sâmbătă, martie 31

CE FACI CÂND LIBRIS ȘI ANTICARIATUL PRINTRE CĂRȚI AU REDUCERI? CUMPĂRĂTURI, NORMAL :)



     Nu mai am leac, e clar. V-aș spune despre pariul pe care l-am făcut cu mine cum că nu voi mai cumpăra nimic de acum încolo până în mai, dar mă tem să nu fie cea mai mare minciună, așa că mai bine mă abțin. Au tot fost reduceri pe Libris și pe anticariatul Printre cărți, ba transport gratuit, ba cărți la niște prețuri cărora nu le poți rezista, așa că am tot cumpărat, cred că sunt vreo douăzeci în total, dacă nu am greșit numărătoare cumva, că sunt în stare :) 
    De pe Libris am luat în majoritate cărți de la Humanitas, plus câteva romane pe care le așteptam din diferite motive. De pe Printre cărți am luat și romane în limba română, care sunt aproape noi și au fost la oferte avantajoase, și în limba engleză, pentru că îmi plăceau autorii. Așadar, să facem inventarul :)


     Mary Higgins Clark este una dintre autoarele mele preferate și știu sigur că voi avea parte de o experiență minunată, de un thriller psihologi ce ma va ține cu sufletul la gură. Bine, acum și coperta este mirifică :) 
           Despre „Zborul de noapte” nu știu nimic, dar vine de la autorul „Micului Prinț”, așa că trebuia să fie în biblioteca mea. Sunt sigură că îmi va plăcea.


     Nu am citit încă „Trei coroane întunecate”, pentru ca trebuia să am neapărat continuarea acasă, vechea mea obsesie :) Oricum, este despre magie, are o doză mare de mister, intrigi peste intrigi, comploturi, răzbunări și trădări, fapt care mă determină să cred că e pe placul meu.


     Mai am acasă „Ogorul” de Pearl S. Buck, nu este citită încă, dar pare a fi pe placul meu. Despre „Mama”, auzisem pe grupul meu, cineva spunea că este un roman răvășitor și cred că așa este, pentru că aduce în discuție statutul femeii în societatea chineză și această temă mă obsedează încă din facultate, când am citit prima dată despre el.
     „Fiica lui Montezuma” este o carte ce mi-a fost extrem de dragă în copilărie. Este despre societatea aztecă și, nu știu, mi s-a făcut un dor nebun de ea când am văzut-o, trebuie neapărat să o recitesc.
     Îmi place să călătoresc prin lumea largă prin intermediul cărților dragi, iar „Copilăria unui răzvrătit” cred că este o incursiune minunată în Spania de început de secol XX. Este o biografie la care mă uit de foarte mult timp, dar era la un preț derizoriu și e aproape nouă. Abia aștept să o citesc.


     Tot pe grupul meu, o prietenă din facultate vorbea despre cărțile pentru copii și mi-a făcut un dor nebun de acestea. Sunt profesor ca formație, iubesc copiii și universul lor, iar unele cărți dedicate celor mici cred că pot fi citite oricum la orice vârstă. „Ploaia curcubeu” pare acea feerie de carte, capabilă să descrețească frunți.


     Acest roman nu este în cea mai bună stare, este și destul de vechi, de prin 1991 cred, dar are o poveste despre niște imigranți din Africa și este romanul oferit ca răspuns la cartea lui Rushdie, Midnight`s Children, fapt care m-a făcut să mi-o doresc și mai tare.


     De la Martin Sutter am luat două romane și abia aștept să le descopăr. „Un prieten perfect” este un psihothriller și un roman despre maturizarea unui tânăr. 
      „Ora de aur” aduce în prim-plan o analiză a firii omenești și un personaj care are legătură cu vrăjitoarele din Salem, așa că sunt extrem de curioasă. 


    Despre One Incredible Moment nu știu mare lucru, cred că are o anumită tentă religioasă, dar arată pur și simplu excepțional și abia aștept să mă lămuresc despre ce este vorba.


     The Scarlet Contessa m-a atras datorită coperții sale extrem de grăitoare. Acesta a fost primul motiv pentru care mi-am dorit-o, acel impact vizual. Apoi, și povestea m-a atras, căci aduce în discuție perioadă renascentistă italiană.


     „Cuvinte în albastru intens” mi-am dorit-o foarte tare, căci știu că acțiunea se petrece într-un anticariat. Însă, motivul principal este traducătoarea, Irina Stoica, cea care are canalul de Youtube Irina Citește, una dintre preferatele mele din vlogosferă. A fost zi de sărbătoare în momentul în care a ajuns cartea.


    Cărțile din raftul Denisei nu m-au dezamăgit niciodată. Nu știu prea multe despre aceste patru minunății, în afară de ceea ce scria pe coperta patru, însă sunt sigură că vor fi pe placul meu. Este una dintre colecțiile mele de suflet la care apelez adesea când am nevoie de cărți bune.


     Pe Monica Lovinescu, fiica marelui critic literar Eugen Lovinescu, am descoperit-o la master, prin intermediul romanului autobiografic „La apa Vavilonului”. Pur și simplu o iubesc, iubesc stilul ei și modul în care povestește despre unele dintre cele mai tulburi zile din viața ei. Abia aștept să aflu mai multe despre ea prin intermediul Jurnalului ei inedit, mai ales că prezintă o perioadă de după 1989 (2001-2002) și sunt sigură ca va fi o experiență minunată.
      La fel, „O istorie a literaturii române pe unde scurte” nu putea să lipsească din biblioteca mea. Sunt ca formație profesor de limba și literatura română și mi s-a părut a fi o adevărată comoară, mai ales că ambele cărți ale ei au fost undeva în jur de 10 lei, ceea ce a fost minunat, și sunt cărți document, cronici ale unei lumi de demult.


     M-am tot uitat la acest roman, care prezintă perspectiva soției lui Oscar Wilde asupra vieții lor în comun. Mi s-a părut extrem de interesant, pentru că știu că autorul își declarase înclinațiile sexuale extrem de șocante pentru acea perioadă și va fi inedit să aflu punctul ei de vedere. Plus, o prietenă mi-a arătat un scurt fragment din ea și m-a convins și mai tare. Nu mă așteptam să fie atât de mare, mai ales că avea un preț avantajos.

     Sper că mă voi ține de cuvânt și nu voi mai achiziționa nimic în perioada următoare. Aștept niște colete, dar cam atât aș vrea. Trebuie să mai citesc din ceea ce am acasă. Voi ce cărți v-ați mai cumpărat în ultimul timp?

VIAȚA SECRETĂ A UNUI BLOGGER - TAG



     Zilele acestea am rămas cu gândul la un tag pe care l-am văzut la Geo de la Just reading my books și trebuia neapărat să răspund și eu, pentru că e încă acolo și mintea trebuie eliberată, nu-i așa?! :)

     1. Cât timp ai fost blogger?

     Acest proiect a luat ființă acum un an și jumătate, când mi-am dorit să împărtășesc cu alți cititori pasiunea mea pentru lectură, precum și să am un fel de jurnal online, unde să îmi transpun gândurile și trăirile. 

     2. În ce moment crezi că te vei opri?

     Acest lucru se va întâmpla atunci când scrisul pe blog nu va mai reprezenta o adevărată plăcere și o terapie pentru minte și suflet. Când voi simți că tot ceea ce fac aici nu mai are importanță sau și-a pierdut semnificația inițială, aceea de a fi fericire și împărtășire cu alții, sigur mă voi opri.

     3. Care este partea cea mai bună?

     A fi blogger înseamnă să descoperi mereu lucruri și mai ales oameni noi; înseamnă să poți împărtăși cu alții chestiuni legate de aceeași pasiune: cititul. Ce poate fi mai frumos în afară de a te strânge la un loc cu alți oameni care vorbesc despre una dintre pasiunile cele mai înălțătoare, care îmbogățesc spiritul?!
      La fel, îmi place că este o continuă provocare pentru mine. Trebuie întotdeauna să mă gândesc ce idei noi aș putea aduce pe blog, despre ce anume aș putea scrie, astfel încât să continue să rămână o bucurie pură. 

     4. Care este partea cea mai rea?

     A fi blogger nu înseamnă întotdeauna lapte și miere. Ca în orice domeniu, atunci când există mai mulți oameni ce au același interes, apar invidiile și, de aici, anumite răutăți gratuite. Nu toți bloggerii știu să îi susțină pe ceilalți, deși așa ar fi frumos, astfel încât să putem deveni o comunitate unită. Sunt mulți cei care pun piedici, dar se poate trece cu ușurință peste, chiar dacă nu este o experiență tocmai plăcută.
      Nu mă deranjează foarte tare atunci când alții copiază anumite lucruri, chiar dacă nu precizează mereu sursa. Pentru mine este o bucurie atunci când observ că anumite idei de-ale mele prind. Este un pic comic să fi pus într-o astfel de situație, dar este ok. Însă devin deranjante discuțiile pe la spate și aceasta poate tocmai pentru că sunt o persoană foarte directă și deschisă și am tendința de a aștepta același lucru din partea celor din jur. Sunt anumite războaie personale pe care unii bloggeri aleg să le poarte, însă prefer să mă țin departe de acestea, mi se par mult sub demnitatea mea.

     5. Cât de mult timp îți ia să găsești sau să creezi poze pe care să le folosești?

      Acest aspect este un mâncător de energie de multe ori, pentru că încerc să fac lucrurile cât mai bine. La început, pozele erau de pe internet, însă acum încerc, pe cât posibil, să folosesc propriile poze (deși, recunosc, ca și la articolul de față, mai apelez și la internet). Nu fac întotdeauna cele mai bune poze, însă învăț mereu lucruri noi despre fotografie. Vreau un conținut al meu și de calitate și nu reușesc să mă mulțumesc întotdeauna, fapt pentru care și petrec mult timp pozând, pentru a ajunge cât mai aproape de rezultatul dorit :)

     6. Cine este crush-ul tău din cărți?

     Cred că Rhett Butler din „Pe aripile vântului”. Este tipul getelmanului sudist puțin atipic, pentru că el luptă pentru visurile lui, la fel și pentru femeia pe care o iubește. Aș avea multe de învățat de la el, plus că este cuceritorul perfect :)

     7. Ce autor ai vrea să ai pe blog?
   
     Nu o să vorbesc despre autorii străini, pentru că mi-aș dori foarte tare să discut cu Ruta Sepetys, Paulo Coelho sau J. K. Rowling, dar, cel mai probabil, aceștia vor rămâne doar la stadiul de vis. O să aduc în discuție autorii români pe care clar mi-i doresc pe blog, sunt mulți, dar cu ardoare aș vrea să pot discuta cu Mihaela Noroc sau cu Daniela Zeca. Sper să ajung să pot comunica la un moment dat cu ele :)

     8. Ce porți atunci când scrii pe blog?

     Ținând cont că nu mă vede nimeni, cred că nici nu ar trebui să port ceva, libertate absolută :D Glumesc acum, dar nu sunt adepta unei anumite ținute și am scăpat de povara aceasta de când nu mai lucrez într-o școală, unde ținuta era mereu o povară :) Acum, încerc să fiu cât mai comod, cât mai eu, pentru ca putea crea ceea ce am în minte. Bine, dacă postarea include și poze cu mine, atunci, probabil, voi adopta niște ținute cu care să pot ieși în lume :D 

      9. Cât de mult timp îți ia să pregătești o postare?

     Îmi ia destul de mult timp, nu am contorizat până acum, însă o postare nu ia naștere atunci când o scriu pe blog. Ideile vin în cele mai ciudate momente și am grijă să mi le notez într-o agendă, apoi, încep să creez scriind într-un word. Aproape niciodată ce scriu acolo nu ajunge direct pe blog, pentru că, recitind, sigur voi modifica ceva, nu îmi place ceea ce recitesc :) 
     Dacă discutăm strict de recenziile de carte, atunci și acelea durează ceva. Am un caiet întotdeauna lângă mine unde notez idei și sentimente pe tot parcursul citirii cărții, vreau să am totul la cald, cum se spune. Apoi, după citire, mi le organizez, mai las puțin timpul să se așeze și durează ceva timp până când aceasta ajunge într-o formă finală pe blog.

      10. Ce părere ai despre comunitatea/cultura book bloggerilor?

      Este o lume vastă și diversă, în cea mai mare parte înseamnă bucurie pură și împărtășire de idei, sentimente. Există oameni de calitate, cu care chiar poți face schimb de păreri, care îți spun direct atunci când greșești sau când faci ceva bine, iar acesta este clar un avantaj. Există și excepții, ca peste tot, dar, în general, este o lume frumoasă, din care îmi face plăcere să fac parte.

     11. Ce crezi că ar trebui să facă cineva pentru a avea un blog de succes?

      Nu știu dacă sunt cea mai în măsură să dau sfaturi, pentru că încă învăț lucruri noi. Cred că important este să fie făcute lucrurile din suflet, cu pasiune și în mod constant, pentru ca se simte. Este important să aduci în prim-plan anumite lucruri destul de des, pentru că, altfel, oamenii uită repede și merg mai departe. La fel, trebuie scris cu corectitudine și sinceritate, aceste aspecte ajută întotdeauna.

Tag-ul poate fi preluat de oricine, 
cu precizarea sursei.

 

DACĂ AȘ FI FOST... TAG



     Acum ceva timp văzusem un tag interesant pe blogul Anca și cărțile și îmi rămăsese în minte, doar că nu am apucat să îl fac încă. Zilele acestea, cineva l-a făcut și mi-am amintit de el și am vrut neapărat să mă joc puțin cu imaginația, căci ce poate fi mai frumos decât să îți imaginezi ce ai fi dacă...

    Dacă aș fi fost un anotimp, aș fi fost cu siguranță primăvara. Este anotimpul în care m-am născut și cel care readuce natura la viață, este cel care oferă extrem de multă energie pozitivă și ajută chiar și oamenii să renască odată cu primele raze solare care apar după multe zile mohorâte și friguroase.

        Dacă aș fi fost o lună, aș fi fost septembrie. Este luna mea preferată din an, mi se pare a fi una magică. Nu este nici prea cald, nici prea răcoare, frunzele încep să capete culori, plus că este momentul în care reîncepeam școala după un lung șir de zile de vacanță.

      Dacă aș fi fost o parte a zilei, aș fi fost apusul. Mi se pare cel mai liniștitor moment al zilei, acea clipă când soarele se îmbină cu noaptea și când tu ți-ai terminat treburile și te așezi pentru a petrece timp cu tine.

      Dacă aș fi fost un animal marin, aș fi fost un delfin. Sunt niște animăluțe atât de pline de viață și știu să facă atât de multe giumbușlucuri și te caută atunci când ești pe mare, încât nu ai cum să nu le îndrăgești.

        Dacă aș fi fost o virtute, aș fi fost blândețe, sentimentul de care avem o nevoie tot mai stringentă. 

       Dacă aș fi fost o planetă, aș fi fost Venus. Aceasta este legată  de iubire, căci Venus este zeița dragostei și a frumuseții, conform mitologiei romane. Mi s-ar părea chiar drăguț să pot fi o astfel de planetă micuță, dar cu adânci semnificații.

       Dacă aș fi fost un lichid, aș fi fost apa. Îmi imaginez ploaia care cade din cer, redând pământului străluciri magice. Văd un râu cu ape repezi, capabile să șteargă tot, chiar și supărările și dezamăgirile. Este singura care are efect purificator.

        Dacă aș fi fost o piatră, aș fi fost un rubin. Iubesc acele străluciri roșiatice și formele pe care le poate lua.


      Dacă aș fi fost un metal, aș fi fost tombac, acea alamă roșie din care se fabrică diverse obiecte decorative, de genul celor de mai sus. Mi se pare că are o eleganță aparte.

      Dacă aș fi fost o pasăre, aș fi fost o turturea. Îmi place eleganța pe care aceste păsări o au, la fel și faptul că nu sunt niște singuratice, ci au nevoie întotdeauna de o pereche și de o comuniune ce trece chiar și dincolo de moarte.

         Dacă aș fi fost o plantă, aș fi fost o orhidee. Are ea o sensibilitate aparte, are nevoie de o anumită grijă de care și eu am nevoie uneori.

          Dacă aș fi fost un instrument, aș fi fost pian. Are propria dulceață și aduce lumină și liniște în viața oricui, prin sunetele sale înălțătoare.

     Dacă aș fi fost un sentiment, aș fi fost iubire. Este sentimentul sublim și înălțător, singurul capabil să transforme lumea aceasta și cel care lipsește cel mai tare în această lume profund tehnologizată și mereu pe fugă. Nu pot să nu mă gândesc că, dacă am iubi mai mult, am fi mai puternici.

        Dacă aș fi fost un cântec, aș fi fost Silence de Bethoveen. Este nevoie de necuvinte uneori, este nevoie de tăcere și de singurătate.

          Dacă aș fi fost un film, aș fi fost Love Story. Este unul dintre filmele care mi-a smuls cele mai multe lacrimi și cel pe care l-aș putea vedea oricând.

         Dacă aș fi fost un serial, aș fi fost Dr. House. Este serialul genial pe care îl urmăresc mereu cu interes.

         Dacă aș fi fost o carte, aș fi fost „Pe aripile vântului”. Mai trebuie să vă spun de ce? :)

         Dacă aș fi fost un autor, aș fi fost Margaret Mitchell. Are așa  niște idei minunate și atât de tare și-a ținut viața particulară departe de ochii oamenilor, dând dovadă de multă distincție și finețe.

         Dacă aș fi fost un gust, aș fi fost de ciocolată. Acum, e plăcerea mea vinovată și oricând aș gusta cu plăcere.

           Dacă aș fi fost o aromă, aș fi fost vanilie. Este mireasma cea mai diafană și mai plină de gingășie.

         Dacă aș fi fost o culoare, aș fi fost albastru. Este culoarea nemărginirii, a cerului, a oceanului, a infinitului. Îndeamnă foarte tare la visare.

         Dacă aș fi fost un material, aș fi fost mătase. Este atât de fină, diafană și elegantă.

          Dacă aș fi fost un oraș, aș fi fost Istanbul. Are așa un aer feeric, lumină, eleganță și frumusețe.

           Dacă aș fi fost o parte a corpului, aș fi fost ochii. Sunt oglinda sufletului, cei care îți arată întotdeauna cine este o persoană cu adevărat.

          Dacă aș fi fost un accesoriu, aș fi fost un inel. Micuț, drăguț, discret...

         Dacă aș fi fost o materie, cu siguranță aș fi fost limba română. Pare atât de cunoscută multora, dar rămâne o enigmă de cele mai multe ori... Plus că are propria ei dulceață.

          Dacă aș fi fost un personaj de desene animate, aș fi fost Ariel. Aș putea explora adâncurile în voie.

       Dacă aș fi fost un număr, aș fi fost 3. Este cifra mea norocoasă și ziua în care am venit pe lume.

        Dacă aș fi fost o mașină, aș fi fost Mercedes. Nu știu exact să explic de ce. :)

         Voi ce ați fi dacă ați putea fi cu totul altceva decât în prezent?

      Tag-ul poate fi preluat de oricine, cu precizarea sursei.



marți, martie 27

UN ELEFĂNȚEL A TRECUT PE LA MINE



   
„Cărţile sunt cărăuşii civiizaţiei. Fără cărţi, istoria e mută, literatura nu are glas, ştiinţa paralizată, iar gândirea şi meditaţia suspendate.”
Barbara Tuchman

Zilele acestea a fost cod zero pe Elefant la transport și multe, multe reduceri fie de la edituri, fie de la zilele cu oferte ale site-ului, nu știu, cert este că am găsit cărți la prețuri extrem de avantajoase și eu nu m-am putut abține. Da, știu, v-am tot spus că nu mai cumpăr, că mă abțin și bla, bla, bla... Cred că ajung să nu mai mă cred nici măcar eu, nu am leac, asta este clar. Nu știu unde le voi mai pune, pentru că la un moment dat voi ajunge să dorm pe preș, poate pe la ușă, sau să mai scot niște mobilă de prin casă ca să las mai mult spațiu pentru romanele dragi (de dat din ele, foarte rar mă îndur să o fac, prefer să cumpăr pentru a oferi altora :) ). Maniacă, v-am spus...
Așadar, dacă tot a plouat/nins cu oferte, am cumpărat șase cărți (două urmează să ajungă, este precomandă și cred că va veni undeva în apropiere de ziua mea, cam 2, 3 aprilie, care va fi cu dublură, una este pentru voi, căci mă apropii la pagina de Facebook de 3000 de like-uri și trebuie sărbătorit cumva) și una am primit-o cadou, dar nu știu exact de ce, nu am înțeles, dar ce e gratis, e bine-primit oricum :)
Mai jos, puteți vedea exact ce am mai adoptat în materie de cărți...


Nu citesc foarte des cărți de dezvoltare personală, însă, din când în când am nevoie de puțină magie în viața mea și de optimism, astfel, nu aveam cum să nu mă simt atrasă de cartea lui Alan Cohen: „Curs de miracole pe înțelesul tuturor. Cum să ajungi de la frică la iubire”. Nu știu mare lucru despre aceasta, însă are copertă cu fluturi (da, plăcere vinovată, știu :) ), iar din ceea ce am înțeles, autorul încearcă să combată anumite obiceiuri proaste pe care le avem, precum auto-devalorizare, temeri fel de fel, frici, determinându-ne să fim mai buni și mai luminoși, iar eu am nevoie din când în când să mi se amintească aceste lucruri. 


Cartea aceasta, „Lumina dintre oceane” de M. L. Stedman, nu cred că mai are nevoie de vreo prezentare, este aproape peste tot în grupurile dedicate iubitorilor de carte. Chiar cred că sunt printre puținele persoane care nu a citit-o până acum. Romanul de față a reușit să mă facă extrem de fericită, să simt că plutesc, pentru că mi-l doresc de muuuult timp. Este ficțiune istorică din ce am înțeles, are acțiunea plasată în Australia, este marca Polirom, deci cred că va fi pe placul meu foarte tare.


Despre romanul Patriciei Rice - „Aproape perfect” iar nu știu extrem de multe lucruri, dar avea un preț avantajos, o copertă ce mi-a vorbit și o descriere tentantă. Pare a fi acel roman ce reușește să te deconecteze de la orice, având elemente de romantism și de mister, plus o încercare de a își recăpăta copilul pierdut din partea protagonistei. Abia aștept să ajung la ea (sper că va fi cât mai curând...).


Din această colecție de cărți de buzunar de la Jurnalul Național mai am niște romane acasă și am fost plăcut surprinsă de ceea ce am descoperit citindu-le. „Jenny” de Erskine Caldwell îmi lipsea și m-a atras prin plasarea acțiunii în Georgia sudistă, unul dintre locurile unde chiar mi-aș dori să mă pot teleporta.


Și acum vine timpul pentru cartea cadou: „Jocul vieții și cum să-l jucăm” de Florence Scovel Shinn. Este o altă carte de dezvoltare personală, dar am mai citit din colecția aceasta și cred că îmi va aduce o stare de spirit minunată. Este una dintre acele cărticele care chiar te ajută să te dezvolți și pe care o poți citi din când în când, ținând-o pe noptieră și apelând la ea pentru bună-dispoziție.
Despre celelalte două cărți nu vă spun acum, le las să fie surpriză. Urmăriți-mă pe pagina de Facebook pentru detalii. 

Voi ați profitat de oferta de la Elefant?
 Ce cărți v-ați luat?





luni, martie 26

JULIAN FELLOWES: BELGRAVIA - RECENZIE



     
     Intrigi, povești de viață, parvenire, ascensiune socială, dragoste, eleganță, pasiune nebănuită, crinoline, copii nelegitimi, goana moșteniri și altele asemenea sunt ingredientele de bază ale unei cărți reușite, care te poartă înapoi în timp, în societatea londoneză a secolului al XIX-lea, când valorile se măsurau cu totul altfel decât o facem astăzi. Cu toate acestea, nu cred că astăzi suntem cu mult departe față de toate acele invidii și intrigi ce se țeseau în marile case ale epocii, căci, deși se presupune că evoluăm, tindem să împrumutăm de la străbuni și să repetăm istorii.
     Am văzut serialul Downton Abbey, care este unul dintre preferatele mele, de aceea, când am auzit că autorul acestuia a scris „Belgravia” mi-am dorit neapărat să o citesc. A fost dragoste la prima vedere pot spune (bine, are și coperta asta albastră, iar eu sunt mare iubitoare de tot ceea ce are legătură cu aceasta; plăcere vinovată, ce să-i facem?!), iar cartea mi-a plăcut mult mai mult decât serialul, care mi se pare puțin exagerat în unele puncte, în timp ce cartea transmite mult mai multă emoție în stare pură și îți aduce stări dintre cele mai contradictorii. Romanul lui Julian Fellowes este scris într-un stil extraordinar, care te transpune direct în  perioada imediată bătăliei de la Waterloo și în Anglia de după aceasta, cea a reconstrucției, în care relațiile sociale încep să se schimbe la un anumit nivel, oferind o mai mare libertate de accedere pe scara socială. El surprinde cu acuratețe culoarea locală, redând relațiile dintre oameni aparținând aceleiași clase sociale, pe cele dintre cei bogați și ariviști, dintre stăpâni și servitori; precum și toată fățărnicia de care dau dovadă oamenii pentru a își atinge propriul țel, toate gesturile extreme pe care le pot face când realizează că pot pierde tot, intrigile care se petrec la marile curți și căderea și decăderea umană. 
      Acțiunea romanului începe în Bruxells-ul anului 1815, în seara aflată chiar înainte de bătălia de la Waterloo, și se continuă peste douăzeci de ani de la aceasta, când oamenii au revenit în propriile case din Londra, aflată acum în reconstrucție. Atent la detaliu, autorul prezintă modul în care anumite persoane au profitat de această situație și au creat adevărate afaceri din dorința celor bogați de a avea cele mai frumoase și minunate case. Astfel, a luat naștere Belgravia (Belgrave Square), un cartier plin de farmec, de extraordinar, cu case construite asemeni marilor castele, cu locuri de promenadă, plin de duci și contese, loc în care mulți își doreau să ajungă. Oricum, lucrurile nu s-au schimbat prea tare nici acum, pentru că și astăzi cartierul este o zonă extrem de exclusivistă din Londra. Aici se desfășoară mare parte din firul narativ al romanului.


      Intrigi, răsturnări de situație 
și povești ce trec dincolo de timp

     Julian Fellowes aduce în prim-plan povestea a două familii londoneze extrem de diferite ca statut social și ca proveniență, pe care însă le leagă un secret bine păstrat în timp, o intrigă ce ar putea distruge viețile unora și sălta pe ale altora: familia Brokenhurst-Bellasis, o familie exclusivistă, cu rădăcini adânci, și familia Trenchard, o familie aflată la limita societății (bărbații din familie sunt negustori din tată în fiu), care reușește să acceadă pe scara socială datorită perseverenței, a muncii asidue și a ambițiilor fără margini.
     Încă din primele pagini, „Belgravia” ne introduce direct în mijlocul acțiunii și ne poartă pașii la Bruxelles, în anul 1815, când se simțea puternic în aer amenințarea adusă de Napoleon, care dorea să își extindă imperiul. Poate tocmai din această cauză se trece peste anumite conveniențe sociale și o persoană precum Sophia Trenchard, fiică de negustor, ajunge să aibă parte de o poveste de iubire cu fiul unui duce, Edmund Bellasis, și familia Trenchard are loc la balul dat de ducesa de Richmond, Caroline Brokenhurst, unul dintre cele mai exclusiviste dintre toate cele existente. Istoria dintre cei doi se sfârșește tragic, odată cu moartea tânărului în timpul bătăliei. Odată cu acesta, mor și iluziile fetei, care pare a se fi compromis pentru totdeauna. Nu apucă să mai afle efectele, pentru că și ea moare la scurt timp.
     Acesta este punctul de plecare al romanului. Apoi, autorul face un salt în timp, până în anul 1841, când oamenii s-au întors din exilul auto-impus și și-au reluat viața din Londra, unde James Trenchard, micul negustoraș, cel care aproviziona armata cu alimente pe timp de război, a reușit să se îmbogățească în momentul reconstrucției orașului, aducând alături de frații Cubitt un proiect inedit: construirea cartierului Belgravia, un loc cu case splendide, la care cu toții visează. Însă, viața îl duce mult mai aproape de locuitorii acestor case decât ar fi fost de așteptat (cu toate că ambiția îl determina pe James să viseze la un loc în înalta societate), pentru că un secret din trecut iese la suprafață, iar încercările disperate de a îl îngropa la loc îl duce pe acesta și familia sa în preajma familie Brokenhurst. Pe lângă toate acestea, își face apariția Charles Pope, un tânăr enigmatic, mic afacerist, care ajunge să fie sprijinit financiar atât de familia Trenchard, cât și de Brokenhurst, spre mirarea tuturor celor care nu înțeleg cum de este posibil așa ceva, mai ales într-o societate exclusivistă, în care cu greu se putea pătrunde dincolo de ușile închise ale nobilimii și aristocrației. Acest fapt îl determină pe nepotul celor din familia Brokenhurst, viitorul moștenitor al familiei după moartea unicului fiu, John Bellasis, să vrea să afle mai multe despre tânăr și să își dorească să scape de cel care amenința să îl lase lefter.
   
      Cine este Charles Pope și care este legătura lui cu cele două familii? Ce secret ascund cele două familii și la ce anume va conduce acesta?


     Lumi în antiteză, povești diafane, 
esență și aparență

     Lumea din „Belgravia” este plină de contraste, în care diferența dintre esență și aparență poate fi observată în fiecare casă, în fiecare familie. Multe personaje își doresc doar admirația celor din jur și să fie considerate a fi oameni de lume, în timp ce se luptă cu propriii demoni interiori, care îi conduc spre gesturi extreme, cu propriile neputințe și neajunsuri. Este un univers plin de ipocrizie, în care măștile sunt activate aproape în permanență, nelăsând să se vadă adevăratele trăiri și emoții, care nu sunt puține. 
     James Trenchard încearcă de când se știe să urce pe scara socială, să ajungă în cele mai selecte saloane și cluburi, să fie bogat și să dețină un rang înalt, chiar dacă se născuse într-o familie de negustori. Oliver Trenchard vrea să fie un gentilom și să primească bani fără a munci pentru aceasta. Soția sa, Susan, se vrea o femeie de lume, însă nu se dă în lături de la o relație adulterină, pentru care își găsește mai apoi o motivație mai onorabilă. John Bellasis nu face nimic, este fiul celui de al doilea născut și, practic, așteaptă să primească din partea unchiului său tot ceea ce are nevoie, mai ales ca speră să îl moștenească. Se umple de iluzii care i se sparg asemeni bulelor de săpun și această revelare a adevărului îl împinge spre dorința de a face moarte de om. Tatăl său, Stephen, are patima jocului de noroc și pare orb la tot ceea ce se întâmplă în jurul său, ratându-și destinul prin faptul că își plânge de milă întotdeauna că nu a primit averea familiei asemeni fratelui mai mare. Lady Templemore dorește să aibă o viață mai bună prin distrugerea viitorului fiicei sale, iar Caroline Brokenhurst este matroana tipică, obișnuită să i se facă mereu pe plac și plină de aroganță. Ellis și Turton, servitorii familiei Trenchard, sunt în stare să vândă secrete de familie doar pentru a reuși ei să își umple pungile cu mai mulți bani.
      Lumea aceasta atât de diversă și de plină de ambiții înalte și visuri de mărire mi-a amintit foarte tare de „Mândrie și prejudecată” a lui Jane Austen și, de ce nu, de unele dintre personajele caragialiene. Însă, printre ei, se disting și câteva figuri demne, care nu se îmbată cu apă rece și care reușesc să ofere un pic de gingășie întregii povești: există Anne Trenchard, soția lui James și mama lui Oliver și a Sophiei, cea care face mai mereu ceea ce este drept și nu are visuri de mărire asemeni soțului ei. Ea analizează lumea din jur și vede adevărul din spatele cortinei și a vălului ce se interpune mereu între oamenii din societatea în care se învârte și este mulțumită de tot ceea ce a reușit să aibă până în prezent. 
     La fel, Charles Pope și Maria Grey sunt acel element de gingășie, prin dragostea lor diafană, un fel de împlinire peste ani a iubirii dintre Sophia Trenchard și Edmound Bellasis, obligată să se sfârșească mult prea brusc și mult prea tragic.
      Dincolo de creionarea în detaliu a acestei societăți, autorul ne lasă să întrezărim și discrepanțele sociale ale Londrei acelor timpuri, chiar dacă este mai puțin vizibilă: putem observa diferența existentă între lumea plină de fast și  bogăție, desprinsă parcă din basme, cu cea a cămătarilor, cerșetorilor și a săracilor, element strecurat fie prin anumite unghere, fie prin niște hanuri, arătând că există mult mai multe lumini și umbre decât ar părea în primul moment.

     Romanul „Belgravia” de Julian Fellowes surprinde cu acuratețe societatea londoneză din epoca victoriană, pe care o prezintă cu lumini și umbre, cu esențe și aparențe, ajutându-ne să ne transpunem în totalitate în acea perioadă, să ne plimbăm în trăsuri alături de personajele sale, să luăm parte la ceaiurile de la ora 5, să participăm la baluri și să visăm la coafuri și rochii de gală. Este un fel de saga de familie, din spatele căreia se deschide o întreagă lume.


     DATE DESPRE CARTE:
     _________________

     Titlu: Belgravia
     Autor: Julian Fellowes
     Editura: Nemira
     Colecție: Babel
     Anul apariției: 2017
     Nr. de pagini: 453
     



duminică, martie 25

SUNT TĂCERE ȘI CUVÂNT NEROSTIT



“Noi astăzi suntem o ţară de oameni singuri. Atât de singuri, încât până şi nefericiţii nu sunt solidari între ei… Tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna. Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.”

(OCTAVIAN PALER)

    Există uneori un moment în care simt nevoia să îmi închid toate cuvintele în mine și să tac, să nu mai spun nimic, să rămân doar eu cu mine. Singuri ochii vorbesc atunci, spunând tot ceea ce sufletul meu nu poate rosti...

      Mi se pare că lumea aceasta îmbracă de cele mai multe ori o formă insipidă, inodoră și incoloră, fapt care mă determină să întorc spre mine, să păstrez cuvintele pentru mine, să le las acolo, înăuntrul meu, și să nu mai spun mereu ceea ce gândesc, ceea ce simt. Să le las acolo asemeni unui copac întors cu crengile în jos și cu rădăcinile atingând cerul.

      Sunt tăcere și cuvânt nerostit, sunt strop de suflet și atât... nimic mai mult. Sunt o petală de floare purtată pe aripile vântului spre zări neștiute, spre zone necunoscute din mine... Îmi este cel mai bine astfel, căci sunt mulți cei care abia așteaptă un cuvânt pentru a îl răstălmăci, pentru a îl face să se răsfrângă asupra mea într-un mod absolut urât, într-un mod nedemn. Nu mai am răbdare cu astfel de lucruri, cu astfel de persoane și atunci tac și îmi strâng toate cuvintele în interior.

      Am un coș de cuvinte nerostite în mine, strânse acolo de-a lungul timpului. Sunt stări, trăiri, îmbrățișări ratate. Le adun pentru mine, le fac buchet și mă bucur singură de ele. Sunt bine eu cu mine...

sâmbătă, martie 24

AYELET GUNDAR-GOSHEN: TREZIREA LEILOR -RECENZIE



     Nu citisem până acum nimic scris de autoarea Ayelet Gundar-Gohsen, nu auzisem de ea până acum puțin timp și, tocmai de aceea, nu pot să îmi explic atracția pe care am simțit-o pentru romanul său- „Trezirea leilor”, dar cert este că am vrut cu ardoare această carte încă de când am auzit de ea pentru prima dată. Cred că un rol extrem de important l-a jucat și coperta, care este extrem de vie și transmite multă emoție. Nici nu am vrut să citesc despre ea prea mult înainte de a o parcurge eu însămi, am vrut să fiu total surprinsă de acest roman și cred că nici nu ar fi ajutat în vreun fel acea descriere de pe coperta finală, pentru că ea redă mai mult povestea de suprafață a romanului, iar nu scenele ei de profunzime, intensitatea momentelor și a trăirilor care sunt duse de multe ori până la rang de artă, nu pot reda lirismul profund al cărții sau fina analiză psihologică a interiorului personajelor principale. Așa că nu regret că nu am știut nimic, că am lăsat elementul surpriză să apară fără veste și să mă transpună într-o lume cu totul nouă pentru mine. 


       Cine este autoarea?

     Ayelet Gundar-Goshen s-a născut în Israel în anul 1982 și a studiat psihologia la Universitatea din Tel Aviv, unde a lucrat și ca jurnalistă. Apoi, a studiat cinematografia, iar scenariile ei de film și de televiziune au câștigat premii la festivaluri internaționale. În prezent, contribuie cu articole la BBC, Financial Times, Time Magazine si The Telegraph.
  „O noapte, Marcovici”, romanul de debut din 2012, bestseller în Israel, a fost recompensat cu Premiul Sapir pentru debut și tradus în treisprezece limbi. A intrat și pe lista scurtă pentru Grand prix des lectrices de Elle. Al doilea roman, „Trezirea leilor”, a fost foarte bine primit de critică și a intrat în lista de recomandări pe 2016 ale New York Times, Wall Street Jurnal, The Observer.


     
        „Trezirea leilor” este un roman extrem de intens, care folosește ca principal procedeu narativ introspecția. Printr-o fină analiză și cunoaștere a omului, autoarea reușește să redea cu o profunzime aparte o întreagă viață interioară, extrem de bogată și de intensă, care te face să te înfiori și sa te gândești până unde poate merge o ființă umană măcinată de sentimentul vinovăției supreme, aceea de a fi luat viața unui om, și de griji fără margini. Nu ai cum să nu te întrebi cât rămâne din persoana care a existat înainte după ce omul are de înfruntat vicisitudinile vieții. Se spune că trecerea timpului șlefuiește persoana și face ca durerea să dispară, dar în cazul unei vini enorme, aceasta pare să se adâncească și să crească, ducând omul din eroare în eroare.
   Dincolo de această poveste a vinei personale, Ayelet Gundar-Gohsen face o adevărată analiză a poporului israelian, un teritoriu care îmi este destul de necunoscut. Ea arată îngustimea minților locuitorilor nativi, care uită că au fost, la rândul lor, doar niște refugiați la un moment dat, și tind acum să nu acorde credit celorlalte nații care locuiesc alături de ei. E acel sentiment de invizibilitate cu care învelesc tot ceea ce le este străin, e acea senzație de superioritate pe care mulți israelieni o au, considerându-se o rasă aparte și pură, lăsându-i pe ceilalți oarecum suspendați în timp și spațiu. Deși marile orașe sunt pline de oameni străini, o societate extrem de colorată și de diversă, compusă din arabi beduini, etiopieni, eritreeni etc., israelienii par pur și simplu să nu îi observe, deși sunt peste tot: îi servesc la masă în restaurante, le vând pâinea la magazin, le fac curățenie în casă... Toată această nepăsare față de tot ceea ce este străin creează drame inimaginabile: sunt atâtea vieți distruse de neșansă, atâtor oameni li se pune pur și simplu o etichetă și li se refuză drepturi elementare, ba chiar și dreptul la viață, doar prin prisma statutului de refugiat, încât mulți ajung să se confunde cu toate acestea, să se considere inferiori și să înfăptuiască acțiuni oribile, doar pentru că oricum au ștampila aplicată.
      Toate aceste elemente pot face lectura un pic mai greoaie, analiza psihologică și introspecția, întoarcerea spre trecut și spre propria persoană pot fi puțin mai greu de digerat la început, însă, imediat ce reușești să surprinzi firul narativ și să te legi sufletește de personajele sale, acest fapt nu mai este o problemă și nu te mai deranjează tot acest element static. Chiar mai mult decât atât, ajungi să te contopești, să devii una cu personajul și să îți dorești să afli mai mult și mai mult, să te întorci spre roman ca spre un vechi prieten și să te cufunzi cu totul între paginile sale. Am avut eu ceva discuții aprinse cu personajul principal, am vrut să țip la el de multe ori pentru a îl trezi din acea amorțeală ce pare a îl fi cuprins după comiterea faptei, care îl face să își uite valorile morale și să se afunde tot mai mult în mocirlă, dar cred că tocmai acest fapt m-a făcut să iubesc acest roman atât de tare. Îmi plac personajele de acest fel, care te intrigă, te fac să îți pui întrebări și să le analizezi în profunzime. 
       

    Destinul uman e implacabil, iar o viață de om poate fi distrusă într-o singură clipă

      Povestea de suprafață îl aduce în prim-plan pe medicul neurorchirurg Eitan Green, un israelian de succes, care pare a avea viața perfectă. A muncit mult pentru a avea o viață profesională de succes, și-a ales una dintre cele mai grele meserii și muncește cu pasiune, crezând în corectitudinea absolută și în familie. 
   Medicul are o familie frumoasă, fiind căsătorit cu anchetatorul Liat Green, cu care are doi copii: Yaheli și Itamar. Cei doi soți par a fi o singură persoană și obișnuiesc să facă totul împreună, crescându-și copiii în cel mai bun mod cu putință. Își cunosc trecutul: Eitan și-a pierdut fratele pe când era doar copil; Liat nu are o foarte bună relație cu mama sa, fiind încă foarte afectată de pierderea bunicii sale, singura care o înțelegea cu adevărat, își cunosc prezentul și cred cu tărie că nimic nu i-ar putea zdruncina din temelii. Au reușit să își construiască amândoi o viață minunată, au o casă mare, cu grădina mult dorită, trăiesc într-un cartier de lux și par a duce un trai de vis.
        Totul se schimbă în momentul în care Eitan îl surprinde pe doctorul ce îi era mentor că acceptă mită de la pacienții săi, fapt care contravine principiilor sale morale. Primul lucru pe care dorește să îl facă este să îl demaște pe acesta, însă chiar soția sa, cea care nu acceptă niciun fel de minciună, este cea care îl oprește de la a face aceasta, cerându-i să se gândească la viitorul copiilor lor. Astfel, doctorul acceptă mutarea în Beer Sheva, un orășel mult mai mic din Israel, aflat în apropiere de deșert. Cred că acesta este momentul în care începe declinul moral al lui Eitan, momentul acela de declic care îl face să se piardă oarecum pe el și să nu mai știe exact ce anume trebuie să facă. Apoi, ceea ce se întâmplă aici nu face altceva decât să adâncească și mai mult problemele sale sufletești. Tocmai de aceea, atunci când într-o seară cu lună plină, lovește un eritreean în deșert, el nu mai reacționează așa cum ar fi făcut-o un om echilibrat și responsabil, mergând la poliție sau încercând să ofere primul ajutor, ci îl lasă acolo, singur, să moară. Acest episod a fost cel mai șocant pentru mine, mi-a fost greu să văd sângele rece cu care Eitan măsoară cât îi va lua acelui om să moară și cum pleacă mai departe, culcându-se alături de soția sa, și cum încearcă să își reprime acest eveniment, dizolvându-l în timp și încercând să îl facă să se evapore. M-a dezamăgit acest sânge rece al lui, căci este medic și ar fi trebuit să aibă grijă de orice om, însă Eitan nu a făcut-o, s-a ales pe el și siguranța sa în locul unei vieți ce lui i se pare mult mai măruntă, căci a lovit un emigrant, care nu are chiar aceeași valoare cu cea a unui israelian. Poate că altfel ar fi stat lucrurile dacă îl lovea pe unul dintre vecinii săi albi și bogați...
        Din această clipă, totul se schimbă pentru el și pentru familia sa, care ajunge chiar în punctul acela în care s-ar putea destrăma. Sirkit, soția eritreeanului lovit și lasat să moară asemeni unui câine, îl șantajează, determinându-l să lucreze pentru ea, într-un fost garaj, unde improvizează un adevărat spital pentru lumea cealaltă, pentru refugiații de diferite culori, care altfel nu reprezintă nimic în fața statului în care au poposit. Lucrând aici, Eitan se analizează total, însă nu ajunge în acel punct în care relația apropiată cu soția sa l-ar putea determina revelarea adevărului și oprirea șantajului. Doctorul merge din minciună în minciună față de cei dragi lui, fură medicamente și aparatură de la spitalul în care lucrează, ba, mai mult decât atât, pare a fi atras de eritreeană, uitându-și cu totul valorile morale. În acest punct, chiar nu l-am înțeles, pentru că face greșeli atât de mari, încât până și el înțelege că ar putea să distrugă totul în jur, să otrăvească fericirea lui și a celor dragi, pentru o utopie, pentru ceva ce e prea mic să schimbe în totalitate. 

   Rasism, invizibilitate și același destin implacabil

      Pe lângă destinul doctorului Eitan Green și a familiei sale, ne este prezentată povestea lui Sirkit, văduva bărbatului lovit de către medic. Viața ei de dinainte de venirea în Israel ni se oferă doar prin frânturi de memorie, doar prin câteva flashback-uri pe care aceasta le are legate de mizeria din țara ei de baștină, de sărăcia și cultura, care o obligă să se căsătorească cu un bărbat pe care nu îl știa, nu îl iubea și care ajunge să o lovească și să o desființeze ca femeie. Moartea lui nu o îndurerează foarte tare, însă acest fapt îi aduce anumite avantaje și o putere de care profită din plin, ca o fire pragmatică ce este. Știe că oamenii albi nu o văd: este o negresă săracă, ce le servește la masă în restaurantul lui Davidson sau care spală pe jos, pe care o uită imediat ce au ieșit din local. Este o altă față din mulțime, care este ușor de uitat. Ea, asemeni multor altora din neamul ei, le este invizibilă locuitorilor nativi. Poate tocmai din această cauză șeful ei profită atât de ea, cât și de alte femei negre care lucrează pentru el și le violează, ca și cum acestea ar fi fost un fel de bun al lui, un obiect de care te folosești și apoi îl arunci.
       Așa cum va constata Eitan lucrând la garaj, acești oameni nu sunt văzuți, nu sunt ajutați în niciun fel, ci sunt lăsați la voia întâmplării. Nu li se acordă statut de refugiat decât arareori, fapt care face ca viața lor să fie mult îngreunată: nu au dreptul la un salariu decent, la o casă doar a lor (trăind mai mulți în vagoane), la servicii medicale și lista poate continua. Sunt oarecum acei oameni de care nu îi pasă nimănui, de multe ori nici lor înșiși, căci ajung să profite unul de altul atunci când este cazul, așa cum face Sirkit, care percepe taxe de la aceștia și refuză ajutorul pentru arabi sau cei care nu îi sunt asemănători, aplicând, la rândul ei, același tratament pe care ea însăși îl primea. Ea profită de puterea pe care soarta i-a oferit-o, însă, în momentul în care poliția își face apariția, ea alege să ia toată vina asupra ei, salvându-l, astfel, pe doctorul alb, acceptându-și, parcă, poziția de inferioritate. Mi-ar fi plăcut ca, măcar în ultima clipă, Eitan să devină un bărbat de onoare, un doctor responsabil și să își accepte fapta, plătind pentru ea, să nu lase doar divinitatea să îi socotească acțiunile, însă, asemeni, eritreenei, și lui i se pare normal parcă să fie astfel, să i se ușureze și bătătorească acea cale spre normalitate, căci încă se consideră superior, chiar după ce i-a cunoscut îndeaproape pe refugiați.
       Autoarea tocmai acest fapt a dorit să îl facă cunoscut, exact cum spune și într-un interviu: a vrut să aducă în fața lumii întregi niște chestiuni care se petrec în viața refugiaților din Israel. Își iubește țara, însă își dorește ca propriul popor să fie capabil să privească omul în față și să îi trateze pe toți cu dreptate, indiferent de naționalitate, să facă vizibilă această lume ascunsă de marea masă, să înlăture acest val de invizibilitate și să le confere un anumit statut celor care nu sunt parte a poporului israelian, dar iau parte în mod activ la viața de zi cu zi. 


       
       „Trezirea leilor” de Aylet Gundar Goshen este un roman cu o mare forță narativă, cu o poveste care sensibilizează orice cititor, făcându-l părtaș la o realitate pe care o întâlnește destul de greu expusă în mass-media, la o lume crudă și nedreaptă, în care cel mai puternic supraviețuiește și în care șansa de a te fi născut alb cântărește mai mult decât viața altor persoane. 



      DATE DESPRE CARTE:
      _________________
      Titlu: Trezirea leilor
      Autor: Ayelet Gundar Goshen
      Titlu original: Waking Lions
      Traducător: Any Shilon
      Editura: Nemira
      Colecția: Babel
      Anul apariției: 2018
      Nr. de pagini: 427
  


Vizitatorii blogului


website hit counter