miercuri, martie 21

PORT ÎN MINE ANOTIMPURI



     În ultimul timp, am început să am mai multă grijă de mine, de sentimentele și de sufletul meu, pentru că prea mult timp l-am obosit și încărcat cu lucruri inutile, cu acțiuni și trăiri care nu aveau neapărat legătură cu mine, ci cu cei din jur. Am început să pun pe primul plan propria persoană și să dau deoparte, să arunc efectiv la gunoi tot ceea ce altădată ar fi durut și mi-ar fi făcut extrem de mult rău. Am înțeles că sunt singura care are putere asupra mea și nu mai ofer nimănui forța de a mă zgudui din temelii și de a mă face să mă simt frustrată, tristă sau anxioasă pentru că nu reacționez așa cum s-ar aștepta cei din jur. Fiecare oferă ceea ce poartă în suflet, iar eu am de gând să mă înconjor de lucruri simple, dar pline de semnificații pentru mine, și de oameni frumoși, care au darul de mă face să simt vibrațiile pozitive din jurul meu și toate nuanțele și culorile minunate care mă înconjoară.
     Mult timp, mi-a fost toamnă și iarnă în suflet, niciodată primăvară sau vară. Exista întotdeauna un strop de tristețe, de nemulțumire față de lucrurile din jurul meu, analizam orice fel de mică chestiune din viața mea până la cele mai mici detalii, despicam firul în mii de bucăți, până când ajungeam să simt că nimic nu merge cum ar trebui, că totul este lipsit de sens și că nu sunt în stare să fac mare lucru. 
        Am avut prostul obicei și încă încerc să mă debarasez de el de a mă atașa de fiecare persoană din jurul meu și să o păstrez acolo, prin preajmă, indiferent cum evoluau lucrurile între noi și cât de mică și de insignifiantă mă simțeam. Am așa un dar de a mă despărți cu greu de o anume rutină și le-am permis unor oameni lipsiți de valoare să mă tragă în jos, să îmi influențeze deciziile, să mă facă să mă simt inferioară lor dintr-un milion de motive. Nu trebuia mult timp pentru a le acorda credit și pentru a îi lăsa să rupă bucăți din mine. Este un soi de încăpățânare a mea să cred că oamenii se schimbă în timp, că, la un moment dat, le va păsa mai mult, vor oferi cel puțin la fel de mult cât le-am oferit eu, ceea ce acum mi-este clar că este doar o utopie și ca puțini sunt cei care vor rămâne acolo imediat după ce nu mai ești de folos. Cred că aceasta este lecția pe care am învățat-o cel mai greu până acum, abia acum înțeleg că puțini sunt cei care merită să rămână acolo, iar cei care nu au același interes cu mine sau mă trag în jos nu trebuie să rămână în preajma mea. Viața aceasta trebuie să însemne bucurie și putere renăscută și este atât de scurtă, încât nu are rost să o irosim păstrând alături de noi oameni mâncători de energie. Eu nu mai țin alături de mine decât acei oameni care efectiv înseamnă ceva pentru mine, care au puterea de a îmi spune în față și atunci când fac ceva bine, dar și atunci când greșesc, acele persoane care au darul de a mă face să mă ridic de jos după orice căzătură și să merg mai departe. Oricum, cea mai mare parte a acestei forțe vine acum din interiorul meu, pentru că am reușit să topesc ninsorile din suflet și să spăl picăturile de ploaie, înlocuindu-le cu adevărate curcubeie.  Eu sunt singura care mă pot înălța și care mă pot șlefui și construi după placul inimi, pentru că sunt singura care îmi știu toate căderile și toate eforturile pentru a rămâne pe linia de plutire, pentru a fi eu însămi. Nu sunt mai prejos de alții, fiecare este diferit în lumea asta, suntem atât de diverși încât nici măcar nu există termeni de comparație între noi. Nimeni nu are puterea de a îmi răpi fericirea și bucuria de a trăi. Absolut nimeni.
      Acum, mi-e primăvară în suflet, căci renasc mereu asemeni păsării Phoenix din propria cenușă. Port verde crud în priviri și roz bonbon în minte. Mi-e bine, mult prea bine. Am învățat să transform orice cădere într-o lecție de viață, într-un sfat pe care să mi-l ofer eu mie însămi. Au fost atât de multe nefericiri, de implicări în lucruri care nu aveau nimic de a face cu mine și cu structura mea interioară, încât acum alung orice astfel de furtună folosindu-mă de o boare de vânt, călduț, ca primăvara din suflet. Construiesc poduri din pietrele ce sunt aruncate spre mine, mă acopăr cu o umbrelă de visuri și de speranță de fiecare dată când stropi grei încep să cadă și pun coșuri de flori în calea mea și a celor care vor să mă cunoască. Sunt fluturi care zboară dintre firele părului meu și degetele mele au praf de zâne, care alungă de fiecare dată acele furtuni rapide ale fiecărei veri care se încăpățânează să pătrundă înăuntru. Înmuguresc flori din toate nesiguranțele și tristețile trecute, întărindu-mă continuu, făcându-mă mai indiferentă la urâtul din jur. 
        Indiferent de piedicile pe care le întâmpin astăzi, mă întorc spre mine, mereu spre mine. Mă cunosc, mă accept,  mă iubesc și mă trăiesc! 

4 comentarii:


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter