marți, mai 29

JO COTTERIL: LĂMÂI, CĂRȚI ȘI PRIETENI - RECENZIE



     „Cărţile sunt prietenii cei mai liniştiţi şi constanţi, consilierii cei mai accesibili şi înţelepţi şi profesorii cu cea mai multă răbdare.”
     Charles W. Eliot

     Sunt moment în viață în care totul pare lipsit de sens, în care oamenii nu par a fi partenerii ideali pentru o discuție, pentru că oricum nu ar înțelege prin ceea ce treci, când tot ceea ce ai nevoie pare a fi o poveste bună, în care să te cufunzi pentru a uita de tot și de toate. De câte ori nu am preferat tăcerea atunci când durerea era prea mare și prea insuportabilă și de câte ori nu ne-am întors spre cărți, acei prieteni muți, dar siguri, capabili să ofere soluții, îmbrățișări, uitare de sine?! Eu am făcut-o de mai multe ori, cărțile m-au însoțit întotdeauna în orice moment al vieții mele, fie de bucurie fără margini, fie când tristețea mă cuprindea și ajungea să mă pună la pământ. Însă, comparând supărările mele cu cele ale lui Calypso, o fetiță de numai zece ani, protagonista și vocea narativă a romanului Lămâi, cărți și prieteni” de Jo Cotteril, toate poverile mele nu par a fi mai mult decât o simplă cotitură în drumul drept al vieții, fără alte întorsături și întortocheri labirintice. O să înțelegeți imediat despre ce anume vorbesc și sunt sigură că o să ajungeți să îmi dați dreptate.
     „Lămâi, cărți și prieteni” m-a atras datorită coperții minunate, care combină cele două culori preferate ale mele: albastru și galben. Mă așteptam să găsesc o poveste ușurică, de vară, care să mă destindă într-o după-amiază caniculară. Ei bine, nu este așa, cartea aceasta aduce în prim-plan o poveste extrem de dureroasă despre relația dintre părinți și copii, precum și despre învățarea de a trăi cu absența unuia dintre părinți. Este un roman despre puterea cuvântului scris, cu puternice valențe terapeutice eliberatoare, precum și o poveste despre prietenie și despre posibilitatea de a trece peste o experiență traumatizantă în doi, astfel încât să împarți povara suferinței și să ai un umăr de sprijin atunci când doare cel mai tare, atunci când simți că nu mai poți, dar pentru că o persoană dragă ție este mult mai rănită, să te ajute să mai poți un pic, să mergi mai departe de dragul celui de lângă tine.


     Acțiunea romanului este relatată la persoana întâi, din perspectiva lui Calypso, o fetiță de doar zece ani, care deja a cunoscut durerea pierderii unui părinte: pe când ea avea doar cinci ani, mama ei s-a stins din viață, răpusă de un cancer galopant, care a răpit-o dintre ei extrem de repede. Acest fapt transformă foarte tare relația dintre ea și tatăl ei, care, deși adult, nu știe exact cum să procedeze pentru a aduce viața lor pe un făgaș normal, astfel încât Calypso să poată rămâne în continuare un copil inocent. Tatăl ei ajunge să se închidă foarte tare în sine, să se încuie în biblioteca familiei și să lucreze fie la corectura cărților trimise de diferite edituri, fie la cartea lui, un studiu despre istoria lămâilor. El tot aduce în discuție forța interioară a persoanei, care ar trebui să o sprijine pe aceasta, indiferent de situația prin care trece. Tocmai acest fapt o face pe Calypso să nu își permită să își plângă mama, să nu își permită să se plângă de viața pe care o duce alături de părintele său, ci să se țină tare, chiar dacă, de multe ori, simte că ar avea nevoie de un cuvânt bun, de o îmbrățișare, de un simplu zâmbet.
     Pierderea suferită nu îi permite fetiței să aibă o viață asemeni colegilor ei, pentru că ea își gătește singură mesele, se îngrijește de curățenie, de spălarea hainelor, de tatăl ei, sperând că acesta nu va uita din nou să mănânce, prins cum este de munca lui. Pentru că îi este aproape imposibil să se apropie de ceilalți copii de vârsta ei, maturizată fără voia ei, Calypso se refugiază întotdeauna în lumea cărților, singurii ei prieteni, cei care îi permit să călătorească dincolo de lumea ei mică și închisă. Are o bibliotecă a ei în locul din casă ce îi este cel mai drag, cel care încă păstrează amprente ale mamei sale: vechiul ei atelier, ce are încă mirosul materialelor ei de pictură. Singurul lucru care o face să ducă mai departe această viață este gândul la mama ei pierdută și la biblioteca acesteia, moștenirea pe care mama i-a lăsat-o alături de picturile ei. Cred că iubirea ei pentru biblioteca mamei sale m-a făcut să prețuiesc mai tare biblioteca mea, pe care tatăl meu mi-a oferit-o încă de când abia învățasem să silabisesc, cărți minunate care încă așteaptă să fie descoperite, să fie citite.
      Viața lui Calypso se transformă în momentul în care o descoperă pe Mae, o fetiță nou venită la școala ei, cu care se aseamănă foarte tare, de parcă ar fi suflete pereche sau surori gemene: amândurora le plac cărțile, iubesc să citească și își doresc să aștearnă, la rândul lor, povești pe hârtie. Acest ultim punct le aduce adeseori împreună, în casa lui Mae, unde ele își scriu împreună istoriile pe care le au în minte.
      Casa lui Mae devine refugiul lui Calypso, modul ei de evadare din realitatea ei mult prea anostă, tristă și singuratică și aceasta tocmai pentru că aceasta este exact opusul căminului ei: are doi părinți implicați și doi copii fericiți, care își permit să fie încă niște copii, cu preocupări copilărești, este întotdeauna plină de gălăgie, acele zgomote specifice unei familii fericite, care face lucruri împreună. Tocmai de aceea Calypso alege să petreacă cea mai mare parte a timpului aici, uitând pentru câteva ore de ceea ce are acasă, de toate grijile ce îi apasă umerii ei mici, de copil.
      În momentul în care în sfârșit își face curajul de a o duce pe prietena sa în propria casă, Calyspo nici măcar nu bănuia ce o va aștepta: în biblioteca mamei, în locul cărților la care jinduia și pe care abia aștepta să le poată citi, fetița găsește lămâile tatălui său. Acest fapt declanșează o serie întreagă de evenimente, care arată amploarea stării în care se afla tatăl său: vor intra în acțiune serviciile sociale, care vor încerca să îi redea fetiței copilăria, Calypso va merge la un fel de grup de sprijin, plin cu copii asemeni ei, care, dintr-un motiv sau altul fuseseră obligați să aibă grijă de propriii părinți, inversând rolurile adult-copil, care se va dovedi, într-un final, un lucru benefic pentru ea. Tatăl ei va fi nevoit să consulte un psiholog, însă lucrurile care păreau la început să meargă înspre bine, acesta ieșind din cochilia lui și devenind adultul asumat, gata să își crească propriul copil, refuzul editurilor de a îi publica manuscrisul despre lămâi conduc din nou la declin, depresia ieșind din nou la suprafață, fapt care o debusolează total pe Calypso. 

      Va reuși fetița să își găsească liniștea sufletească și să îl protejeze pe tatăl ei de el însuși? Va reuși tatăl să iasă din întunecimea bolii lui și să se ocupe de copilul său așa cum are trebui să facă un părinte responsabil? Aflați citind cartea.

       „Lămâi, cărți și prieteni” este un roman minunat ce poate fi citit încă de la vârsta copilăriei, dar care poate fi înțeles pe deplin doar la vârsta adultă. Este o carte care smulge multe lacrimi, sensibilizând orice adult și determinându-le să își controleze mult mai bine stările în față copiilor, învățând să ceară nevoie specializată atunci când este nevoie, astfel încât să nu își supună copiii la traume și griji inutile. Este o carte minunată, pe care o recomand din tot sufletul.


     Citate:
    „(...) nu e ca și cum nu mi-ar plăcea defel oamenii. Dar, ca să fiu sinceră, prefer cărțile. Îmi place locul acela liniștit din mintea mea, pe care acestea îl creează. Spațiul acela cu insule, care poate fi încărcat de magie sau de mister.”
„Cuvintele sunt un fel de mâncare, nu crezi? (...) Au felurite arome și se simt diferit în cerul gurii.”

„Faptul că poți dărâma pe cineva cu vorba nu ar trebui să te facă să te simți superior - ar trebui să te încarce de rușine.”

„Mi-aș fi dorit ca sentimentele să poată fi conservate, ca să le poți scoate din borcan din când în când, atunci când ai nevoie de ele.”

      DATE DESPRE CARTE: 
     _________________
     Titlu: Lămâi, cărți și prieteni
     Autor: Jo Cotteril
     Editura: Corint
     Colecție: Corint Junior
     Titlu original: A Library of Lemons
     Traducător: Andrei Covaciu
     Anul apariției: 2018
     Număr de pagini: 288

luni, mai 28

EDITURA HERG BENET VA FI PREZENTĂ LA BOOKFEST 2018


     Editura Herg Benet va participa în perioada 30 mai – 3 iunie la Salonul Internațional de Carte Bookfest București, ediția 2018, cu un stand propriu (F26), în cadrul Pavilionului B2 RomExpo.

     Iată programul evenimentelor de la stand:

     Vineri, 1 iunie:
  • ora 19.00 – Întâlnire cu Petronela Rotar


     Sâmbătă, 2 iunie:
  • ora 12.00 – Lansarea volumului „Țara mea suspendată” de Anca Mizumschi
  • ora 13.00 – Lansarea romanului „Revertis” de Laura Nureldin
  • ora 14.00 – Lansarea romanului „Codul lui Zoran” de Corina Ozon
  • ora 15.00 – Lansarea volumului „Negustorul de pipe” de Paul Gabor
  • ora 16.00 – Lansarea volumului „Antidepresiv” de Ioana Duda
  • ora 17.00 – Lansarea volumului „Sinuciderea Ielelor” de Ana Mănescu
  • ora 18.00 – Lansarea volumului „Ce facem cu România?” de Cristina Nemerovschi
  • ora 19.00 Prezentarea noilor cărți din colecțiile de literatură internațională: „Râurile din Londra” de Ben Aaronovitch, „Reconstituind-o pe Amelia” de Kimberly McCreight, „Bad Romance” de Heather Demetrios, „Grădina cu Fluturi” de Dot Hutchison


     Duminică, 3 iunie:
  • ora 12.00 – Lansarea romanului „O viață nouă, nouă”, de Gerrit Brand
  • ora 13.00 – Lansarea volumului „Aromă de august” de Ioana Țigănilă
  • ora 14.00 – Întâlnire cu Marcel Manea

sâmbătă, mai 26

BETTY MAHMOODY & WILLIAM HOFFER: NUMAI CU FIICA MEA - RECENZIE



     Am nevoie din când în când să îmi întorc sufletul spre cărți care știu încă de la început că vor ajunge să mă sensibilizeze, să mă înfurii, să mă revolt și să îmi doresc să strig neputința din toți rărunchii. Am nevoie să citesc povești de viață, povești adevărate, care ne arată un crâmpei din realitatea în care trăim și care ne oferă exemple despre cum ar trebui sau nu ar trebui să acționăm în anumite contexte sociale sau politice, cum ar trebui să luptăm pentru libertatea de orice fel și cum ar trebui mai degrabă să prevenim anumite evenimente decât să le trăim pe propria piele. 
      Un astfel de roman este „Numai cu fiica mea” de Betty Mahmoody, scris în colaborare cu William Hoffer. Știu de cartea aceasta de extrem de mult timp, încă de când avea o cu totul altă înfățișare, și mi-am dorit foarte tare să o citesc, însă, nu știu, mereu amânam momentul achiziționării ei, mereu spuneam că parcă nu e timpul, că sufletul meu nu este pregătit încă pentru această exploatare a unei noi lumi și a unei istorii triste. Însă, când am văzut cartea reeditată pe Libris, nu m-am putut abține și mi-am spus că trebuie neapărat să o am. Nu a stat foarte mult în bibliotecă, tocmai pentru că aveam nevoie să aflu povestea cuprinsă între paginile sale, tocmai pentru că trebuia neapărat să observ până unde pot merge diferențele culturale și câte poate îndura sufletul din dragoste pentru soț, pentru copil. 
      „Numai cu fiica mea” este o carte document, tulburătoare, care te poartă tocmai în Iran, la Teheran, unde îți prezintă o cu totul altă realitate decât cea pe care te-ai aștepta să o descoperi. Este lupta unei mame pentru propria supraviețuire și pentru viața fiicei sale, este disperarea de care aceasta este capabilă atunci când simte că nu mai are nimic altceva de pierdut, este strigătul de ajutor al unei femei adresat unei lumi întregi și, nu în ultimul rând, o atenționare pentru toate celelalte femei care nu iau în seamă semnalele clare ce sunt presărate la tot pasul și se aruncă înainte, în necunoscut, fără a lăsa vocea interioară să răzbată la suprafață și fără a lua în considerare propriile instincte. Este un roman potrivit în contextul actual, când globalizarea permite interculturalitatea și când multe femei au căzut pradă și încă o fac, considerând că așa ceva nu li se poate întâmpla lor, unor iluzii, unor povești desprinse parcă din „O mie și una de nopți”, care nu le permite să observe realitatea decât când este prea târziu și când ele însele devin prizoniere ale unor soți abuzivi și ale unor sisteme sociale nedrepte. Este o avertizare pentru toate aceste fete, pentru a ști să deslușească semnele la timp și pentru a ști de ce anume să se ferească înainte de fi mult prea târziu.


     Romanul are întreaga acțiune relatată din punctul de vedere al lui Betty Mahmoody, o americancă din Michigan căsătorită cu un iranian, pe care toți îl cunosc după numele de Moddy. Povestea ei este, de fapt, povestea multor femei suficient de naive pentru a pleca în necunoscut alături de bărbatul pe care îl cunosc, fără a lua în seamă pericolele la care se expune. Aflăm povestea ei atât din prezent, când este forțată să rămână alături de soțul ei în Iran, la Teheran, împreună cu fiica lor de doar cinci ani, Mahtob, cât și din trecut, din anii dinainte de căsătoria lor și de după nașterea fetiței, totul revenind prin flashback în mintea lui Betty, o femeie aflată în culmea disperării.
      „Numai cu fiica mea” este o carte pe care o citești cu sufletul la gură, cu inima tresăltându-ți în momentul în care te gândești prin ce anume pot unii oameni să îi facă pe cei din jurul lor să treacă și totul din dorința de a le face un bine, pentru că au intenția de a face cum este mai bine pentru toți, când comunicarea este lăsată deoparte și unul singur încearcă să își impună propria voință, devenind din soț un tiran și un temnicer.
      Betty este o femeie divorțată, care are alături de ea doi băieți, pe John și pe Joe. Nu îi place viața de femeie singură, pentru că toate responsabilitățile sunt pe umerii ei. Însă, începe să își revină și să își uite supărările prin muncă asiduă. Cu toate că pare bine, organismul ei cedează și are nevoie de un osteopat, iar în aceste condiții îl cunoaște pe doctorul Mahmoody. Acesta începe să o flateze, să o admire, să îi spună cuvinte de încurajare, să o caute pentru a o întreba cum se simte după externarea ei de la spitalul unde acesta lucra, fapte care o fac pe Betty să înceapă să țină la el. După multe luni de discuții, cei doi se căsătoresc, iar în urma căsătoriei își face apariția în această lume Mahtob. Totul merge ca în orice căsnicie, cu suișuri și coborâșuri, necazurile lor fiind cauzate de sprijinul lui Moody pentru anumite grupări iraniene sau pentru întreținerea numeroșilor lor nepoți. Însă, ea este decisă să nu mai treacă iar printr-un divorț și să încerce să își salveze căsnicia așa cum poate. Acesta este momentul când, simțind-o probabil indecisă, soțul ei îi propune să meargă împreună în Iran, pentru a își vizita familia rămasă acolo. Ajung în Teheran în august 1984 și ceea ce trebuia să fie o vacanță de două săptămâni se transformă într-un prizonierat de doi ani.
     Abia acum, Betty începe să înțeleagă adevărul și ce anume a consimțit, abia acum înțelege ea că a fost păcălită și că Moody plănuia cu totul altceva. El preia pașapoartele, le duce în casa surorii sale, Ameh Bozorg, și, mai apoi, a nepotului său Mammal, nu lucrează, ci trăiește pe spinarea rudelor și a banilor aduși din State, motivând că actele sale nu pot fi echivalate. Lucrurile se înrăutățesc în mod continuu atât pentru Betty, cât și pentru Mahtob, niciuneia neplăcându-i noua viață.
      Traiul în Iran nu este ușor nici pentru locuitorii săi, este o țară aflată într-o continuă schimbare politică și economică, în care sărăcia răzbate din multe locuri, alimentele sunt permise doar pe cartelă, în care poliția islamică, pasdar, circulă mereu pe străzi, în care femeile trebuie să se acopere în chador (îmbrăcăminte islamică neagră, care acoperă totul, mai puțin fața), America și Irakul sunt considerate a fi țările dușmane, iar războiul apare din orice colț. Este o realitate greu de acceptat pentru o femeie ce provine dintr-un alt fel de societate, o zonă în care ei, ca femeie, i se impun anumite limite, în care copiii sunt forțați să respecte anumite norme de conduită, în care școlile nu sunt la cel mai înalt nivel de educație și pregătire.
      Acesta este contextul socio-economic în care nimerește Betty, iar faptul că este obligată să rămână aici nu face lucrurile cu nimic mai ușoare. La toate acestea, se adaugă neînțelegerea din partea soțului ei, care ar vrea o soție supusă și care știe să își impună punctul de vedere doar prin intermediul pumnului sau al forței. În momentul în care i se pare că ea nu face ceea ce ar dori el, recurge la bătăi aprige, atât ale ei, cât și ale fetiței, ba chiar o închide în casă, sub paza rudelor, sau îi ia fetița de lângă ea, aducându-i-o doar din când în când pentru a se vedea. Tot timpul, atât mamă, cât și fiică, sunt supuse la torturi fizice, dar mai ales psihice, fapt care o conduce pe Betty la dorința de a fugi din Iran, prin orice mijloace. Caută în permanență ajutor de la ambasadă sau de la diverși oameni care se ocupă cu scoaterea ilegală a oamenilor din Iran. Tocmai acest zbucium sufletesc al ei este surprins pe parcursul cărții, pendulările ei între a rămâne și a duce o viață impusă de soțul ei, care avea drept de viață și de moarte asupra ei, sau de a fugi prin orice mijloc și a ajunge înapoi în America, în Michigan.


     Cartea mi-a plăcut per total, are un fir narativ foarte bine conturat, cu accent pe trăirile și profilul moral al personajului principal, Am rămas cu gândul la acțiunea pusă în scenă și la personaje chiar mult timp după ce am închis paginile, mai ales noaptea stăteam și mă gândeam la ele, la neputința unei femei de a se reuni cu familia sa aflată acasă, în Michigan, cu neputința unui copil de a înțelege schimbarea tatălui, cu neputința unui bărbat de a își impune punctul de vedere altfel decât prin forță, mai ales că era un bărbat educat. Am încercat să nu judec, pentru că, de cele mai multe ori, avem tendința de a spune că nu vom face anumite lucruri sau că noi nu am face așa ceva, însă până nu trecem prin situația respectivă este mai greu să știi cum vei reacționa, însă țin să menționez că am purtat numeroase războaie mentale cu Betty Mahmoody. Am empatizat cu ea, nu mă înțelegeți greșit, însă ea este singura care s-a pus în această situație, care s-a aruncat cu capul înainte, deși avea semnale care îi indicau anumite intenții ale soțului ei, pe care a decis să nu le bage în seamă, să le lase undeva departe, într-un colțișor întunecat al minții sale. Sunt multe fete care pleacă astfel alături de partenerii lor, fără a se informa în prealabil, fără a își lua anumite măsuri de siguranță, iar Betty avea unele semnale de alarmă dinainte și nu mai era doar un copil, o tânără, mai trecuse deja printr-un divorț și era deja mamă. Ar fi trebuit să pună lucrurile mai mult în balanță și să își asculte glasul rațiunii, nu să plece în necunoscut, punându-și mai apoi fiica în pericol.
      Moody, soțul ei, era cameleonic și își schimba în permanență stările, acum era iubitor și tandru, acum era nervos, furios, și distrugea totul, lovindu-și fiica și soția fără urmă de milă. Le lipsește foarte tare comunicarea, de care nu e bucuraseră foarte tare nici în America, când mult timp Betty nu a muncit, pentru a îi face lui pe plac, sau când Moody i-a dat numele de Mahtob fiicei lor, iar nu Maryam cum își dorea Betty. La fel, el își aduce nepoții acasă, începe să sprijine mișcări radicale care erau îndreptate împotriva politicii Americii, țara care le oferise dreptul la studiu, la ședere și la muncă timp de douăzeci de ani. Așadar, semne existau chiar din America, iar faptul că Moody ar fi putut să îi fure fiica și să plece cu ea în Iran mi se pare un argument prea slab pe care să îți bazezi plecarea spre ceea ce erai aproape sigură că nu este doar o vacanță, ci o mutare. La o adică, el ar putea face asta și acum, când s-au întors, când au fugit, chiar dacă și-au schimbat identitatea.
       Ajunse în Teheran, e normal să existe un șoc cultural, însă mi se pare că lucrurile sunt puțin exagerate din partea lui Betty, prea e totul prezentat în tonuri de negru, chiar și acolo unde ar fi putut fi loc de gri. Înțeleg că era o femeie supusă la grave torturi de către un soț abuziv, însă a găsit și oameni care i-au arătat empatie și care au încercat să o ajute, chiar și familia soțului ei, care la început îi era potrivnică, s-a întors spre ea și a încercat să o ajute în diverse moduri. Este împotriva ritualurilor religioase musulmane, însă, când are nevoie de ajutor, crede în acestea și face jurăminte specifice culturii islamice (acel nasr pe care îl face la un moment dat). Sunt de părere că anumite lucruri sunt exagerate, sunt diferențe culturale, dar nu are cum totul să fie atât de rău. Da, Iranul este o țară aflată în război, este nevoită să treacă prin acesta, asemenea locuitorilor săi, la fel și prin lipsa alimentelor sau a electricității, dar își găsește prieteni chiar și aici. 
     „Numai cu fiica mea” este o dramă de familie, este o carte cu mari implicații emoționale, care da, mi-a plăcut foarte tare, însă multe lucruri și crize au apărut din cauza naivității personajului principal și al inconștienței de care a dat dovadă. Sper că va fi citită de cât mai multe persoane și că multe fete vor învăța ceva din povestea lui Betty Mahmoody, din zbaterea ei pentru a se elibera din ceva în care singură s-a implicat. Sper ca multe fete să înțeleagă că trebuie să cunoști mulți factori și să pui multe în balanță înainte de a te arunca în necunoscut, pentru că, odată ajunse în acel punct în care nimic nu mai stă în puterea ta, nimic nu îți mai aparține și ești doar o marionetă în mâinile unui soț abuziv, vor fi puțini cei care vor putea interveni pentru a ajuta. 


     DATE DESPRE CARTE:
     ________________
     Titlu: „Numai cu fiica mea”
     Autor: Betty Mahmoody împreună cu William Hoffer\
     Titlu original: Not Without my Dhaughter
     Traducător: Mihaela Negrilă
     Editura: Polirom
     Anul apariției: 2018
     Număr de pagini: 416

EMOȚIE ÎN STARE PURĂ: RUTA SEPETYS LA BRAȘOV



     „Cum puteam să ne apărăm drepturile dacă ne făceam mici de frică și refuzam să spunem ceea ce aveam de spus? Trebuia să vorbesc. Mă gândeam să scriu totul, să desenez totul.”
     - „Printre tonuri cenușii” de Ruta Sepetys -

     Iubesc ficțiunile istorice, pentru că mă ajută să mă apropii foarte tare de faptele istorice, să le memorez și să nu le las să se piardă vreodată, pentru că oricum istoria se repetă și este bine să fim pregătiți. Una dintre ficțiunile istorice care se află foarte aproape de sufletul meu este „Printre tonuri cenușii”, roman ce mi-a fost recomandat de o bloggeriță foarte dragă mie. Acesta a fost primul meu contact cu autoarea Ruta Sepetys și mi-am promis că nu va fi ultima, așa că am cumpărat și „O mare de lacrimi”, o poveste ușor diferită, prin faptul că aduce în prim-plan patru voci narative, nu doar una ca în romanul amintit mai sus, dar tot o carte despre istoria fatidică, ce a condus la moartea a peste zece mii de oameni, dintre care extrem de mulți copii. Sunt extrem de sigură că voi cumpăra tot ceea ce va scrie autoarea, pentru că îmi place modul în care își construiește acțiunea, îmbinând datele reale (ce se pot găsi căutând pe internet ca fapte concrete) cu forța cuvântului scris și a imaginației, capabile să creeze personaje puternice și extrem de credibile. 


     Așadar, nu cred că mai este un element surpriză pentru nimeni faptul că, atunci când am auzit că Ruta Sepetys revine în România pentru două evenimente, unul la București și unul la Brașov, nu m-am putut abține, mai ales că Brașovul este cam la două ore distanță de mine. Era totul mult prea aproape pentru a nu fi prezentă, trebuia neapărat să o văd în carne și oase, pentru a îi spune ce mult înseamnă opera ei pentru mine. Am plecat la drum cu extrem de multe emoții în suflet, pentru că nu știam cum anume va fi, ce așteptări să am, dacă omul real este asemănător cu cel care se poate descifra printre rândurile scrise.
       Evenimentul a avut loc marți, pe 22 mai, la librăria Șt. O. Iosif, una dintre librăriile mele preferate, unde îmi găsesc mereu timp să intru dacă sunt în  trecere prin Brașov. A fost seara, de la 18 la 20 și a fost magic, au fost clipe feerice, bucurie și emoție în stare pură, exaltare și frumos. Nu au fost prezenți mulți oameni, și sala era cam mică, cea de la subsolul librăriei, însă cred că tocmai acest fapt a făcut ca totul să pară mult mai intim și să devină mult mai apropiat de suflet.


     Cum am plecat devreme de acasă, temându-mă ca nu cumva să întârzii (eu am mereu problema asta oricum :) ), am ajuns și extrem de devreme la librărie, fapt pentru care am putut sta chiar în primul rând, ceea ce m-a bucurat nespus. Așteptam cu înfrigurare momentul în care Ruta își va face apariția și acel moment a fost mult mai mult decât mi-aș fi putut eu imagina vreodată. Ruta Sepetys este mult mai mult decât lasă scrisul ei să se vadă, este energie debordantă, umplându-i pe toți cei din jurul ei de o bucurie nemărginită și de mult optimism. Este o persoană simplă, dar capabilă să umple un întreg spațiu prin simpla ei prezență. Are darul de a vorbi și de a face oamenii să se simtă ca acasă în preajma ei, dar de care nu se bucură extrem de mulți oameni. S-a scuzat încă de la început pentru că nu știe română, iar faptul că locul ei era undeva în față nu a împiedicat-o să facă o baie de mulțime și să meargă în mijlocul cititorilor ei pentru a le arăta fericirea ei că sunt acolo. 





     Seara a început cu un discurs minunat susținut de către directorul Muzeului Județean de Istorie Brașov, domnul Nicolae Pepene, care ne-a ajutat să înțelegem mult mai bine contextul istoric al cărților Rutei Sepetys. Domnia Sa ne-a spus că istoria României se aseamănă foarte tare cu cea a Lituaniei, că suntem tot o țară mică, cu o istorie zbuciumată, dar cu un pic mai mult noroc decât a avut Lituania în unele ocazii. A fost un discurs asumat, extrem de complex și de bine documentat, care sunt sigură că i-a bucurat pe toți cei prezenți. Ne-a introdus întru totul în atmosfera cărților Rutei, arătându-ne ceea ce și autoarea a susținut mai apoi: că istoria ne unește, indiferent de locul în care ne aflăm și că am avea o viață mult mai frumoasă dacă am iubi mai mult și am judeca mai puțin, dacă am încerca să înțelegem motivele din spatele anumitor gesturi și am discuta mai mult unii cu alții decât unii despre alții. (Aici găsiți partea de final a discursului Domniei Sale, care cuprinde câteva cuvinte și despre romanul „Printre tonuri cenușii”.)


     Ruta Sepetys a demonstrat că este extraordinară prin întreg discursul său. Este un povestitor desăvârșit, reușind să îți capteze atenția în totalitate, fără drept de apel. Știe cum să îtrețină publicul și cum anume să umple timpii morți, când oamenii sunt mult prea rușinoși pentru a îi adresa vreo întrebare. Este o persoană extrem de modestă, care recunoaște că nu este nimic fără cititorii săi, că ea, ca autor, își poate imagina multe, însă cei care dau viață gândurilor sale sunt cititorii ei (Aici găsiți o frântură din discursul său). 
      Am aflat mai multe despre ea și opera sa la această întâlnire. Știam că este lituaniană la origini, născută și crescută în Statele Unite, familia ei fugind din țara natală în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fapt care a costat-o scump pe familia sa rămasă încă acasă, deportată în lagărele din Siberia drept pedeapsă. Însă, ceea ce am aflat abia aici a fost faptul că Ruta nu era total conștientă de istoria familiei sale și a aflat abia mai târziu despre acest fapt, cercetând povestea ei și a poporului său, înțelegând că, dacă ea, care este direct implicată nu se documentează, ceilalți oameni nici atât nu o vor face. Așa a luat naștere „Printre tonuri cenușii”, care și-a dorit să fie o amintire a evenimentelor trecute, pentru a nu lăsa istoria să moară, pentru a îi face pe oameni conștienți de ororile care s-au petrecut atunci. A intervievat oamenii implicați în tragicele evenimente și nu de puține ori s-a lovit de frica oamenilor de a spune adevărul chiar și acum, după atâta timp. Avea povestea, însă editurile nu doreau să îi publice cartea. Singura care a făcut acest lucru a fost o editură mică, de cartier. Însă, la puțin timp după publicare, primul ei roman s-a bucurat de o explozie și o extrem de mare apreciere din partea marilor ziare și reviste din New York, ba chiar și de atenția editurilor din alte țări, care au dorit să îi traducă opera. 
       Ruta Sepetys ne-a spus că mai încercase să scrie o poveste pe când era în clasa a III-a - „Aventurile lui Betsy”, o compunere pe care a prezentat-o la școală, însă, mulți au considerat opera ca fiind nepotrivită, oamenii s-au împărțit în două tabere, unii care susțineau talentul creativ al micuței Ruta și alții care o blamau, fapt care a condus la absența timp de aproape douăzeci de ani a oricăror alte încercări de a mai scrie ceva. 
       În prezent, autoarea recunoaște că nu are o anumită rutină de scriere, fiind prinsă între zborurile dedicate cercetării la fața locului (documentarea pentru romanele sale este minuțioasă și durează cam doi, trei ani) și cele dedicate promovării scrierilor sale. De aceea, de cele mai multe ori scrie direct în avion. În puținele momente când scrie acasă, încearcă să își facă un anumit program, riguros, asemeni celui din taberele militare, pentru a putea să scrie cât mai mult. 
       Am aflat astfel detalii inedite despre autoarea preferată, despre operele scrise (spre exemplu, conducătorul navei Wilhelm Gustloff din „O mare de lacrimi” a fost român, Marinescu, iar domnul Pepene ne-a spus că, mai târziu, acesta a avut un sfârșit în mizerie, potrivit suferinței pe care a produs-o prin faptele sale), dar și despre cele care urmează să fie publicate. Romanul care va vedea lumina zilei anul următor, dar care este deja terminat, va avea ca subiect furtul de copii din Spania, din timpul lui Franco, fapt care a condus la extrem de multe probleme de identitate mai apoi. În viitor, autoarea a confirmat că va exista un roman inspirat de perioada comunistă din România, iar eu abia aștept să văd ce fapte va reuși să scoată la lumină. (Aici aveți întregul discurs al Rutei Sepetys)



Sursă foto

Sursă foto

      A fost o seară magică, feerică, aproape ireală, care îmi va rămâne pentru totdeauna întipărită în memorie. Bineînțeles că am putut discuta cu autoarea, am cerut un autograf pentru cartea pe care urmează să o citesc, i-am arătat prețuirea mea și iubirea pentru opera sa extrem de grăitoare. 



Sursă foto



luni, mai 21

TATIANA ȚÎBULEAC: VARA ÎN CARE MAMA A AVUT OCHII VERZI - RECENZIE


    „Ochii mamei erau o greșeală. Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase. Ochii mamei plângeau înăuntru. Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare. Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte. Ochii mamei erau poveștile mele nespuse. Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald. Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci. Ochii mamei erau cicatrice pe față verii. Ochii mamei erau muguri în așteptare.”
     Tatiana Țîbuleac

      Nu am citit foarte multe romane scrise de autorii basarabeni, însă cred că o voi face mai des, pentru că scriu foarte bine și au darul de a îți întoarce sufletul pe toate părțile. Cartea Tatianei Țîbuleac -„Vara în care mama a avut ochii verzi” mi-a fost recomandată pe pagina de Facebook și am zis să îi dau o șansă, deși nu știam multe detalii despre ea. Nu regret nici măcar o clipă că am făcut-o, pentru că acest roman, deși mic ca întindere, este extraordinar de puternic ca mesaj și ca trăiri transmise.
       „Vara în care mama a avut ochii verzi” este un roman cu tente suprarealiste, cu un început de o duritate extraordinară ca imagistică, care se transformă treptat în emoție pură și în scenariu lirico-epic. Este o carte care te supune unui adevărat test emoțional și care îți aduce multe lacrimi în ochi, oricât de mult te-ai strădui să nu o faci. Te consumă pe interior și te determină să privești lumea cu totul alți ochi decât o făcusei până în momentul citirii ei și, deși are doar 121 de pagini, nu ai cum să o citești dintr-o suflare, ai nevoie să îți tragi sufletul din când în când, să analizezi totul și să pui lucrurile în balanță. 
      Romanul, așa cum vom afla pe măsura citirii lui, este scris din prisma personajului principal, un bărbat acum, care a păstrat furia și nebunia ce l-au însoțit încă din copilărie, Aleksy. Scrie rândurile la recomandarea psihiatrului său, ca o formă de terapie, de lăsare a mâniei teribile să răbufnească pentru ca, mai apoi, să poată să își continue viața. A devenit un pictor extraordinar de excentric, cu un mare succes la public, însă un om terminat atât fizic (a rămas fără picioare în urma unui accident), cât mai ales psihic, fapt care nu îl lasă deloc să ajungă la o anumită stare de normalitate. 
      Cartea debutează cu prezentarea unui sfârșit de an școlar, nu de la o școală pentru copiii considerați normali, ci de la una pentru copii cu nevoi speciale. Aici învăța și Aleksy, un băiat cu grave dereglări de comportament, stare care nu i s-a ameliorat pe tot parcursul școlii, ci izbucnirile sale violente au devenit tot mai dese și mai multe. Imaginile de început au o duritate extrem de mare, care te face să te înfiorezi. Totul este relatat din perspectiva adolescentului cu probleme, care vede și percepe lucrurile cu totul altfel. Își dorește să plece la Amsterdam alături de doi prieteni pe timpul verii, astfel încât să încerce primele sale experiențe alături de fete și să încerce să se descurce de unul singur în lume. 
      Relația pe care Aleksy o are cu mama sa nu este una tipică, pe care o întâlnim, de regulă, în literatură, în acele cărți în care mama este divinizată și plasată undeva într-un plan superior, de unde își veghează copiii, pe care îi protejează de orice rău. Viața mamei lui Aleksy a fost distrusă în momentul în care a făcut o alegere nefericită și s-a căsătorit nu cu bărbatul pe care îl iubea, ci cu unul care este alcoolic și care nu îi oferă nimic, în afară de lipsa de iubire și de violență verbală și fizică. Lucrurile se deteriorează și mai mult în momentul în care fiica ei, Mika, se stinge din viață în urma unui accident. Din acel moment, viața sa și a fiului rămas în viață se află într-un declin continuu. Din acest moment, nimic din ceea ce își dorise Aleksy nu mai are sens și nici sorți de izbândă: el și-a dorit întotdeauna să fie iubit de mamă, să i se arate o fărâmă de dragoste, însă, după moartea fiicei, mama pare să se afle într-un fel de blocaj emoțional, iar tatăl îi părăsește, fugind la amantă. Aceasta este și clipa în care viața lui Aleksy începe să se deterioreze, să fie cuprinsă de ură, de violență și de lipsa oricăror urme de iubire față de mama sa. Începe să aibă parte de anumite episoade de violență, în care își face singur rău, mutilându-se, fapt care îl duce la școala pentru copii cu probleme. Nedragostea mamei, cum îi spune poetic autoarea, îl conduce pe o pantă descendentă, cufundându-l într-o apă neagră, a depresiei, din care îi este aproape imposibil să iasă. Gândurile sale la adresa mamei se metamorfozează, iar din cerșirea clipelor de iubire ajunge la cele mai negre gânduri cu privire la cea care i-a dat viață, văzând-o ca fiind urâtă, ștearsă, lipsită de voință, fapt pentru care nu i-ar lipsi foarte tare, ba chiar își dorește să fie moartă, pentru a îl scăpa de jena pe care o simte la adresa ei. Singurul lucru care îi place la ea este reprezentat de ochii excesiv de verzi ai mamei, o greșeală după părerea lui, iar aceștia devin un laitmotiv pe tot parcursul cărții.
      Lucrurile încep să se schimbe însă când mama îi propune ca, în loc de vacanța de vară pe care și-o dorea, Aleksy să meargă cu ea într-un sătuc din Franța. Acesta este momentul în care tânărul începe să se maturizeze și să o cunoască pe mama sa cu adevărat. Este fascinant de observat cum călătorește acesta spre propriul sine, cum începe să ofere alte valențe acțiunilor mamei sale, cum ajunge să își dorească să mai oprească puțin timpul pentru a rămâne încă mult timp alături de el, pentru că mama sa îi spune adevărul crunt al aducerii lui în Franța: suferă de cancer galopant, pentru care a mai primit doar vreo câteva luni de trăit și acest fapt se petrecuse în martie, iar acum este iunie.
      Cred că tocmai de aceea nu am parcurs cele 121 de pagini dintr-o suflare, pentru că nu voiam ca timpu să treacă, ci voiam, asemeni personajului prin prisma căruia aflăm totul, ca mama lui să mai primească niște clipe, să mai cerșesc pentru ea puțin timp. Am plâns observând transformările lui Aleksy, care o vede cu adevărat pentru prima dată pe mama sa, care începe să o înțeleagă, să o iubească. Ar face orice aceasta și-ar dori, ba chiar își ia pastilele care îl țin pe linia de plutire, face cumpărăturile, treburile din casă și tot ceea ce este nevoie, sperând că, astfel, va mai fura câteva clipe pentru cea care abia acum i se arată cu adevărat. Este momentul de aur spre care se întoarce întotdeauna în clipele lui grele de adult, este perioada de timp în care a fost și el, cu adevărat, fericit, în care a simțit puțin din liniștea unei familii normale. Cred că tocmai din aceste imagini din vacanța petrecută în Franța constituie întreaga frumusețe a romanului, căci, în ciuda faptului că aproape întreg romanul practică un fel de estetică a urâtului, el ne arată că oamenii stau doar puțin timp alături de noi și ar trebui să îi prețuim și să le arătăm iubirea la timp, când încă se mai poate face ceva. 
     „Vara în care mama a avut ochii verzi” este o introspecție, o meditație asupra vieții și a morții, o carte care te transpune în cu totul alt univers, o carte care îți dărâmă zidurile interioare și te determină să te apropii mai mult de cei dragi. Este un text lirico-epic, care arată încercările unui tânăr de a se împăca cu mama sa, de a o descoperi. Este o carte cu un stil destul de rece, agresiv și argotic, care culminează cu o liniște melancolică, însă nu vă împiedicați de acestea, este un roman pe care veți ajunge să vi-l întipăriți în memorie și să îl iubiți cu toată ființa.


     DATE DESPRE CARTE:
     _________________
     Titlu: Vara în care mama a avut ochii verzi
     Autor: Tatiana Țîbuleac
     Editura: Cartier
     Colecția: Cartier Rotonda
     Categorie: Literatură română
     Anul apariției: 2016
     Număr de pagini: 121

     Cartea poate fi comandată de pe Libris și Emag.


sâmbătă, mai 19

MARY HIGGINS CLARK: UNDE SUNT COPIII? - RECENZIE



     Iubesc foarte tare modul în care scrie Mary Higgins Clark, este una dintre scriitoarele mele preferate și, din când în când, simt nevoia de a mă întoarce spre cărțile ei. Are un mod unic de a scrie thrillere cu accente psihologice și întotdeauna reușește să te surprindă. Pentru mine, o carte detectivistă bună este aceea care îmi răstoarnă toate percepțiile și care nu mă lasă să întrevăd finalul sau făptașul, iar autoarea tocmai asta face, se joacă cu mintea mea și mă face să rămân cu totul șocată la finalul romanelor sale. O astfel de carte este și „Unde sunt copiii”, un thriller zguduitor, cu o tensiune narativă de excepție, care te face să nu poți să o lași din mână deloc, până când nu ajungi la final și afli ce s-a întâmplat și unde se află copiii. Stai în așteptare până la final, speri și tremuri în același timp, căci subiectul abordat este cel al dispariției a doi copii mici și nu știi exact ce se va întâmpla până la final, dacă vor fi salvați sau dacă polițiștii vor înțelege adevărul mult prea târziu, când nu vor mai putea face nimic.

     O carte captivantă, o poveste de viață și adevăruri revelate

     „Unde sunt copiii?” are darul de a te zgudui din temelii și de a te face să te întrebi în ce lume nebună putem trăi dacă unii oameni ajung să le facă rău chiar unor pui de om, unor copii lipsiți de orice fel de apărare. Te gândești tot timpul la urâtul din cei de lângă noi, pe lângă care trecem poate zilnic, la gândurile negre care sunt mascate în viața de zi cu zi de o aparentă normalitate. Chiar dacă uneori unii dintre aceștia îți sunt antipatici, doar pentru că tu nu ai cum să mergi atât de departe, nici măcar nu anticipezi ce lucruri teribile și groaznice ar putea face ei.
      Acțiunea este plasată într-un loc idilic, aflat pe malul mării: Cape Cod. Este o zonă care cred că mi-ar plăcea să o vizitez, are o arhitectură specifică, cu case cu încăperi secrete și mici balconașe, la care se adaugă o istorie bogată, ce ține de comerțul pe mare. Este acel loc unde ai impresia că toată lumea cunoaște pe toată lumea și că nimic rău nu se poate întâmpla. Cred că tocmai de aceea faptul că o persoană iubită în comunitate ajunge să îi uimească foarte tare prin faptul că nu știau adevărul despre trecutul ei nu îi mai lasă pe oamenii legii să gândească logic și în perspectivă.
      Nancy și Ray formează un cuplu extrem de reușit, au doi copii minunați, Mike și Missy, comunitatea în care trăiesc îi iubește și îi respectă și totul pare a fi perfect. Însă, și de această dată, se va putea observa că aparențele sunt întotdeauna înșelătoare, că nu tot ceea ce vedem este exact așa cum ne închipuim noi, ci, de multe ori, oamenii au tendința de a ascunde anumite lucruri din trecutul lor tocmai pentru a nu fi priviți ca niște paria. Și Nancy ascunde un secret teribil, pe care îl poartă cu greu pe umerii săi: în urmă cu șapte ani, îi muriseră ceilalți doi copii, Peter și Lisa, pe care îi avusese cu primul ei soț, profesorul universitar Carl Harmon. Acest fapt nu fusese un simplu accident, ci Nancy însăși fusese acuzată și judecată pentru uciderea lor, fapt care a condus la sinuciderea soțului ei, însă a fost eliberată pentru că martorul principal, Rob Legler, a dispărut. Cu acest stigmat pe umeri și cu teama că, în ciuda faptului că și-a vopsit părul roșcat, ea ajunge în Cape Code, unde îl va cunoaște pe Ray, agent imobiliar, cel care avea să îi devină soț și tatăl celor doi copii. Ray și mâna dreaptă a acestuia, Dorothy, sunt cei care cunosc adevărul despre Nancy. 
      Fericirea și starea de normalitate ale cuplului sunt zdruncinate din temelii în momentul în care Nancy împlinește treizeci și doi de ani. O zi obișnuită se transformă în deznădejde și teamă teribilă, fără a ști exact ce s-a întâmplat și ce anume a lovit această familie frumoasă. Copiii dispar din spatele casei, de la locul de joacă. Având în vedere trecutul lui Nancy și faptul că primul loc pentru a îi căuta a fost la lac (primii copii muriseră sufocați, după care au fost aruncați în mare), autoritățile locale, în frunte cu Jed Coffin, șeful poliției., o consideră pe aceasta vinovată, iar faptul că Nancy nu poate spune exact ce s-a întâmplat și pare pierdută nu o ajută cu nimic. 
       Un al doilea fir narativ, mai puțin dezvoltat, ni-l prezintă pe unul dintre chiriașii de la Lookout, un anume Parrish, care pare a ști mai multe despre Nancy chiar și de câte știe ea. El știe detalii de la moartea primilor copii, Peter și Lisa, și tot el este răpitorul celor doi copii ai ei, Mike și Missy. El îi ascunde cu dorința de a îi face rău acesteia, de a o face să sufere, de a îi produce acea suferință fără margini. 
       Mai multe detalii nu vă pot oferi, pentru că principalul lucru care atrage la această carte este suspansul și surprinderea care te ia pe nepregătite cu fiecare nou capitol. Principalul lucru pe care îți dorești să îl afle toți cei prezenți în carte este să se afle unde sunt copiii, să îi găsească mai repede pentru a nu se întâmpla o tragedie fără margini. Trebuie să aflați singuri cum se desfășoară totul.
      Aceasta ar fi povestea de suprafață, însă autoarea nu se oprește aici, iar principalul ei merit este povestea de adâncime, care ne transpune totalmente în pielea personajelor, trăind alături de ei fiecare nouă tresărire, fiecare lacrimă, fiecare frică. Personajele sunt extrem de bine conturate, iar Mary Higgins Clark are darul de a face fine analize psihologice, acționând asupra laturii psihice a caracterelor sale. Nancy are toate caracteristicile femeii aflate în pragul căderii totale în întunericul depresiei, de unde cu greu poate găsi drumul înapoi, mai ales că își pierduse încrederea în sine în timpul primei ei căsătorii, când a avut o relație extrem de abuzivă la nivel emoțional cu soțul ei. Carl Harman este personajul extrem de antipatic al cărții, pentru că s-a purtat cu soția sa ca și când aceasta nu ar fi avut niciun fel de valoare și niciun fel de putere de decizie asupra propriei lor vieți și asupra celei a copiilor lor. Ray este soțul protector, care ar face orice pentru femeia iubită, înțelegând-o și dorind să facă orice îi stă în putință pentru a o ști în siguranță și fericită. Dorothy este bunica pe care orice copil și-ar dori-o, acea prietenă de familie gata să fie acolo cu un sfat, cu un cuvânt bun. În general, toate personajele autoarei sunt extrem de bine construite și creionate, fapt care ne permite să le simțim povestea și să vrem să ajutăm într-un anumit fel.
      „Unde sunt copiii?” este un thriller captivant, din care suspansul irumpe din fiecare pagină a cărții, o carte care te ține cu sufletul la gură până la ultima pagină și care te determină să vrei să afli mai mult și mai mult, să strigi la personaje atunci când acestea nu văd adevărul din fața lor, să plângi pentru soarta unor copii nevinovați căzuți pradă minții nebune a unui adult cu probleme psihice, o carte numai bună pentru o după-amiază petrecută totalmente în compania cărților.

      DATE DESPRE CARTE:
      ________________
      Titlu: Unde sunt copiii?
      Autor: Mary Higgins Clark
      Editura: Olimp
      Anul apariției: 1994
     Număr de pagini: 240

      Cartea poate fi achiziționată de pe Târgul Cărții.



marți, mai 15

BOOKHAUL LUNA APRILIE



     Fericirea mea e în cărți, așadar, nu se poate să nu adaug noi cărți în bibliotecă lună de lună... Acum, mă abțin un picuț, este un fel de provocare pentru mine, însă aceasta este deja altă poveste.
      Luna aprilie este luna în care am venit pe lume, este o lună care mă bucură întotdeauna, pentru că aduce trezirea la viață a naturii și pot sta mai mult pe afară, lucru căruia îi duc dorul în timpul lunilor friguroase. 
       Pentru că a fost ziua mea de naștere, am primit și multe cărți cadouri de la oameni dragi, cărora nu le voi putea mulțumi niciodată îndeajuns pentru că îmi sunt alături în mod necondiționat. De asemenea, am adăugat și eu ceva cărți în bibliotecă, nu foarte multe, comparativ cu alte luni, dar pur și simplu nu m-am putut abține. Am adunat cinzeci și nouă de cărți noi în luna aprilie și încerc să citesc din ele până la viitoare achiziții.


     De la Kathy am primit această minunăție, fapt care m-a bucurat nespus. Nu am citit încă romanul, dar cred că îmi va fi pe plac. Mulțumesc din suflet, draga mea! 


    Alături de cartea călătoare „Cum să fii bun” de la mine de pe grup, am primit o minunăție de carte de la Andreea, un roman marca Nora Roberts, pe care abia aștept să îl descopăr: „Soarele nu apune niciodată”. Mulțumesc, Andreea!


    De la doamna Mariana Mari, am primit aceste trei minunății care încă tronează pe biroul meu, sperând că voi ajunge să le citesc cât de curând posibil. „Zaraza” a fost cea mai mare bucurie dintre toate, pentru că mi-o doream de extrem de mult timp.


     Anca de la Anca și cărțile este unul dintre oamenii minunați care mi-a făcut luna mai frumoasă, cu toate aceste minunății. Nu am citit romanul încă, dar până se termină primăvara sper să îmi pregătesc sufletul pentru el.


    Geo de la Just Reading my Books mi-a oferit această frumusețe de carte. Nu știu nimic despre ea, dar are o copertă care vorbește de la sine și abia aștept să ajung la ea.


     Autoarea Alina Cosma mi-a oferit aceste șase cărți spre recenzare și abia aștept să le descopăr. Mi-ar plăcea ca ziua să aibă mai mult de 24 de ore pentru a reuși să citesc tot ceea ce îmi propun. Toate romanele au niște coperți minunate. Am citit „O singură minune”, roman care transmite extrem de multe emoții, chiar sunt curioasă cu privire la celelalte cinci.


      Aceste trei cărți nu erau în plan, însă, am fost în excursie în Brașov și am ajuns să le achiziționez datorită doamnei de la librărie, care vorbea cu o atât de mare pasiune despre ele. Acum, ce-i drept, arată minunat, nu le-am citit, dar sper să ajung cât mai repede la ele.


    „Scrisorile din insula Guersney” a fost primită de la Libris. Am citit-o și mi-a încântat sufletul, este o carte special creată pentru iubitorii de lectură.


     Adriana de la Prefață de carte m-a bucurat cu aceste frumuseți. Abia aștept să ajung la ele. Mulțumesc din suflet, draga mea! 


    Pe aceste patru minunății mi le-am achiziționat de pe Libris. Cartea lui Regardie a fost cadou și am citit-o, la fel am citit și „Dragonul de gheață”, prima mea întâlnire cu autorul. Celelalte două își așteaptă cuminți rândul la citit.


    Elefantul a venit cu aceste trei minunății. Iubesc coperțile lor și par a fi pe sufletul meu. Nu știu când voi ajunge la ele, dar sper să fie cât mai curând.


    Am văzut cartea Sandei Nicola peste tot, trebuia neapărat să o am, să o descopăr, să o devorez...


    Aceste trei romane aduc în discuție războiul dintre Nord și Sud, tematica sclavilor negri... Nu mai trebuie să vă spun de ce mi le-am dorit.


    Elefantul a avut reduceri mari, iar eu nu m-am putut abține. Toate aceste cărți s-au lipit de mine. Am citit de aici doar „Povești de seară pentru fete rebele”, volum pe care vi-l recomand din tot sufletul.


    Cărțile de mai sus sunt rezultatul reducerilor de pe Libris. Cartea Tatianei mi-a fost recomandată pe pagină, va urma foarte curând la citit.


     Mi-am dorit extrem de tare aceste romane. 


    Reducerile de pe Elefant și Libris mi-au adus zece cărți spre finalul lunii: „Like” (nu am citit nici „Hyge”, dar trebuia să o am neapărat), „Linia frumuseții” (îmi place colecția și coperta este excepțională), „Drumul de Iad” (este acel roman încărcat de emoții), „Mecanica inimii” (un roman comparat cu „Micul Prinț”, pe care mi-l doream de extrem de mult timp), „Pe aripile vântului” (pentru că aveam nevoie și de varianta nouă a acestui roman), „The Lake House” (pentru că e Kate Morton și era la sub 10 lei), „Când o lume întreagă ne desparte” (o ficțiune istorică), „Misterul de la London Eye” (pentru că e colecția neagră), „Casnica” (despre care am auzit multe lucruri bune) și „Băiatul Echo” (pentru că e Matt Haig).

     Acestea au reprezentat nebuniile mele din luna aprilie. Voi ce cărți v-ați achiziționat?0



Vizitatorii blogului


website hit counter