duminică, martie 25

SUNT TĂCERE ȘI CUVÂNT NEROSTIT



“Noi astăzi suntem o ţară de oameni singuri. Atât de singuri, încât până şi nefericiţii nu sunt solidari între ei… Tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna. Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.”

(OCTAVIAN PALER)

    Există uneori un moment în care simt nevoia să îmi închid toate cuvintele în mine și să tac, să nu mai spun nimic, să rămân doar eu cu mine. Singuri ochii vorbesc atunci, spunând tot ceea ce sufletul meu nu poate rosti...

      Mi se pare că lumea aceasta îmbracă de cele mai multe ori o formă insipidă, inodoră și incoloră, fapt care mă determină să întorc spre mine, să păstrez cuvintele pentru mine, să le las acolo, înăuntrul meu, și să nu mai spun mereu ceea ce gândesc, ceea ce simt. Să le las acolo asemeni unui copac întors cu crengile în jos și cu rădăcinile atingând cerul.

      Sunt tăcere și cuvânt nerostit, sunt strop de suflet și atât... nimic mai mult. Sunt o petală de floare purtată pe aripile vântului spre zări neștiute, spre zone necunoscute din mine... Îmi este cel mai bine astfel, căci sunt mulți cei care abia așteaptă un cuvânt pentru a îl răstălmăci, pentru a îl face să se răsfrângă asupra mea într-un mod absolut urât, într-un mod nedemn. Nu mai am răbdare cu astfel de lucruri, cu astfel de persoane și atunci tac și îmi strâng toate cuvintele în interior.

      Am un coș de cuvinte nerostite în mine, strânse acolo de-a lungul timpului. Sunt stări, trăiri, îmbrățișări ratate. Le adun pentru mine, le fac buchet și mă bucur singură de ele. Sunt bine eu cu mine...

2 comentarii:


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter