ofere alternative, să îi spună ceea ce trebuie să facă, fără a lua în calcul că poate ea ar vrea cu totul altceva. Acest lucru s-a reflectat mai târziu în viața ei de adult, când aștepta doar o scuză de la cel care era numit tată de toți cei din jur, fapt pe care ea îl ura din tot sufletul, căci, pentru ea, tatăl murise în momentul în care a dus-o în Iran. Mi se pare inuman ca un copil să nu fie lăsat liber în gândire, să nu aibă voie la o opinie, să se considere că este ceva lipsit de forța voinței. Mi se pare extrem de greu de înțeles de ce un tată, care odată iubise America, țara în care a studiat și a trăit o mare parte din viață, să se întoarcă împotriva acesteia și să se întoarcă în țara de baștină, care nici măcar o slujbă nu îi oferă, doar pentru că un anumit fanatism l-a făcut să uite tot trecutul. E șocant și dureros momentul în care Betty îi cere lui Mahtob înainte de a pleca din Iran să aleagă, iar fetița alege să fugă departe de tatăl ei și aceasta nu din cauza cererii mamei, care și-a înțeles fetița și i-a dat posibilitatea de a alege, ci pentru că un copil a înțeles realitatea vieții ei și a conștientizat că îi este greu și rău alături de tatăl ei, singurul vinovat de lipsa ei de fericire și de siguranță:
     „Era o decizie dureroasă. Voiam iepuraşul meu, dar voiam şi să mă întorc acasă la frații şi bunicii şi mătuşile şi unchii şi prietenii mei. Şi, mai mult decât orice altceva, voiam să scap de tata şi de amenințările lui, de bătăi şi de sunetul înfiorător al pasului său când era furios. Voiam să merg acasă, unde puteam să merg liniştită la culcare seara, sigură că nu aveau să cadă bombe în timpul nopții. Voiam să merg la o şcoală unde să nu trebuiască să mărşăluiesc, să-mi calc steagul în picioare şi să țip «Maag barg Amrika». Voiam acasă.”
     Evadarea efectivă din Iran i s-a șters din memorie, Mahtob mai păstrează doar anumite senzații, pentru că, așa cum a înțeles studiind psihologia mai târziu, oamenii păstrează doar anumite senzații și doar anumite amintiri, asemeni unor fotografii. Restul amintirilor se diluează în eter, pentru că sunt mult prea dureroase, mult prea șocante pentru minte și suflet. A păstrat doar memoria întoarcerii la familia ei de acasă, la bunicii, frații și unchii ei, la tot ceea ce îi era mai drag pe lume. Însă, deși te-ai fi așteptat ca viața ei să înceapă acum, să fie liberă și fericită, acest lucru nu a fost total posibil, deși atât ea, cât și mama ei au încercat să se apropie de normalitate cât mai mult posibil. Propriul tată i-a răpit lui Mahtob libertatea aceea pe care copilăria și lipsa grijilor ți-o ofereau, pentru că, mereu, s-a temut că va fi răpită și va fi dusă înapoi în Iran, departe de tot ceea ce iubea. Avea coșmaruri mereu, trăia într-o frică permanentă. În primă instanță, și-a schimbat numele, profesorii școlii ei știau de problemele ei și o protejau, mai târziu, la facultate, colegii ei o protejau, însă, Mahtob trebuia să fie mereu într-o alertă continuă, mereu cu ochii în patru pentru a nu fi prinsă, pentru a nu ajunge din nou alături de tatăl ei, pericolul reprezentat de acesta plana în permanență asupra vieții ei:
    „Cunoşteam bine sentimentul. Mă măcinase aproape toată viața. Puteam să mă ascund de el, să mă prefac că nu sunt în pericol, să pretind că nu-mi trăiesc fiecare zi cu spaima cumplită că lumea mea se va prăbuşi la o simplă apăsare pe buton, dar nu puteam să scap de el. Amenințarea tatălui meu pândea din umbră.”
     Imaginați-vă o astfel de viață, mereu sub teroare, mereu sub umbra cuiva, mereu vigilent, mereu privind în urma ta, peste umăr, chiar și atunci când crezi ca ești singur sau mai ales atunci. Mereu exista amenințarea în aer, uneori, tatăl, unele rude, unii producători de televiziune își făceau simțită prezența, cerându-i să reia legătura cu Moody. Însă, ceea ce Moody nu a făcut a fost să își asume vinovăția și să își ceară scuze. Mereu altcineva era de vină: Betty, sistemul american, lumea, niciodată el. Toată această teroare nu a rămas fără ecou în viața lui Mahtob, pentru că la treisprezece ani a descoperit că suferă de o boală extrem de urâtă, lupusul, moștenire de la bunica ei maternă și amplificată de stresul continuu în care se desfășura viață ei. Ceea ce a ajutat-o să treacă peste toate problemele din viața ei au fost oamenii din jur, profesorii de la școală, pastorul Bisericii la care mergea, familia ei, producătorii de televiziune, colegii și prietenii de care s-a atașat și, nu în ultimul rând, credința ei în Dumnezeu, în bine, în binecuvântări:
    După ce au aflat despre lupta mea cu lupusul şi despre tratamentul experimental care-mi salvase viața, au venit să filmeze un material despre mine. Ce i-a făcut curioşi în primul rând a fost ceea ce au numit atitudinea mea optimistă în fața unui obstacol care părea copleşitor.    Producătorii s-au gândit că povestea mea merită spusă, că alți adolescenți aveau nevoie de un astfel de exemplu pozitiv. Dar eu nu mă consideram un model şi nici nu mă vedeam neobişnuită în vreun fel. Pur şi simplu făceam față bolii aşa cum făcusem față şi cruzimii tatălui meu – descoperind partea bună a lucrurilor şi crezând cu tărie că Dumnezeu are un plan mai mare decât puteam să văd eu de unde mă aflam. Nu puteam să mă laud cu asta. Trăiam exact aşa cum mă învățaseră oamenii optimişti pe care Dumnezeu mi-i scosese în cale.”
     Privind retrospectiv, Mahtob înțelege că a avut lecții grele de învățat, însă, pentru acestea, există binecuvântările divine, care compensează tot răul cu care a intrat în contact, fapt care a transformat-o într-un om puternic, dornic să trăiască o viață plină și frumoasă, colorată, așa cum și-ar fi dorit să îi fie și copilăria:
    „În viața mea fuseseră deja țesute multe fire negre şi, ajutată de trecerea timpului, ajunsesem să apreciez binecuvântările pe care le aduseseră. Hannah îmi reamintise cu putere că, în marele plan al vieții, greutățile aduc, într-adevăr, cu ele cele mai mari binecuvântări divine. Dacă există o viață care să dovedească cu prisosință acest lucru, atunci a mea e aceea.”
     „Numele meu este Mahtob” este o carte document, extrem de sensibilă, cu un subiect dureros, dar care te umple de doza aceea de optimism care îți arată că și atunci când simți că nu mai poți mai poți puțin și că poți trece peste orice, asemeni lui Mahtob, care a înfruntat greutățile vieții încă de la o vârstă fragedă, însă a devenit un om minunat, a muncit din greu și a ieșit din cătușele pe care chiar tatăl ei le proiectase pentru viața ei. Este o carte care ne arată că, dacă vrei și dacă nu te lași pradă necazurilor, reușești să ajungi acolo unde îți propui.


    DATE DESPRE CARTE:
    ________________
     Titlu: „Numele meu este Mahtob”
     Autor: Mahtob Mahmoody
     Editura: Polirom
     Anul apariției: 2016
     Categora: memorii, jurnal
    Număr de pagini: 320

Vizitatorii blogului


website hit counter