duminică, aprilie 1

SOFI OKSANEN: ZIUA CÂND AU DISPĂRUT PORUMBEII - RECENZIE



     „(...) a apărut o nouă generație care învață despre aceste vremuri neobișnuite numai din manualele și din vorbele celor mai în vârstă. În curând, nu vor mai fi martori oculari, nici cărțile care fac dovadă acelui sadism. Noua generație trebuie totuși să-și aducă aminte (...)”
     Sofi Oksanen

     Știți deja că îmi plac foarte tare ficțiunile istorice și că iubesc acele cărți care nu lasă istoria să moară, care ne amintesc în permanență că ființa umană poate să se autodistrugă sau că aceasta poate să le facă atât de mult rău celor din jur din cauza unor interese personale, a unor dorințe de mărire fără margini care conduc la anihilarea persoanei. O astfel de carte este și „Ziua când au dispărut porumbeii” de Sofi Oksanen, prima carte a autoarei pe care o citesc și cred că și cea mai necunoscută dintre scrierile acesteia traduse la noi, venind mult după „Purificare” și „Vacile lui Stalin”. Nu știam mare lucru despre romanul de față, dar mi-a atras atenția descrierea, care promitea o incursiune într-o istorie extrem de tulbure, fapt pe care l-am și primit. Mi-a plăcut faptul că romanul abordează un subiect mai puțin cunoscut nouă, acela al situației Țărilor Baltice din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, acțiunea începând undeva în preajma anilor '40 și continuând până în anii '60, când Estonia traversase deja două regimuri politice totalitare, cel nazist și cel bolșevic, ambele disputându-și dreptul de a conduce această zonă. Istoria acestui stat nu este cu mult diferită de cea existentă în Polonia acelei perioade și cred că se aseamănă puțin și cu cea a României. 
     Prin intermediul detaliului istoric și a trei povești care constituie firele narative ale romanului, autoarea aduce în fața noastră unul dintre romanele acelea care îți rămân în suflet mult timp după ce l-ai închis, pentru că aduce în fața cititorului omul dezbrăcat de orice fel de caracter, capabil chiar de crimă sau de trădare pentru a își atinge scopul, arată fața urâtă a omenirii și efectul unor regimuri totalitare asupra personalității umane, care ajunge să se lichefieze, să se evapore în eter, lăsând loc doar acelor flori de mucegai din interior. Tocmai din această cauză, romanul are un soi de duritate care nu îți permite să citești totul dintr-odată. Am fragmentat destul de mult cartea, pentru că am avut nevoie de anumite momente de respiro în care să pot asimila toate ororile care îmi erau prezentate. Încă nu îmi pot explica motivele pentru care unii oameni se comportă într-un mod atât de irațional și de rău cu ceilalți, chiar cu propriile familii, doar pentru a urca pe scara socială. Este un aspect care nu există în ADN-ul meu sau al cunoscuților mei și sper să nici nu aibă ocazia să apară vreodată la suprafață. Cred că tocmai pentru că știam că nu va fi una dintre acele lecturi ușoare, că voi avea parte de multe lacrimi și de întrebări în minte, de multe de ce-uri care îmi vor invada fiecare gând mult timp după citire, am amânat puțin citirea romanului și nu l-am lecturat imediat ce a sosit de la Libris. În cazul unor romane de genul acestuia, am clar nevoie să mă pregătesc sufletește pentru a putea să fiu martoră la tot ceea ce mi se dezvăluie prin intermediul unor povești individuale ce devin istoriile unei întregi națiuni prin extrapolare. Însă știu sigur că mă va bântui mult timp de acum încolo, că mă va face să îmi doresc să știu mult mai mult despre acest roman, să văd dincolo de cuvântul scris.



Istoria Estoniei, o istorie zbuciumată 
și plină de tragism

     V-am spus că nu știam multe lucruri despre roman și că nici autoarea nu îmi era foarte cunoscută. Din ceea ce știu, toate romanele sale abordează problema Estoniei din perioadele în care s-a aflat sub ocupație, aducând în discuție situația locuitorilor acestora, care au fost nevoiți fie să lupte pentru eliberarea pământului strămoșesc, fie să se alieze cu dușmanul și să formeze un fel de alianță cu acesta. Am înțeles de unde acest interes al lui Sofi Oksanen pentru acest subiect în momentul în care am înțeles că este pe jumătate estoniană prin prisma mamei sale, o refugiată estonă ajunsă în Finlanda, asemeni multor altor conaționali de-ai ei. Pot înțelege de unde revolta autoarei, ce se transmite dincolo de rânduri, dincolo de poveștile în sine, de unde durerea și lipsa speranței pe care ne-o transmite finalul dramatic al romanului său. 
     Dincolo de cele trei povești pe care le urmărim de-a lungul romanului, autoarea ne face părtași la multe dintre evenimentele politice pe care le-a traversat Estonia între anii 1940-1960. Este o istorie zbuciumată, care nu lasă loc pentru speranță, care nu le permite oamenilor să mai viseze, care îi lasă până și fără porumbeii cu care se mândreau, ajunși mâncare pentru invadatorii ce aveau drept de viață și de moarte asupra lor. Estonia are parte de două regimuri totalitare, abuzive, venite unele după altele, nelăsându-le independența decât preț de cinci zile. Prima dată își face simțită prezență Germania, care îi transformă pe toți în simple păpuși ale regimului: au hrană pe cartelă, nu au voie să vorbească deschis, iar mulți estoni sunt luați din casele lor fără a se ști exact ce soartă aveau, deși se bănuia că este una asemănătoare evreilor: fie moartea prin împușcare, fie trimiterea într-un lagăr de concentrare. 
     În ciuda faptului că incipitul romanului lăsase o oarecare urmă de speranță la libertate, căci războiul se încheiase, iar mulți se întorseseră acasă, pentru a își lucra pământurile rămase infertile din cauza lipsei forței de muncă pe de o parte, femeile neputând să se ocupe așa cum trebuie de pământ, și a trecerii germanilor pe acolo pe de altă parte, care au avut grijă să nu lase nimic nepângărit, restul cărții ne arată că până și această fericire inițială dispare, lăsând loc disperării și distrugerii ființei umane. Acest fapt se petrece odată cu sosirea la putere a URSS-ului, cei care își impun același regim totalitare, care închistează sufletul omului și îl transformă într-o cochilie ce nu va ajunge niciodată omidă și nu va deveni un fluture frumos colorat. Va rămâne doar la acest stadiu de cocon, care nu poate mișca, nu poate respira fără a avea în spate un agent al serviciilor secrete. NKVD a fost înlocuit de KGB, iar oamenii au grijă să facă pe placul acestuia pentru a putea trăi un pic mai bine. Cred că tocmai din această cauză nici nu puteau avea încredere în nimeni, pentru că până și soția putea fi întoarsă împotriva propriului soț dacă servea interesului măreț al Partidului. Oamenii de la țară nu mai lucrau pământul, pentru că nici lor nu le mai păsa, ci își înecau amarul în băutură.
    Tocmai pentru că situația era atât de rea și de o asemenea natură greu de imaginat, darămite de trăit, existau un fel de caravane care ajutau locuitorii să emigreze, să treacă dincolo, spre Finlanda. Riscau foarte mult astfel, erau permanent în pericol, însă tocmai această rezistență le dădea iluzia unei demnități și a unei puteri care se dovedea adesea a fi ineficientă și insuficientă. Mi-a plăcut faptul că și multe femei luptau activ alături de acești membri ai rezistenței, chiar dacă aceasta aducea cu sine un anumit sacrificiu și erau nevoite să aibă relații cu dușmanul. Cele mai multe nu uitau că sunt totuși estone. Din acest motiv, nu mai conta faptul că puteau ajunge în lagăre precum Vaivara sau Klooga, dacă nu erau împușcate chiar înainte de a fi prinse. Luptau alături de bărbați. 
       Toate aceste subiecte ne sunt prezentate într-un plan secund și mai multe le întrevedem printre rânduri. În prim-plan se află trei povești: cea a lui Edgar Parts, cea a vărului său, Roland Simson, și cea a soției lui Edgar, Juudit.


     Omul este suma tuturor alegerilor sale sau a tuturor greșelilor pe care le comite de-a lungul vieții

     „Ziua când au dispărut porumbeii” aduce în fața cititorilor trei povești de viață, care încep cu o anumită iluzie de demnitate, dar se transformă într-un final într-o mare de minciuni, de secrete personale bine păzite care conduc la distrugerea ființei umane în totalitate, fapt care conduce la anumite boli mentale sau la alcoolism.
     Perspectiva narativă predominantă este cea a lui Edgar Parts, cel care ajunge scriitor al dușmanului, părți din cartea sa fiind prezente la începutul fiecărei părți din roman (sunt șase în total), personaj care ajunge oarecum să transfere celelalte voci narative pe un plan secund, în ciuda faptului că rolul lor este extrem de important în poveste. Edgar este vocea dominantă a romanului, care apare inițial ca un personaj moale, care nu este în stare să poarte bătălii fizice, un bun orator neinteresat de munca pământului, extrem de diferit de vărul său, Roland. Însă, se va dovedi că acest mutism al său este de fapt un tertiplu prin care își atinge scopurile, căci Parts cum ajunge să fie denumit după moda comunist, devine un pion important atât în cadrul regimului nazist, cât și în cel bolșevic. 
      Edgar este personajul care mi-a fost cel mai antipatic, l-am urât de la început până la final, mi s-a părut a fi unul dintre personajele acelea în care urâtul primează, un monstru uman capabil de cele mai abominabile fapte, pentru care nu simte niciun fel de empatie. Finalul cărții mi-a dovedit că nu m-am înșelat nicio clipă. El nu are niciun fel de ideologie politică, ci se aliază cu cei care i-ar putea aduce un anumit avantaj. Își urmărește propriile scopuri, dorind să obțină avantaje materiale, trecând peste cadavre: își trădează soția, pe care o internează într-un sanatoriu, își trădează vărul, pe care îl dă pe mâna poliției politice. Oricum, căsnicia lui este tot o iluzie și ea, un veșmânt care îmbracă frumos conceptul de cetățean model în comunism: familistul convins. Însă, relația lor nu se consumă niciodată, iar Epilogul ne va explica în mod clar de ce. Scrie cărți de propagandă politică, lucrează într-un lagăr de concentrare, nu are niciun fel de sentiment față de ceilalți. Îi manipulează pe toți cei din jur, chiar și pe propria lui familie. Principalul este ca lui să îi fie bine.
     Vărul lui Edgar, Roland Simons, este exact opusul lui. Este un patriot desăvârșit, luptă pentru eliberarea Estoniei prin orice mijloace, chiar punându-și viața în pericol. Luptă pe front, își muncește pământul și speră să se căsătorească cu Rosalie, dragostea vieții sale. Chiar dacă Rosalie nu apare foarte des, mi-a fost un personaj extrem de drag, pentru că rămâne integru și extrem de morală până la finalul ei tragic și mult prea brusc. Însă, moartea lui Rosalie nu îl mai lasă să fie același: Roland îi cere ajutorul lui Juudit, soția lui Edgar, cu care are un fel de relație sentimentală. Ar fi trebuit să fie un erou, pentru că mulți refugiați au scăpat datorită lui, însă devine un om sfârșit, care nu mai este capabil să facă nimic și își îneacă amarul în băutură.
     Juudit, soția lui Edgar, chiar mi-a plăcut foarte tare ca personaj. În ciuda faptului că ajunge alcoolică și chiar să își piardă mințile, devenind un anti-erou, mi-a fost extrem de dragă și am reușit să mă apropii foarte tare de ea. Are parte de o căsătorie nefericită, neînfăptuită vreodată, căci soțul ei nu i-a oferit nicio clipă de intimitate. Își dorește copii, însă Edgar refuză să facă vreo analiză și preferă să dea vina pe ea. La fel, ea este ținută la distanță de soțul ei, chiar dacă acesta se întorsese de pe front. Poate tocmai din acest motiv am înțeles de ce i-a căzut în brațe lui Hellmuth Hertz, un bărbat german. Este într-un fel povestea ei de dragoste, care primește răspuns așa cum nu avusese din partea soțului. 
      Mi-a plăcut faptul că, deși trăiește alături de un german, dușman prin definiție, Juudit nu își pierde simțul patriotic și în momentul în care Roland îi cere ajutor cu privire la cei ce doreau să emigreze, nu se gândește la toate pierderile ei, ci ajută. Este adevărat că este oarecum împărțită între iubirea pentru Hertz și atracția pentru Roland, dar am înțeles-o. Este acea luptă între propria nație și cel străin, cu privire la care nu are certitudinea că va avea împlinirea dorită. Cred că tocmai aceste note de iubire au îndulcit romanul și au făcut ca totul să capete anumite note mai optimiste. Este acel element de care avea nevoie romanul pentru a putea fi digerat mult mai ușor. Poate mi-ar fi plăcut să aflu mai multe detalii decât ni se oferă despre situați ei și a lui Hertz, la fel și despre Roland și Evelin, pentru că aceste povești ne sunt spuse doar în treacăt și rămân oarecum suspendate. Am înțeles accentul pus pe trăirile lui Edgar, dar aș fi vrut să știu mai multe și despre Juudit.

*******************

     Mi-a plăcut faptul că romanul are mai multe voci narative, că nu doar Edgar este lăsat să vorbească. Acesta are un comportament paranoic și cred că era greu de urmărit firul narativ dacă era doar vocea lui. Așa, împrumutul vocii și lui Roland, lui Juudit sau lui Evelin face ca acțiunea să fie mult mai dinamică și mai plină de acel mister ce te determină să vrei să afli mereu mai mult.
     Un minus este reprezentat de traducere, care este greoaie, stângace sau deficitară pe alocuri. Sunt prezente câteva probleme de tehnoredactare, de punctuație, de topică (câteva exemple care mi-au sărit în ochi: mai bine ar şi rămână acolo, Mersesem acolo să stropesc merii cu Estoleum, pe care îi învățasem să-l cumpere din timp., În anl 1943). Nici glosarul care explică anumiți termeni prezenți în roman nu ajută foarte tare, pentru că sunt niște termeni sigur nu foarte corecți referitori la Cel de al Doilea Război Mondial. Poate și titlul ar trebui puțin modificat, pentru că modul de exprimare este puțin ciudățel. Sper că la o următoare editare a romanului acestea să fie remediate, pentru că strică puțin plăcerea lecturii și e păcat, subiectul chiar este unul care te antrenează și te face să vrei să afli mai mult. 
     

     DATE DESPRE CARTE:
     _________________

     Titlu: Ziua când au dispărut porumbeii
     Autor: Sofi Oksanen
     Editura: Polirom
     Anul apariției: 2013
     Număr de pagini: 336



14 comentarii:

  1. Felicitari pentru recenzia minunata! Pare o carte interesanta, cu atat mai mult cu cat tema este razboiul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc! <3 Este, doar că mi-a fost puțin mai greu să intru în atmosferă. Apoi, imediat ce intri în atmosferă, acțiunea te prinde foarte tare.

      Ștergere
  2. Titlul suna intr-un mare fel! Mulțumesc pentru recomandare.

    RăspundețiȘtergere
  3. Anca Rucareanu2 aprilie 2018, 17:38

    Eram tare curioasa sa îți aflu parerea. Am citit Purificare și mi-a plăcut povestea, dar mi s-a parut greoi stilul. Cărțile cu și despre război sunt preferatele mele!��

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și aici stilul este greoi, mai ales până reușești să intri în poveste. Apoi, se leagă lucrurile și chiar te prinde.

      Ștergere
  4. Cred ca asta estea prima recenzie pe care o citesc pentru cartea aceasta!
    Am văzut romanul pe Libris, iar ceea ce m-a atras la el atras fost, în principiu, coperta.
    Nu știam nimic despre carte pana acum, nu știam ca are ca subiect războiul (sau consecințele și efectele lui asupra omului).
    Cu siguranță mi-o voi cumpăra și eu, sunt foarte curioasa sa văd dacă îmi place stilul autoarei, mai ales ca vreau sa citesc și Purificare (o altă carte de-a ei).
    Felicitări pentru recenzia minunată!😀
    Facebook: Mădălina Bădin (în legătură cu concursul😂).

    RăspundețiȘtergere
  5. ALEXANDRA COROLEA3 aprilie 2018, 21:15

    Am citit "Vacile lui Stalin" și nu mi-a placut. Însă asta pare a fi diferita. Când "am voie"iar sa îmi cumpăr cărți cred ca o sa fie și ea pe lista. Convingătoare recenzie!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc! <3 Stilul autoarei este puțin mai greoi, dar, odată ce începi să te obișnuiești cu el, te prinde și povestea. Eu vreau să văd cum este și Purificare.

      Ștergere
  6. angela.dobre79@gmail.com4 aprilie 2018, 10:55

    O am si eu pe lista! Imi place cum scrie fata asta. Angela Serban

    RăspundețiȘtergere
  7. Eram curioasa în privința aceste cărți, mai ales ca nu am mai văzut-o la alți bloggeri. Felicitări pentru recenzia frumoasă!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc din suflet! <3 E o carte frumoasă după ce începi să intri în atmosfera creată de autoare...

      Ștergere


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter