sâmbătă, martie 24

AYELET GUNDAR-GOSHEN: TREZIREA LEILOR -RECENZIE



     Nu citisem până acum nimic scris de autoarea Ayelet Gundar-Gohsen, nu auzisem de ea până acum puțin timp și, tocmai de aceea, nu pot să îmi explic atracția pe care am simțit-o pentru romanul său- „Trezirea leilor”, dar cert este că am vrut cu ardoare această carte încă de când am auzit de ea pentru prima dată. Cred că un rol extrem de important l-a jucat și coperta, care este extrem de vie și transmite multă emoție. Nici nu am vrut să citesc despre ea prea mult înainte de a o parcurge eu însămi, am vrut să fiu total surprinsă de acest roman și cred că nici nu ar fi ajutat în vreun fel acea descriere de pe coperta finală, pentru că ea redă mai mult povestea de suprafață a romanului, iar nu scenele ei de profunzime, intensitatea momentelor și a trăirilor care sunt duse de multe ori până la rang de artă, nu pot reda lirismul profund al cărții sau fina analiză psihologică a interiorului personajelor principale. Așa că nu regret că nu am știut nimic, că am lăsat elementul surpriză să apară fără veste și să mă transpună într-o lume cu totul nouă pentru mine. 


       Cine este autoarea?

     Ayelet Gundar-Goshen s-a născut în Israel în anul 1982 și a studiat psihologia la Universitatea din Tel Aviv, unde a lucrat și ca jurnalistă. Apoi, a studiat cinematografia, iar scenariile ei de film și de televiziune au câștigat premii la festivaluri internaționale. În prezent, contribuie cu articole la BBC, Financial Times, Time Magazine si The Telegraph.
  „O noapte, Marcovici”, romanul de debut din 2012, bestseller în Israel, a fost recompensat cu Premiul Sapir pentru debut și tradus în treisprezece limbi. A intrat și pe lista scurtă pentru Grand prix des lectrices de Elle. Al doilea roman, „Trezirea leilor”, a fost foarte bine primit de critică și a intrat în lista de recomandări pe 2016 ale New York Times, Wall Street Jurnal, The Observer.


     
        „Trezirea leilor” este un roman extrem de intens, care folosește ca principal procedeu narativ introspecția. Printr-o fină analiză și cunoaștere a omului, autoarea reușește să redea cu o profunzime aparte o întreagă viață interioară, extrem de bogată și de intensă, care te face să te înfiori și sa te gândești până unde poate merge o ființă umană măcinată de sentimentul vinovăției supreme, aceea de a fi luat viața unui om, și de griji fără margini. Nu ai cum să nu te întrebi cât rămâne din persoana care a existat înainte după ce omul are de înfruntat vicisitudinile vieții. Se spune că trecerea timpului șlefuiește persoana și face ca durerea să dispară, dar în cazul unei vini enorme, aceasta pare să se adâncească și să crească, ducând omul din eroare în eroare.
   Dincolo de această poveste a vinei personale, Ayelet Gundar-Gohsen face o adevărată analiză a poporului israelian, un teritoriu care îmi este destul de necunoscut. Ea arată îngustimea minților locuitorilor nativi, care uită că au fost, la rândul lor, doar niște refugiați la un moment dat, și tind acum să nu acorde credit celorlalte nații care locuiesc alături de ei. E acel sentiment de invizibilitate cu care învelesc tot ceea ce le este străin, e acea senzație de superioritate pe care mulți israelieni o au, considerându-se o rasă aparte și pură, lăsându-i pe ceilalți oarecum suspendați în timp și spațiu. Deși marile orașe sunt pline de oameni străini, o societate extrem de colorată și de diversă, compusă din arabi beduini, etiopieni, eritreeni etc., israelienii par pur și simplu să nu îi observe, deși sunt peste tot: îi servesc la masă în restaurante, le vând pâinea la magazin, le fac curățenie în casă... Toată această nepăsare față de tot ceea ce este străin creează drame inimaginabile: sunt atâtea vieți distruse de neșansă, atâtor oameni li se pune pur și simplu o etichetă și li se refuză drepturi elementare, ba chiar și dreptul la viață, doar prin prisma statutului de refugiat, încât mulți ajung să se confunde cu toate acestea, să se considere inferiori și să înfăptuiască acțiuni oribile, doar pentru că oricum au ștampila aplicată.
      Toate aceste elemente pot face lectura un pic mai greoaie, analiza psihologică și introspecția, întoarcerea spre trecut și spre propria persoană pot fi puțin mai greu de digerat la început, însă, imediat ce reușești să surprinzi firul narativ și să te legi sufletește de personajele sale, acest fapt nu mai este o problemă și nu te mai deranjează tot acest element static. Chiar mai mult decât atât, ajungi să te contopești, să devii una cu personajul și să îți dorești să afli mai mult și mai mult, să te întorci spre roman ca spre un vechi prieten și să te cufunzi cu totul între paginile sale. Am avut eu ceva discuții aprinse cu personajul principal, am vrut să țip la el de multe ori pentru a îl trezi din acea amorțeală ce pare a îl fi cuprins după comiterea faptei, care îl face să își uite valorile morale și să se afunde tot mai mult în mocirlă, dar cred că tocmai acest fapt m-a făcut să iubesc acest roman atât de tare. Îmi plac personajele de acest fel, care te intrigă, te fac să îți pui întrebări și să le analizezi în profunzime. 
       

    Destinul uman e implacabil, iar o viață de om poate fi distrusă într-o singură clipă

      Povestea de suprafață îl aduce în prim-plan pe medicul neurorchirurg Eitan Green, un israelian de succes, care pare a avea viața perfectă. A muncit mult pentru a avea o viață profesională de succes, și-a ales una dintre cele mai grele meserii și muncește cu pasiune, crezând în corectitudinea absolută și în familie. 
   Medicul are o familie frumoasă, fiind căsătorit cu anchetatorul Liat Green, cu care are doi copii: Yaheli și Itamar. Cei doi soți par a fi o singură persoană și obișnuiesc să facă totul împreună, crescându-și copiii în cel mai bun mod cu putință. Își cunosc trecutul: Eitan și-a pierdut fratele pe când era doar copil; Liat nu are o foarte bună relație cu mama sa, fiind încă foarte afectată de pierderea bunicii sale, singura care o înțelegea cu adevărat, își cunosc prezentul și cred cu tărie că nimic nu i-ar putea zdruncina din temelii. Au reușit să își construiască amândoi o viață minunată, au o casă mare, cu grădina mult dorită, trăiesc într-un cartier de lux și par a duce un trai de vis.
        Totul se schimbă în momentul în care Eitan îl surprinde pe doctorul ce îi era mentor că acceptă mită de la pacienții săi, fapt care contravine principiilor sale morale. Primul lucru pe care dorește să îl facă este să îl demaște pe acesta, însă chiar soția sa, cea care nu acceptă niciun fel de minciună, este cea care îl oprește de la a face aceasta, cerându-i să se gândească la viitorul copiilor lor. Astfel, doctorul acceptă mutarea în Beer Sheva, un orășel mult mai mic din Israel, aflat în apropiere de deșert. Cred că acesta este momentul în care începe declinul moral al lui Eitan, momentul acela de declic care îl face să se piardă oarecum pe el și să nu mai știe exact ce anume trebuie să facă. Apoi, ceea ce se întâmplă aici nu face altceva decât să adâncească și mai mult problemele sale sufletești. Tocmai de aceea, atunci când într-o seară cu lună plină, lovește un eritreean în deșert, el nu mai reacționează așa cum ar fi făcut-o un om echilibrat și responsabil, mergând la poliție sau încercând să ofere primul ajutor, ci îl lasă acolo, singur, să moară. Acest episod a fost cel mai șocant pentru mine, mi-a fost greu să văd sângele rece cu care Eitan măsoară cât îi va lua acelui om să moară și cum pleacă mai departe, culcându-se alături de soția sa, și cum încearcă să își reprime acest eveniment, dizolvându-l în timp și încercând să îl facă să se evapore. M-a dezamăgit acest sânge rece al lui, căci este medic și ar fi trebuit să aibă grijă de orice om, însă Eitan nu a făcut-o, s-a ales pe el și siguranța sa în locul unei vieți ce lui i se pare mult mai măruntă, căci a lovit un emigrant, care nu are chiar aceeași valoare cu cea a unui israelian. Poate că altfel ar fi stat lucrurile dacă îl lovea pe unul dintre vecinii săi albi și bogați...
        Din această clipă, totul se schimbă pentru el și pentru familia sa, care ajunge chiar în punctul acela în care s-ar putea destrăma. Sirkit, soția eritreeanului lovit și lasat să moară asemeni unui câine, îl șantajează, determinându-l să lucreze pentru ea, într-un fost garaj, unde improvizează un adevărat spital pentru lumea cealaltă, pentru refugiații de diferite culori, care altfel nu reprezintă nimic în fața statului în care au poposit. Lucrând aici, Eitan se analizează total, însă nu ajunge în acel punct în care relația apropiată cu soția sa l-ar putea determina revelarea adevărului și oprirea șantajului. Doctorul merge din minciună în minciună față de cei dragi lui, fură medicamente și aparatură de la spitalul în care lucrează, ba, mai mult decât atât, pare a fi atras de eritreeană, uitându-și cu totul valorile morale. În acest punct, chiar nu l-am înțeles, pentru că face greșeli atât de mari, încât până și el înțelege că ar putea să distrugă totul în jur, să otrăvească fericirea lui și a celor dragi, pentru o utopie, pentru ceva ce e prea mic să schimbe în totalitate. 

   Rasism, invizibilitate și același destin implacabil

      Pe lângă destinul doctorului Eitan Green și a familiei sale, ne este prezentată povestea lui Sirkit, văduva bărbatului lovit de către medic. Viața ei de dinainte de venirea în Israel ni se oferă doar prin frânturi de memorie, doar prin câteva flashback-uri pe care aceasta le are legate de mizeria din țara ei de baștină, de sărăcia și cultura, care o obligă să se căsătorească cu un bărbat pe care nu îl știa, nu îl iubea și care ajunge să o lovească și să o desființeze ca femeie. Moartea lui nu o îndurerează foarte tare, însă acest fapt îi aduce anumite avantaje și o putere de care profită din plin, ca o fire pragmatică ce este. Știe că oamenii albi nu o văd: este o negresă săracă, ce le servește la masă în restaurantul lui Davidson sau care spală pe jos, pe care o uită imediat ce au ieșit din local. Este o altă față din mulțime, care este ușor de uitat. Ea, asemeni multor altora din neamul ei, le este invizibilă locuitorilor nativi. Poate tocmai din această cauză șeful ei profită atât de ea, cât și de alte femei negre care lucrează pentru el și le violează, ca și cum acestea ar fi fost un fel de bun al lui, un obiect de care te folosești și apoi îl arunci.
       Așa cum va constata Eitan lucrând la garaj, acești oameni nu sunt văzuți, nu sunt ajutați în niciun fel, ci sunt lăsați la voia întâmplării. Nu li se acordă statut de refugiat decât arareori, fapt care face ca viața lor să fie mult îngreunată: nu au dreptul la un salariu decent, la o casă doar a lor (trăind mai mulți în vagoane), la servicii medicale și lista poate continua. Sunt oarecum acei oameni de care nu îi pasă nimănui, de multe ori nici lor înșiși, căci ajung să profite unul de altul atunci când este cazul, așa cum face Sirkit, care percepe taxe de la aceștia și refuză ajutorul pentru arabi sau cei care nu îi sunt asemănători, aplicând, la rândul ei, același tratament pe care ea însăși îl primea. Ea profită de puterea pe care soarta i-a oferit-o, însă, în momentul în care poliția își face apariția, ea alege să ia toată vina asupra ei, salvându-l, astfel, pe doctorul alb, acceptându-și, parcă, poziția de inferioritate. Mi-ar fi plăcut ca, măcar în ultima clipă, Eitan să devină un bărbat de onoare, un doctor responsabil și să își accepte fapta, plătind pentru ea, să nu lase doar divinitatea să îi socotească acțiunile, însă, asemeni, eritreenei, și lui i se pare normal parcă să fie astfel, să i se ușureze și bătătorească acea cale spre normalitate, căci încă se consideră superior, chiar după ce i-a cunoscut îndeaproape pe refugiați.
       Autoarea tocmai acest fapt a dorit să îl facă cunoscut, exact cum spune și într-un interviu: a vrut să aducă în fața lumii întregi niște chestiuni care se petrec în viața refugiaților din Israel. Își iubește țara, însă își dorește ca propriul popor să fie capabil să privească omul în față și să îi trateze pe toți cu dreptate, indiferent de naționalitate, să facă vizibilă această lume ascunsă de marea masă, să înlăture acest val de invizibilitate și să le confere un anumit statut celor care nu sunt parte a poporului israelian, dar iau parte în mod activ la viața de zi cu zi. 


       
       „Trezirea leilor” de Aylet Gundar Goshen este un roman cu o mare forță narativă, cu o poveste care sensibilizează orice cititor, făcându-l părtaș la o realitate pe care o întâlnește destul de greu expusă în mass-media, la o lume crudă și nedreaptă, în care cel mai puternic supraviețuiește și în care șansa de a te fi născut alb cântărește mai mult decât viața altor persoane. 



      DATE DESPRE CARTE:
      _________________
      Titlu: Trezirea leilor
      Autor: Ayelet Gundar Goshen
      Titlu original: Waking Lions
      Traducător: Any Shilon
      Editura: Nemira
      Colecția: Babel
      Anul apariției: 2018
      Nr. de pagini: 427
  


6 comentarii:

  1. Anca Rucareanu24 martie 2018, 19:59

    Mi-a plăcut povestea, dar nu am rezonat cu Eitan. Felicitări pentru recenzia minunată!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc! Nici eu întotdeauna, de multe ori m-am certat foarte tare cu el.

      Ștergere
  2. Suna tare bine recenzia ta. Sper sa citesc si eu cartea cândva! Mulțumesc Oana pentru recomandare.

    RăspundețiȘtergere


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter