marți, mai 1

BANA ALABED: AM NEVOIE DE PACE - RECENZIE



    „În Siria nu există copii. Ați fost siliți să deveniți adulți - să înțelegeți ce înseamnă moartea, să simțiți frica, foametea și durerea într-un fel de care toți copiii din lume ar trebui să fie protejați. Dar ăsta a fost un lux pe care noi nu l-am avut.”

     Uneori, uităm cât de norocoși suntem, ne plângem atât de mult de lipsa lucrurilor pe care nu le avem și uităm ce este cu adevărat important, ce anume ar trebui să conteze cu adevărat: avem un acoperiș deasupra capului, mâncare din belșug pe masă, familia aproape și, mai presus de toate, avem liniște, libertate de mișcare și de exprimare și PACE. Când le ai pe toate, pare că întotdeauna e nevoie de mai mult și nici măcar nu le mai observi, le iei drept un drept garantat. Într-o lume normală, în care lașitatea și dorința de putere nu ar fi mai mari decât dragostea de oameni, poate că așa ar fi, ceva care ni se cuvine, un drept cu care ne naștem. Însă, din nefericire, oamenii devin parcă tot mai răi și tot mai mulți au nevoie să se simtă superiori, indiferent de câte națiuni vor dispărea pentru totdeauna sau de câți oameni vor rămâne mutilați pe interior pentru o viață. Din astfel de năzuințe meschine și pline de egoism, cam prin 2012 a luat naștere un război teribil, care a distrus și continuă să distrugă mii de vieți, care a condus la moartea multora, la mutilarea trupurilor altora și la o ruptură definitivă de locurile natale, de casele dragi, de familie, împărțită în diferite locuri, la o dezrădăcinare a mii de oameni, care a trebuit să lase absolut totul în urmă și să fugă pentru a se salva și pentru a își salva familiile de pârjol, luând cu ei doar ce aveau pe ei, un nimic de care mulți nu mai reușesc să scape, chiar dacă au scăpat de război. Este vorba de războiul din Siria, care pare fără sfârșit, care a reușit să distrugă o întreagă lume, o civilizație care încânta oamenii de peste tot din lume. Nimic din ceea ce a fost până în 2012 nu mai există și, mai cu seamă, în Alep, locul în care trăia Bana Alabed, fetița de numai 9 ani, autoarea cărții „Am nevoie de pace”,  o scrisoare manifest cu un titlu încă și mai sugestiv în limba engleză: Dear World.
     Îmi este cu atât mai greu să vorbesc despre această carte cu cât am cunoscut războiul acesta cam de prin 2013, când vorbeam cu prietena mea ce trăia în Siria și pe fundal se auzeau bombele sau gloanțele oamenilor de pe stradă, sau, mai apoi, când într-un final au ajuns aici (după ce companiile aeriene siriene de aici ne spuneau că în Siria nu se petrece nimic, ci este doar un joc al Armatei Siriene Libere), am văzut efectul războiului asupra copiilor ei, care se temeau de cel mai mic zgomot, chiar și de cel al greierilor, care semăna cu sunetul bombelor cu care erau mult mai obișnuiți. Nu știu ce înseamnă cu adevărat un război, pentru că nu am fost pusă în această situație și sper să nici nu aflu vreodată, însă am putut observa efectele lui devastatoare, iar Bana este un alt copil fără copilărie, un alt copil cu traume majore provocate de o lume nedreaptă, care uită că orice pui de om are nevoie de liniște, de ludic, de frumos.
     „Am nevoie de pace” este acel tip de carte care se citește neapărat cu sufletul, se simte prin fiecare por și te revoltă, făcându-te să te simți absolut neputincios atunci când vine vorba de nedreptatea războiului, de lipsa de umanitate și de apariția instinctului aceluia care te face să lupți pentru viața ta. Nu ai cum să nu te înfiori și să simți o angoasă teribilă pentru că pari legat de mâini și de picioare. Parcă îți vine să iei acasă toți copiii care trec prin astfel de realități dure, pline de violență și de teroare continuă, și știi că îți este imposibil. Este o carte despre dragoste, demnitate și curaj, valori care răzbat din pieptul unui pui de om care a văzut mult mai mult decât trebuia să vadă, este o mărturie șocantă venită direct din Iad, un Iad terestru creat de alți semeni, care au mâini doar pentru a lua, iar nu pentru a ajuta.




     Războiul distruge vieți
 și fură copilării

     „Am nevoie de pace” este o scrisoare deschisă, adresată întregii lumi, scrisă de către o fetiță care, în momentul redactării ei, avea opt ani, văzuse lucruri teribile, trăise foametea, lipsa de siguranță și pierderi de vieți omenești; auzise sunetul teribil al bombelor și al gloanțelor, iar nu pe cel al păsărilor, văzuse cerul luminat de focuri, iar nu de stele, și fusese închis în casă mult prea mult timp, fără jucării, fără cărți, fără mâncare, apă, electricitate sau căldură. La momentul descrierii întâlnirii ei cu războiul se afla în afară acestuia și încă este acolo, în Turcia, pentru că ea nu mai are casă, nu mai are țară, nu mai are rădăcini. Toate i-au fost furate, toate i-au fost refuzate. 
     Cartea este scrisă din perspectiva unui copil, însă, ceea ce m-a bucurat, a fost faptul că, din când în când, sunt inserate și impresiile mamei cu privire la tot ceea ce se petrecea cu ei. Stilul Banei este simplu, așa cum te-ai aștepta de la un copil, dar surprinde diferite fațete ale dramei pe care o trăiește, exprimă sentimentele în stare pură, nefiltrate, nemodificate de cuvântul scris, fapt care face ca persoana care citește mărturiile ei și pledoaria sa pentru pace să trăiască la maximă intensitate experiențele ei și să simtă că, totuși, nu poate înțelege pe deplin dimensiunea dezastrului trăit de un copil sirian. Stilul mamei este mult mai matur, mai poetic, mai epico-liric, surprinzând o cu totul altă emoție, oferindu-ne o legătură puternică și surprinzătoare cu niște oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată, dar a căror mărturie ne apropie de ei sufletește.
     Bana s-a născut în 2009 în Alep, Siria, într-o țară încă liberă, dar în care se simțeau anumite ecouri a ceea ce avea să urmeze. Însă, pentru că speranța moare ultima, oamenii încă mai credeau ca lor nu li se va întâmpla nimic, că pe ei nu îi va atinge drama altor popoare care au trecut prin primăvara arabă. 
      Primii ei trei ani de viață au fost minunați, pentru că trăia într-o familie de intelectuali, cu un tată avocat și o mamă pe cale de a deveni avocat, o familie care și-o dorise pe Bana cu tot sufletul, mai ales că s-a lăsat așteptată și a venit cu greu. Este primul nepot din familie, prin urmare, este și cel mai răsfățat copil din familie. După ea, mai apare un băiețel, Mohammed, frățiorul pe care îl iubește cu toată inimioara ei de copil.
      Bana este un copil fericit, care abia începe să descopere lumea, care iubește școala și cărțile și să înoate. Numele ei înseamnă „copac”, iar părinții l-au ales pentru că este un nume puternic. Mai apoi, soarta vitregă va demonstra că este exact așa, ba chiar mai mult decât ar fi sperat părinții ei. Mama ei o descrie astfel:
     „Și așa ești, Bana - ești puternică și curajoasă. Și foarte înțeleaptă pentru vârsta ta. Oamenii spun că asta înseamnă să fii un «suflet bătrân». Ai venit pe lume cu o înțelepciune de care toată lumea din jur și-a dat seama și s-a simțit fascinată.”
      Însă, întreaga ei lume se întoarce cu susul în jos în momentul în care orașul ei natal începe să se afle sub ocupația formelor de guvernământ. Nu știu cât de familiarizați sunteți cu conflictele din zonă, însă Alep a suferit extrem de mult de pe urma războiului, a devenit aproape de nerecunoscut, iar ea a trăit acest iad, ea și mulți alți copii, și multe alte familii.



     Bana, frații și prietenele ei sunt martori la cea mai mare formă de degradare umană: lumea ei nu mai există, nu mai este mâncare, nu mai este apă de băut, ca să nu mai spunem de cea pentru spălat, nu mai este școală, pentru că majoritatea sunt bombardate, nu mai este spital, la fel de des ținte ale bombardamentelor, nu mai există aproape nimic. Și, poate, peste acestea ar fi putut oarecum trece, însă nu mai este liniște, nu mai este pace. Se simt pericolul și amenințarea plutind în aer, clipă de clipă, oră de oră. Este un pasaj în carte în care descrie diferența dintre diversele tipuri de bombe care mie mi s-a părut groaznic, pentru că un copil de vârsta ei ar trebui să facă diferența între bastonașe, între jucării și jocuri, iar nu între bombe. Este mică, dar resimte totul la cel mai înalt grad și își ia responsabilitatea de a avea grijă și de fratele ei mai mic, Mohammed, apoi și de Noor, cel de al doilea frățior al ei născut în timpul războiului, un copil care doar țipă și care nu poate articula niciun fel de cuvânt, de parcă războiul îi furase până și abilitatea de a își rosti nevoile, posibilitatea de a își dezvălui gândurile, trăirile, sentimentele, emoțiile. Ei și alte mii de copii nu au o copilărie obișnuită, nu pot ieși afară, pentru că oricând din cer poate ploua cu bombe, iar nu cu stropi de ploaie, gloanțele pot veni din orice parte. Este groaznic doar să îți închipui ceea ce au trebuit să vadă, să audă și să simtă niște copii.



     Ceea ce vedeți în poza de mai sus nu este o scenă desprinsă dintr-un film, ci este o bucată din Alep sau din ceea ce a fost odată acest oraș. Cartea abundă în scene extrem de emoționante, care sunt sigură că nu surprind nici măcar a zecea parte din amploarea dezastrului care a avut și are în continuare loc acolo. Bana povestește cum a fost scoasă prietena ei, Yasemin, de sub dărâmături, total inertă, la fel cum erau scoși și alți oameni. Alepul de est mai cu seamă a fost ținta asediului guvernului, iar Armata Siriană Liberă nu a putut să îi oprească. Oamenii au devenit prizonieri în propriile case și nici acolo nu erau siguri, pentru că, de cele mai multe ori, ajungeau la subsolul caselor, doar cu ce aveau pe ei, fără apă, fără hrană, fără nimic cu care să se încălzească. Nu aveau timp să se gândească la toate acestea, trebuia doar să se salveze de rafalele de bombe ce cădeau peste ei, luminând chiar și nopțile.
     Bana a devenit mai vizibilă pentru că și-a strigat durerea pe Twitter, unde a scris că are nevoie de pace, că are nevoie să fie salvată. Tocmai din această cauză casa i-a fost bombardată, pentru că libertatea de exprimare lipsește cu desăvârșire în acest colț de lume. Însă, oricum nu avea ce anume să piardă, tot trăia cu frica în sân, a simțit nevoia să spună toate durerile din inima ei de copil lumii întregi, sperând că oamenii vor fi conștienți de ceea ce se petrece în Siria și îi vor ajuta. Încă are inocența copilăriei și speră că oamenii mari vor lua atitudine când vor vedea ce trăiesc sirienii. Ea chiar ajunge să se întrebe dacă nu cumva chiar și piloții care îi bombardează nu sunt siguri de ceea ce găsesc sub ei, căci i se pare total absurd ca oamenii să le facă rău altor oameni, mai ales că fusese învățată să fie bună și blândă, ca să primească la fel:
     „Uneori, era un avion care zbura atât de jos că îl puteam vedea pe pilot. Oare știa că rănea și omora alți oameni? Sigur că știa, dar atunci cum putea face așa ceva?”
     Ea își dorește să își reia viața, să nu fie despărțită de cei dragi, căci, asemeni altor familii de arabi, întreaga familie locuia într-o casă de tip bloc: unchii și bunicii aveau apartamente în același loc. În momentul în care fug prima dată în Turcia, se simte dezrădăcinată, căci fiecare a fugit unde a nimerit. Se simte străină și îi lipsește tatăl. Pentru că un timp a părut că lucrurile se îndreaptă, s-au întors în Siria, însă a fost încă și mai rău. Totul se prăbușește în jur, iar Bana spune la un moment dat:
     „Mi-aș fi dorit să repare și războiul, dacă s-ar fi putut.”
     Cunoaștem copiii din ziua de azi care își doresc ultimul tip de laptop sau de telefon, însă, pentru copiii sirieni, cele mai mari dorințe sunt să nu mai audă avioanele, să poată ieși pe stradă la joacă, să poată desena, să poată învăța, să aibă apă și un pic de mâncare pe masă, căci:
     „Când treci prin atât de multe lucruri rele, le observi mai des pe cele bune și te fac mai fericit.”


     Scrisorile mamei către Bana sunt extrem de încărcate de emoție și exprimă neputința, deznădejdea și tristețea ei fără margini, care, asemeni oricărei mame, și-ar fi dorit să îi ofere tot ceea ce este mai bun fetiței ei, și-ar fi dorit ca ea să poată trăi cât mai mult naivitatea și inocența vârstei. Nu are ce să le pună pe masă, nu le poate oferi protecție, nu îi poate lua sub aripa ei protectoare pentru a îi feri de rău. Are mâinile legate la spate. Se simte obosită psihic, simte că e prea mult, trăiește mereu cu frica în sân, însă încearcă să își încurajeze copiii, să nu le arate și teama ei extremă, disperarea. Știe că fetița ei este o țintă fie, chiar dacă are o vârstă fragedă, pentru că guvernului nu îi place să se afle adevărul în lume și simte că doar fuga o mai poate salva atât pe ea, cât și pe restul familiei. 

     „Am nevoie de pace” este o carte care cuprinde adevăruri teribile, cumplite. Am citit-o cu ochii în lacrimi de la început până la final, am simțit fiecare pagină, fiecare nouă poveste. Am simțit disperare și neputință, am simțit revoltă. Este nevoie ca astfel de cărți să ajungă la cât mai mulți oameni, pentru a ne arăta cât de dură poate fi realitatea unora dintre semenii noștri și cât de binecuvântați ar trebui să ne simțim. La fel, ne arată că trebuie sa fim mai blânzi, mai umani cu miile de refugiați cu care am început de ceva timp să intrăm în contact. Nu vor să fie aici, dar nu au unde altundeva să se ducă. Sunt oameni fără patrie, care au suferit deja mult prea mult.  

    



     DATE DESPRE CARTE:
     _________________
     Titlu: Am nevoie de pace
     Autor: Bana Alabed
     Editura: Litera
     Titlu original: Dear World
     Traducător: Lavinia Șerban
     Anul apariției: 2017
     Categorie: memorii, jurnal
     Număr de pagini: 208

8 comentarii:

  1. Anca Rucareanu1 mai 2018, 16:49

    Minunată recenzie!! Mă bucur că am cartea, dar nu mă bucur că trebuie să o citesc. Nu as vrea sa parcurg lumea aia crunta. Se zguduie pământul, se umple de sange și strigă...nimic nu am învățat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Din păcate, așa este... Te doare când spune că are hăinuțe de băiat, pe care le urăște (nu se mai găseau altfel de haine), dar tace pentru a nu își mâhni mai tare mama. La fel, când nu au cu se încălzi, curent nu, haine nu... Apoi, Bana duce grija unor cizmulițe roz, pe care, când au fugit din calea bombelor, le-a lăsat acolo, au plecat desculți prin frig. Nu au ce mânca, nu au apă, e cumplit... De multe ori uităm cât de multe avem și să fim recunoscători pentru asta.

      Ștergere
  2. Nu știam de această carte, dar sunt oarecum curioasă în privința ei, recenzia ta mi-a adus lacrimi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Este o carte despre dragoste și curaj, dar lucrurile teribile care se petrec sunt prea greu de îndurat pentru un adult. Bana, copil fiind, luptă pentru pace, cere ajutor...

      Ștergere
  3. Copleşitoare recenzie! M-a emoţionat până la lacrimi...

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu știam de cartea aceasta pana Cum. Pare dură, dar extrem de captivantă.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Este dură, dar este o realitate a lumii în care trăim... Mult prea actuală. O recomand cu mare drag.

      Ștergere


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter