miercuri, februarie 28

LINDSAY JAYNE ASHFORD: FEMEIA DIN ORIENT EXPRESS - RECENZIE



     Trei povești de viață ale unor femei deopotrivă puternice și vulnerabile... O călătorie pe două continente, cel european și cel asiatic, corelată cu o călătorie inițiatică spre propriul sine... Locuri mirifice, desprinse parcă din „O mie și una de nopți”, miresme deosebite și culoare locală... 

      Am terminat de curând de citit „Femeia din Orient Express” de Lindsay Jayne Ashford  și încă încerc să adun bucăți din mine, pierdute undeva între paginile cărții, pentru a putea scrie despre acest roman, redându-i adevărata măreție și frumusețe. Este un roman care a reușit să atingă cele mai adânci coarde ale sufletului meu, care m-a transpus direct în mijlocul acțiunii, transformându-mă în ceva mai mult decât un simplu cititor, devenind rapid parte din decor și din povestea în sine, călătorind alături de personajele sale prin lumea mare, suferind alături de cele trei personaje feminine principale, plângând la câteva scene mai tensionate și, apoi, analizându-mi propriile trăiri, pentru a observa dacă sunt chiar acolo unde îmi doresc să fiu.
     Nu știu încă unde s-ar putea încadra acest roman ca gen, cred că este o parte a literaturii de atmosferă, însă, deopotrivă, s-ar încadra în specia romanului de aventură sau de mister, cu accente de romantism și clare note autobiografice. Oricum, autoarea, o englezoaică despre care nu știam mai nimic, dar de la care vreau cu siguranță să mai citesc și alte scrieri, a reușit să împletească elementele reale, inspirate din viața unor personaje care chiar au existat, precum celebra scriitoare Agatha Christie, cei doi soți ai ei, Archi Christie și Max Mallowan, cei doi soți arheologi, Leonard și Katherine Wooley, cu elementele ficționale, reușind să creeze ea însăși personaje cuceritoare, așa cum este Nancy Nelson, femeia de viță nobilă care duce o viață complet nefericită, una dintre personajele principale ale romanului. La fel, se poate simți documentarea extraordinară a scriitoarei în momentul în care prezintă elemente reale din călătoria Agathei către Bagdad, făcută la scurt timp după divorțul de tatăl copilului ei, sau lumea occidentală din anii '20, culoarea locală surprinsă prin descrierea unor locuri mai exotice, precum Damascul și Bagdadul acelor ani sau situl arheologic de la Ur, sau locuri mai familiare nouă, așă cum este Veneția, cu luminile și umbrele ei.
       Un alt aspect minunat al acestei cărți este acela că avem două puncte de vedere, care se întrepătrund, oferind completări  și răspunsuri într-un final. Acțiunea începe și se încheie în anul 1963, unde avem o perspectivă subiectivă, sub forma narațiunii la persoana I, făcută de către o Agatha Christie aflată la vârsta senectuții. Aceasta primește o vizită neașteptată, care îi trezește nenumărate emoții și amintiri, fapt care ne conduce la povestirea în ramă, întorcându-ne în anul 1928, anul călătoriei cu Orient Express spre Bagdad, moment în care perspectiva narativă se schimbă, transformându-se în narațiune la persoana a III-a, vocea narativă prezentându-ne acum trei istorii ale unor femei care se întâlnesc absolut întâmplător, dar pe care destinul le unește într-o prietenie pe viață.
     Romanul este împărțit pe mai multe secvențe narative, anunțate oarecum de titlurile fiecărui capitol în parte. O primă parte prezintă cele trei personaje principale aflate în drumul lor dinspre Anglia spre Irak, drum făcut în parte cu trenul Orient Express. Apoi, o altă parte, surprinde viața din Bagdad, pentru a ajunge la viața din situl arheologic situat în Ur, unde stilul de viață este oarecum asemănător celui al beduinilor din apropiere.





Povești de viață: trei femei deopotrivă puternice și vulnerabile, trei prietene de suflet



     Sunt o fană a scriitoarei Agatha Christie și m-am bucurat în momentul în care am aflat de apariția romanului „Femeia din Orient Express”, roman care o are în centrul acțiunii chiar pe celebra scriitoare. Cred că i-am citit aproape toate romanele pe când eram adolescentă, iar acum, după citirea acestei cărți, îmi doresc să reiau citirea unora dintre acestea (în principal pe cele care au fost inspirate de către călătoria autoarei la Bagdad: „Crima din Orient Express”, „Crima din Mesopotamia”, „Misterul trenului albastru” și „Locul întâlnirii: Bagdad”).
     O adevărată încântare pentru minte și suflet a fost faptul că ne este prezentată femeia Agatha, iar nu scriitoarea. Aceasta nu este la fel de puternică și de plină de viață cum este, spre exemplu, celebrul său personaj, Miss Marple, ci este o femeie extrem de sensibilă, aflată într-o perioadă grea a vieții sale. Aflase de amanta soțului ei, Nancy Neele, în urmă cu doi ani, însă, în 1928, când s-a produs în sfârșit ruptura de soțul ei, pilotul Archie Christie, care a ales să se recăsătorească cu femeia ce a intervenit între ei, Agatha simte că întreaga ei lume se prăbușește și chiar are la un moment dat dorința de a se sinucide. Aceasta și dispariția ei timp de două săptămâni, urmată de invocarea unei anumite amnezii, au condus la scandaluri publice în presă, fapt care o afectează la fel de tare ca divorțul și trădarea în sine. Din această cauza, ea decide să plece într-o călătorie spre Orientul îndepărtat, având în plan o vacanță de trei luni la Bagdad, loc aflat în acea perioadă sub dominația britanicilor. 
      Ceea ce începe inițial ca o călătorie de regăsire de sine, se va dovedi a fi mult mai mult de atât, pentru că, pe tren, va descoperi oameni și povești ce îi vor schimba destinul: va întâlni două femei ce îi vor deveni prietene și confidente, iar departe de lumea modernă, începe să pună în balanță povestea ei cu fostul soț, întrebându-se care a fost vina ei. Este asemeni oricărei femei care, la vârsta de aproape patruzeci de ani, este nevoită să o ia de la capăt. Astfel, călătoria la celălalt capăt de lume capătă alte valențe și o determină să se întoarcă spre sine însăși, pentru a se redescoperi, pentru a redeveni din nou sigură pe ea și stăpână pe propria viață. 

     Cel de al doilea fir narativ, nu mai puțin impresionat, este reprezentat de povestea lui Kathleen Kneeling, devenită, apoi, Woodley. Nu știu care dintre personaje mi-a plăcut cel mai tare, cel al Agathei sau cel al lui Kathleen. Este un personaj extrem de interesant, iar acea dezvăluire din Ur (pe care va trebui voi înșivă să o descoperiți, altfel, se strică tot deliciul poveștii) m-a făcut să mă gândesc la jocurile sorții, la ceea ce aceasta îi rezervă unei persoane, în ciuda a ceea ce își dorește ea însăși. 
     Inițial, mi se păruse un personaj destul de superficial, care încearcă să iasă în evidență prin modul expansiv de a fi. Fusese interesată de casele de modă, despre care scrisese, apoi, și-a schimbat viața în totalitate, devenind arheolog. Este interesant de urmărit modul în care o persoană ce ar trebui să fie caracterizată de multă feminitate, prin prisma meseriei inițiale, se transformă într-o personalitate extrem de dură, capabilă să supraviețuiască într-o lume exclusivă a bărbaților, așa cum este situl arheologic de lângă Bagdad. 
      Este construită cu lumini și umbre, iar farmecul ei cred că este asigurat tocmai de acea aură de mister care planează asupra ei. Nu știm exact dacă este o femeie extrem de sensibilă sau doar una care atrage orice avantaj pentru a îl folosi apoi pentru binele personal. Este o femeie seducătoare, având puterea de a avea sub mrejele ei orice bărbat și-ar fi dorit. Mai mult decât atât, pare a avea o mare putere asupra tuturor celor cu care intră în contact, fără a oferi aceeași deschidere, fapt care o face să pară puțin meschină. Cred că tocmai din această cauză mi-a plăcut atât de tare acest personaj, m-a intrigat încă de la început, m-a făcut să mă întreb ce anume se întâmplă cu ea și care este adevărata sa personalitate. Oricum, pare a fi două persoane diferite, fiind mult mai nesigură pe continentul european, mult mai slabă, pentru a înflori odată trecută în Asia și ajunsă pe un teritoriu foarte drag ei, cum este Damascul.

     Cea de a treia poveste prezentă în roman este istoria lui Nancy Nelson. Nu știu dacă m-a încântat foarte tare și nu din cauza aspectului moral, pentru că pe acela am putut să îl înțeleg din partea ei, ci mi s-a părut mult mai puțin dezvoltat  și parcă mi-ar fi plăcut să o cunosc mult mai bine. Este un personaj care rămâne destul de slab, de vulnerabil până la final, este singura din acest trio format în Orient Express care are o traiectorie oarecum lineară și nu reușește deloc să își ia viața în propriile mâini, are unele probleme de adaptare și este și puțin ghinionistă. 
      Nancy este o femeie aparținând aristocrației, nu a muncit niciodată în viața ei. În momentul în care averea tatălui ei se diminuează, fapt care ar fi putut conduce la pierderea proprietății, ea acceptă cererea în căsătorie a lui Felix Nelslon, un viitor conte, extrem de șarmant (l-am urât încă din primele momente și nu mi-am schimbat părerea despre el până la final. Este un personaj extrem de urât, care merge spre grotesc). Deși crede că ea este cea care a profitat de pe urma acestei căsătorii, ceea ce va urma o va lua total prin surprindere și o va conduce la acțiuni necugetate. Mie mi s-a părut că a sărit din lac în puț, însă, dat fiind contextul anilor '20, când independența femeii era un lucru extrem de greu de obținut, e oarecum de înțeles. În luna de miere, soțul ei își aduce cu sine amanta, Nancy surprinzându-i pe amândoi în același pat. Acest fapt o împinge în brațele unui bărbat însurat, singurul în stare să îi ofere alinare. Relația lor se continuă și acasă, în Anglia, iar în momentul în care Nancy rămâne însărcinată, ea speră că va primi sprijinul lui. Cum el nu o însoțește la capătul lumii și cum verișoara care trebuia să o găzduiască în Bagdad moare, Nancy este pe punctul de a se sinucide, salvată fiind de Agatha. Deși îi aflăm povestea mai apoi, nu știu, nu m-am simțit foarte atașată de acest personaj. Îl protejează excesiv de tare pe tatăl copilului și îi refuză dreptul la o viață de aristocrat, care, poate, i s-ar fi cuvenit. Poate tocmai această slăbiciune a ei conduce la un deznodământ extrem de trist, care mi-a smuls foarte multe lacrimi.

     Deși străine, cele trei femei devin prietene foarte bune și se leagă sufletește una de alta, prin prisma poveștilor și suferințelor comune, chiar dacă generate de alte evenimente. Ele se reunesc la capăt de lume, unde își aduc cu emoțiile puternice și sentimentele de neputință, sperând să reușească să scape de vinovăția ce le bântuie și de reputația afectată, de nereușitele atât de speculate de presă și să o ia de la capăt, cu forțe proaspete, cu visuri noi.




O călătorie la capăt de lume devine o călătorie inițiatică



     Dincolo de  aceste trei povești de viață, romanul prezintă un adevărata jurnal de călătorie, care ne fascinează prin unicitatea locurilor prezentate și prin detaliile istorice surprinse cu acuratețe. M-am îndrăgostit de imaginile brodate cu măiestrie de către autoare, prin care reconstituie culoarea locală din perioada interbelică. Dacă nu ar există astăzi anumite condiții politice nefavorabile (atât Siria, cât și Irak-ul sunt astăzi cuprinse de războaie interminabile), mai că mi-aș dori să mă sui în Orient Express și să întreprind, la rândul meu, o asemenea călătorie. Mi-a animat extrem de tare imaginația și mi-a făcut un dor de ducă enorm. Bineînțeles că mi-am păcălit puțin dorința călătorind virtual prin intermediul unor fotografii. 
     „Femeia din Orient Express” te ajută foarte tare să evadezi din cotidian, să lași orice treabă zilnică în plan secundar și să te transpui într-o gondolă din Veneția sau pe acoperișul unei căsuțe specifice arabilor nomazi și să admiri noaptea plină de culori violacee, sau, și mai bine, să privești stelele stând pe veranda unei căsuțe în stil colonial, cu picioarele cufundate în apele răcoritoare ale Eufratului. Mi-am dat seama că pierd foarte mult din frumusețea acestei lumi, că știu din ea doar mici fragmente și că trebuie să ajung să mă pierd mai mult în călătorii exotice. 
     Veneția nu am vizitat-o, dar îmi doresc din suflet, cred că se află imediat după Florența pe lista de dorințe cu privire la Italia. Istanbulul apare doar prin prisma traversării Bosforului, dar știu deja că mi-a animat imaginația. Am reușit să văd o imagine a acestuia doar din avion și este una care îți taie respirația, așa că nu am avut nevoie de prea multe detalii pentru a fi deja acolo :) Apoi, Damascul cu toate coloanele sale, cu istoria care trăia în acea perioadă la un loc cu actualul, cred că este singurul regret pentru că nu am apucat să îl văd înainte de război. S-ar putea ca orașul din perioada interbelică, cu lumea lui pestriță, cu călătoriile pe spinarea unor cămile, cu arhitectura ei și locurile istorice să devină doar o amintire sau să fi fost mai magnific în perioada interbelică decât este acum. Bagdadul surprinde prin discrepanțele dintre lumea bogată și sărăcia lucie, care nu le știrbește deloc oamenilor din frumusețea și bucuria sufletească.
     Incursiunea la situl arheologic de la Ur, cel mai vechi oraș, cu o istorie bogată, oazele sale pline de verdeață, satul beduinilor, tot ceea ce deșertul îți oferă, a fost deliciul acestei călătorii.
      Oricum, toate aceste drumuri nu fac nimic altceva decât să le ajute pe personajele principale să se desprindă de trecut și să se întoarcă spre eul interior, cunoscându-se în totalitate și transformându-se din coconi în fluturi. 


      Culoarea locală

     „Femeia din Orient Express” este o lectură extrem de antrenantă, care te face să vizualizezi cu ochii minții locurile prin care călătoresc protagonistele. Citind, mi s-a făcut dor de bazarurile organizate  în stil oriental, de toate acele culori, mirosuri, de oamenii calzi, gata oricând să te lase singur în prăvăliile lor, pentru a observa mai bine mărfurile expuse. Primești un extra de atenție dacă ești străin și vrei să le cunoști cultura. Exact aceste sentimente reies și din romanul lui Lindsay Jayne Ashford, atât în ceea ce privește bazarul din Istanbul, cât și în Damasc sau Bagdad. Poți parcă vizualiza materialele mătăsoase, șalurile în culori pastel, vânzătorii ambulanți care îți pot oferi un adevărat festin pentru papilele gustative. Știu sigur că vreau să încerc multe dintre felurile de mâncare descrise în carte și parcă simt din nou mirosul tuturor acelor condimente, specific țărilor orientale.





     
     Un alt punct forte al romanului l-a reprezentat lista de autori de muzică clasică pe care m-am bucurat să îi redescopăr. Trebuie neapărat să aveți la îndemână un ipad ceva atunci când citiți și să puneți ca fundal melodii la pian de Chopin, „Idila lui Siegrfred” de Wagner sau „Rapsodia albastră” de Gershwin. Eu așa am făcut oricum. Aceste melodii vă vor folosi drept fundal și în momentele de pauză de la citit, când veți simți nevoia să căutați anumite informații pe internet. Sunt acolo detalii minunate despre templele Yezidi din Bagdad și despre simbolurile lor religioase, cu puternice accente mitologice. La fel, sunt descrise câteva obiceiuri ale familiilor de kurzi, care pe mine m-au încântat, mai ales că am avut ocazia să locuiesc într-un sat kurd timp de o lună. Nu știu dacă femeile kurde de acum sunt la fel de puternice sau de independente ca acelea descrise în roman, dar picanteriile privind viețile lor conjugale sunt delicioase. 
       Mai trebuie să vă spun cât de tare mi-a plăcut romanul? Deja m-am lungit foarte tare, dar nu m-am putut abține, cred că aș putea vorbi la nesfârșit despre el...

      Citate:
„Voi, absolut toți, veți trece cândva printr-un moment de disperare (...) Când toate lucrurile vă sunt împotrivă și ajungeți într-un punct când pare că nu mai puteți continua nici măcar un minut, nu vă dați niciodată bătuți - va veni un loc și un moment când lucrurile se vor schimba.”

„Căsătoria este întotdeauna un salt în necunoscut, chiar dacă crezi că îl cunoști pe celălalt perfect. Funcționează pentru unii oameni. Dar mă îndoiesc că sunt cu adevărat multe căsătorii fericite.”

„Nu este ușor să crezi în ceva când întreaga lume se întoarce cu susul în jos. Principalul lucru este să continui să creezi în tine.”


     DATE DESPRE CARTE:
    ________________
    Titlu: Femeia din Orient Express
    Autor: Lindsay Jayne Ashford
    Editura: Nemira
    Coleția: Damen Tango
    Titlu original: The Woman on the Orient Express 
    Traducător: Mihaela Sofonea
    Anul apariției: 2018
    Număr de pagini: 328 

duminică, februarie 25

ZĂPADĂ AFARĂ, SOARE ÎN SUFLET



    De câteva zile, ninge afară, cu fulgi mari, care curg din înaltul cerului asemeni unor fluturi mari, așternându-se ca o pătură groasă peste pământul amorțit. Nu sunt o mare iubitoare a gerului, dar zăpada a început să îmi placă, parcă reușește să transforme totul, să confere o anumită aură de magie lucrurilor din jur. Fulgii de nea valsează cu o așa de mare gingășie, încât nu ai cum să nu îți lași și gândurile purtate pe brațele lor. Nu ai cum să păstrezi vreo urmă de tristețe în suflet în momentul în care vezi tot acest alb pur, curat, care te înconjoară, te acaparează cu totul.
      Nu e tocmai timpul pentru zăpadă, așteptam la un moment dat primăvara, nu cred că mai așteptam toată această minunăție de afară. M-a luat în totalitate prin surprindere toată această mare de alb, destul de atipică după vremea primăvăratică ce ne-a urmărit întreaga iarnă. Dar m-a surprins plăcut, m-a bucurat, m-a făcut să mă analizez în lumina ei, să las totul deoparte și să fiu o nouă eu, mai puternică, mai plină de toleranță și de iertare, mai aproape de sufletul meu. Fulgii albi așa mi-au oferit un zâmbet curat, alb.  
       Mi-e bine și cald în suflet, în ciuda frigului de afară. Toată această pătură albă are puterea de a transforma interiorul, de a împrumuta din puritatea și din calmul ei, de a te face să treci printre gânduri dansând, lăsând în urmă tot ceea ce nu îți face plăcere, tot ceea ce te-a rănit cândva. Are așa o forță măreață care te face să deschizi file noi ale vieții tale, să iei totul de la zero, făcând totul mai bine, cu mai multă implicare și cu mult mai multă dedicare. 
      Am ieșit afară și am pășit cu pași repezi printre munții de zăpadă, am alergat cum nu am mai făcut-o demult, cu o exaltare de copil. Uitasem cum este să lași copilul din sufletul tău să iasă la suprafață din când în când, să te domine, să te determine să te bucuri de lucrurile simple din fața ta, să nu mai te lase să te împiedici de temerile tale. Uitasem ce înseamnă bucuria pură, nealterată de frici și griji. Uitasem ce bine este să îți fie soare în suflet...





 

sâmbătă, februarie 24

MONICA RAMIREZ: FANTOMA DE PE LAC - RECENZIE



    Credeți că un loc idilic, paradisul coborât pe Pământ, v-ar putea scăpa de orice fel de problemă existențială și ați fi feriți de orice pericol? Credeți că evadarea din cotidian vă va aduce liniștea dorită? Așa a crezut și Ashley White, personajul Monicăi Ramirez  și cât de tare s-a putut înșela...

     Pe autoarea Monica Ramirez am cunoscut-o citind Kit Black și mi-a plăcut extrem de tare stilul ei. Am aproape toate cărțile ei acasă și acum stau și mă întreb de ce a trecut atât de mult timp până când am citit din nou o carte de-ale ei. „Fantoma de pe lac” mi-a demonstrat încă o dată forță scriitoricească a autoarei, puterea ei de a ne trece prin nenumărate stări pe măsură ce dai paginile, făcându-te să îți dorești să afli mereu mai multe despre personajele sale. Nici măcar nu îți dai seama când ajungi la final.
     „Fantoma de pe lac” este un roman numai bun pentru statul la gura sobei și devorat povești cu fantome. Acum, nu vă așteptați să dați de una dintre acele istorii asemănătoare emisiunii tv Fenomene stranii, pentru că nu este vorba de așa ceva, ci fantoma din romanul Monicăi are o poveste mult mai romanțată, ducându-ne cu gândul spre romanele gotice, pe care le creează și personajul principal al romanului, Ashley White.  Dincolo de povestea aceasta cu iz medieval, despre o fantomă ce bântuie un orășel idilic, făcându-și din când în când apariția printre cei vii, autoarea ne prezintă un roman plin de mister, în care crime vechi ies din nou la suprafață și se doresc rezolvate. La toate acestea, se adaugă și un pic de romantism, care nu este mai puțin încântător față de restul elementelor prezente. Oricum, romanul are darul de a te ține cu sufletul la gură până la final, de a te încânta cu toate elementele sale stranii ce țin de supranatural, de a te face să te întrebi dacă există viață după moarte și dacă există un fir de ață ce te trage spre anumite lucruri, uneori fiind atât de aproape de moarte și totuși, reușind să scapi datorită acestui destin implacabil care te lasă să mai rămâi un pic pe Pământ.



Spearmint Lake - un loc idilic (oare?!)




     Spearmint Lake  este un orășel idilic, situat parcă în afara timpului, un loc înconjurat de păduri răcoroase și de flori de câmp numai bune să alcătuiască cele mai minunate buchete de flori. Este situat în Michigan și pare a fi locul ideal pentru evadare din cotidian, relaxare și vacanța de vis. Pare desprins dintr-un basm și rupt de lumea tehnologizată, un loc unde ideile pot să se așeze cu ușurință și deciziile pentru o nouă viață mult mai ușor de luat. Așa a crezut și personajul principal, Ashley White, care a cumpărat o cabană în acest loc mirific și a decis să petreacă o vară liniștită, credea ea, în compania cățelușei ei, Neda, scriind la cel mai recent roman al ei și recăpătându-și fericirea după moartea părinților ei și durerea despărțirii de Garry, fostul ei iubit.
      Însă, locul nu se va dovedi atât de liniștit pe cât părea din afară. Odată ajunsă aici, Ashley începe să se afunde într-o multitudine de mistere, pe care mintea ei creativă de scriitoare le tot amplifică, determinând-o să își dorească să dezlege toate enigmele care o înconjoară. Acest lucru nu este ușor, în ciuda spiritului ei detectivist, pentru că nimeni nu este dispus să redezgroape trecutul, considerând acest fapt a fi de rău augur. Cei din jur se dovedesc a fi înconjurați de adevărate aure de mistere, iar când crede că a dat de capătul drumului, un nou detaliu apare, care o determină să își schimbe părerea și să emită noi teorii. 
      Crimele petrecute în urmă cu douăzeci de ani (moartea unei fetițe de șase ani și moartea unui polițist) încep să bântuie și prezentul, când, o altă vizitatoare, Megan Perry, este împușcată, apoi, mai târziu, ucisă prin înecare. Ashley nu mai știe în cine anume poate avea încredere și care este adevărul. Însă, firea ei puternică, în ciuda aparenței de sensibilitate, o determină să vrea să dezlege totul și să aducă lumină și liniște în micul orășel, unde pare că întunericul insistă tot mai tare să își întindă tentaculele. 




Cine este 
Ashley White?







    Ashley White este vocea narativă a romanului, căci din perspectiva ei aflăm întreaga poveste.  Este o scriitoare de romane de dragoste, polițiste, romane gotice, fantasy, de spionaj (un fel de alter ego al autoarei însăși, dacă mă întrebați pe mine), care a decis să se refugieze în Spearmint Lake, sperând că acest loc liniștit, situat pe malul lacului, alături de cabana ei proaspăt renovată, o vor ajuta să își regăsească liniștea pierdută în urma pierderii dureroase a părinților ei, urmată de cea a iubitului ei, de care s-a despărțit recent. Are nevoie de calm pentru a putea să își termine unul dintre cele mai recente romane ale sale și speră că aici, la capăt de lume, va reuși să își regăsească muza creatoare și să scrie ultimele capitole ale cărții ei. Nici măcar nu bănuia cât de tare avea să se înșele cu privire la liniștea mult dorită, deși semne prevestitoare a avut încă de la sosirea în oraș: pe autostradă, o mașină verde, condusă de doi bărbați, aproape o scoate după șosea, după care unul dintre bărbați aruncă cu o sticlă în portiera mașinii ei. Acest fapt o sperie, dar, odată ajunsă în propria casă, uită de toate problemele. Se va dovedi, însă, că avertismentul inițial nu era în van, iar cabana pare a prinde viață: un clipocit de apă se aude din când în când, însoțit, uneori, și de o senzație de îngheț. Lucrurile încep să se lege de o fantomă care bântuie orașul de douăzeci de ani, a polițistului Frank Stanton, căruia nu i s-a făcut încă dreptate. Treptat, misterele încep să apară unul după altul în viața lui Ashley, adevărurile sunt spuse doar pe jumătate, discuții cu tentă de avertisment au parte la tot pasul, iar ea nu mai știe exact în cine poate avea încredere. Ca o adevărată Miss Marple, ea simte nevoia să descifreze adevărul din spatele tuturor evenimentelor și bineînțeles ca lucrurile se precipită, acea senzație că ceva rău se va întâmpla, că întunericul o acaparează cu totul, se transferă de la personaj la noi, cititorii, care nu mai știm exact ce să credem și cine este adevăratul făptaș.





    Impresii de
   lectură





    Ador această carte, pur și simplu. În ciuda tuturor misterelor ce se vor descifrate, mi-a oferit o stare de bine și de relaxare, creându-mi acea stare specifică vacanțelor, când evadezi din propriul cotidian și te regăsești într-un loc pur și simplu minunat. Până acum, cred că este lectura mea preferată din această lună, nu știu dacă o va mai întrece ceva.
     Locul  în care se desfășoară acțiunea îți creează acea senzație de acasă. Mi s-a părut o atmosferă tipică filmelor de familie de pe Hallmark, cu acea lipsă a tehnologiei și prezență a unei naturi idilice, care te face să visezi la plimbări lungi, la stat la soare și la citit pe plajă, fapt care m-a binedispus teribil, ținând cont de frigul și zăpada de afară. Autoarea are niște descrieri minunate, care m-au dus cu gândul la florile pe care le culeg vara în plimbările de pe malul râului aflat în apropierea casei (da, nu am lacuri, eu am râuri).
        Personajele sunt foarte bine creionate și mai toate au lumini și umbre. Este tipul meu de carte, plină de mistere, de enigme ce trebuie descifrate și, ce mi-a plăcut cel mai tare, este faptul că nu m-am prins cine este vinovatul până la final, ceea ce este exact ceea ce îmi doresc de la un thriller bun. Cred că am bănuit aproape fiecare personaj cu care Ashley intra în contact, nu mă puteam decide deloc... Oricum, fiecare personaj este creat cu lumini și umbre. Jeff Hensen, omul de milioane care îngrijește cimitirul, care are o fermă mare, din care îi face plăcere să ofere legume, pare uneori că evită să ofere prea multe detalii și că parcă nu ar vrea ca adevărul să iasă la iveală. Megan Perry, turista salvată de Ashley după ce fusese împușcată în cimitir, se va dovedi a fi fosta amantă a polițistului orașului și nu oferă prea multe detalii, ceea ce te face să îți pui întrebări legate de trecutul ei. Clara, soția lui Frank Stanton, aflase de legătura extraconjugală a soțului ei, ceea ce îi putea oferi un motiv. Ajunsesem chiar să îl bănuiesc pe Michael Kenneth, tipul fantomatic care îi animă sufletul lui Ashley, pentru că prea părea ireal... V-am spus, i-am luat și analizat pe toți la rând :) Cred că doar criminalul adevărat mi-a scăpat :)
      Atmosfera creată de autoare a fost una plină de elemente de straniu, de fantastic și fabulos. Dincolo de această realitate idilică, o fantomă se arată din când în când în localitate și chiar Ashley pare a o vedea din când în când. Frank Stanton este celebra fantomă a orășelului, ucis în urmă cu douăzeci de ani, căruia nu i s-a găsit încă ucigașul. El devine o prezență extrem de vie, chiar dacă este un personaj absent. 
      Un mare plus îl are și stropul de romantism presărat dincolo de toate enigmele ce se adâncesc mereu. Ashley simte că este în siguranță alături de Michael Kenneth, locotenentul de poliție pe care îl întâlnește mai mereu prin Spearmint Lake, apărând mai ales când ea avea nevoie de o încurajare, de un erou. El este eroul ei în definitiv.
       „Fantoma de pe lac” este un roman pe care vi-l recomand cu drag, o carte care va reuși să vă încălzească sufletele în aceste zile geroase și care vă va oferi senzații după senzații, făcându-vă să nu îl mai lăsați jos odată ce l-ați început. 

     DATE DESPRE CARTE:
     ________________
     Titlu: Fantoma de pe lac
     Autor: Monica Ramirez
     Editura: Librex
     Anul apariției: 2017
     Număr de pagini: 317

vineri, februarie 23

ELENA FAVILLI ȘI FRANCESCA CAVALLO: POVEȘTI DE SEARĂ PENTRU FETE REBELE - RECENZIE



    „Tuturor fetelor rebele din lume: ~ Visează la mai mult, ~ Țintește mai sus, ~ Luptă mai dârz ~ Și, când te încearcă îndoială, nu uita că ~ Ai dreptate.”

      Cu aceste rânduri începe acest proiect minunat realizat de către Elena Favilli și Francesca Cavallo, proiect numit „Povești de seară pentru fete rebele”.  Nu știu câte dintre voi sunteți rebele, eu clar nu sunt, pentru că prea mult îmi cântăresc foarte mult fiecare mișcare, însă apariția acestei cărți în limba română m-a bucurat nespus și, cum am avut ocazia, am și achiziționat-o. A stat ceva timp pe noptiera mea, nu pentru că nu este un roman extrem de atractiv, ci pentru că am vrut să mă bucur de el mai întâi. 
      Prima și prima dată l-am pipăit, l-am admirat, i-am urmărit minunatele portrete care însoțesc fiecare poveste în parte, m-am delectat întâi vizual. Apoi, zilele trecute, am zis să încep să o și citesc, să descopăr poveștile acestea despre care ni se spune că sunt cele mai bune pentru fetele rebele. Recunosc, m-a ros curiozitatea. Imediat ce ai deschis și ai început să citești, nu o mai lași din mână, te cufunzi cu totul în lumea poveștilor pe care le spune și rămâi cu mintea acolo încă mult timp după ce ai terminat de citit. Poate tocmai de aceea și se găsește la final o filă albă, unde îți poți spune propria poveste, căci oricum devii o parte a tot ceea ce citești. Nu am scris-o încă, dar cred că îmi voi face totuși curajul. Portretul nu mi-l desenez, pentru că la desen nu m-am priceput niciodată, dar scrisul mă delectează. 
       Poveștile cuprinse în acest proiect sunt multe și diverse, sunt o sută de povești minunate despre femei puternice, femei dârze, care au sfidat legile lumii în care trăiau și au adus o îmbunătățire considerabilă traiului lor, al celor din jur și, mai apoi, al nostru, al tuturor. Sunt povești scrise sub forma unor basme, chiar încep cu formula „A fost odată”, doar că prințesele sunt înlocuite de diverse femei, de la medici la cățărători pe munte, de la cicliști la astronauți, de la sportivi la pirați, de la femei prim-ministru la femei șef de stat, de la astrologi la scriitoare celebre. Nu ai cum să nu guști cu plăcere fiecare poveste în parte, nu ai cum să nu observi cu tristețe că balaurii din basme se transformă în anumite persoane din lumea reală, care încearcă să le pună femeilor diverse piedici, care să le determine să renunțe la ceea ce făceau, mai ales că majoritatea provine dintr-o lume profund a bărbaților. Din acest motiv, cred că poveștile sunt mai degrabă despre fete rebele decât pentru fete rebele, căci niciuna dintre femeile prezentate în carte nu este o femeie ce poate fi încadrată într-un anumit tipar, ci sunt femei atipice, gata oricând să riște totul doar pentru a își duce visurile la bun sfârșit și pentru a schimba percepțiile oamenilor cu privire la anumite fenomene.
      Mi-a plăcut extrem de tare modul în care a fost construită cartea, te încântă atât scriptural, prin povestea prezentată, cât și vizual, prin portretele realizate de către ilustratoare diferite, fiecare dintre portrete fiind însoțite de un motto pe măsura personalității fiecărei femei de succes în parte. Fiecare dintre femeile prezente în cadrul acestui subiect își merită locul pe deplin în interiorul acestuia, aș zice cu excepția lui Mathias Coy. Nu am probleme cu transsexualii, însă, este vorba de un copil de 10 ani care și-a câștigat în instanță dreptul de a fi privit ca o fetiță, dar nu este în definitiv o femeie în toată puterea cuvântului, chiar dacă se poartă ca una. În rest, fiecare dintre acestea are povești cu adevărat impresionante, care ne pot inspira și pe noi în viață de zi cu zi. Sunt persoane care și-au urmat visurile, care au luptat pentru a ajunge acolo au fost și aparțin unor domenii diverse: sunt aduse în discuție povești ale unor împărătese faraon, ale unor partizane pentru drepturile omului, ale unor astrologi, astronomi, gimnaste, pictorițe, pirat, inventatoare etc. Ele au mers înainte indiferent de obstacolele pe care le-au avut de întâmpinat, și-au urmat calea. Este un lucru pe care fiecare dintre noi ar trebui să îl învețe. Ele ne învață că nu sunt domenii în care noi, ca femei, nu am putea activa și nu am putea face minuni. Totul depinde de deschiderea minții noastre. Tocmai din această cauză nu aș putea să o încadrez într-o anumită categorie. Este o carte bună pentru orice vârstă.
      Mi-ar fi plăcut ca această diversitate să cuprindă și câteva femei românce care au schimbat lumea, pentru că avem și noi destule. Spre exemplu, la gimnaste este trecută Simone Biles, o gimnastă destul de tânără, poate că numele Nadiei Comăneci ar fi mers mult mai bine. Se putea discuta despre Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din Europa; despre Ecaterina Teodoroiu, eroina din Primul Război Mondial, care a luptat asemeni unui bărbat, sau Sofia Ionescu, prima femeie doctor care a realizat o operație pe creier; sau poate despre Ana Aslan, cea care a adus numeroase beneficii în lumea cosmeticelor. Probabil că aceasta este reclama pe care ne-o facem în lume... 

    Mai jos, atașez câteva imagini din carte, pentru a putea observa diversitatea:
 


 


     Închei cu îndemnul autoarelor:
     „Fie ca aceste curajoase pioniere să te inspire! Fie ca portretele lor să insufle fiicelor noastre credința neclintită că frumusețea se manifestă în toate formele și culorile și la toate vârstele! Fie ca toți cititorii noștri să știe că reușita supremă este să duci o viață plină de pasiune, de curiozitate și de generozitate! Fie ca noi toți să ne amintim în fiecare zi că avem dreptul să fim fericiți și să explorăm lumea din jurul nostru fără opreliști!”

     DATE DESPRE CARTE:
     ________________
     Titlu: Povești de seară pentru fete rebele
     Autori: Elena Favilli și Francesca Cavallo
     Editura: Litera
     Titlu original: Good Night Stories For Rebel Girls
     Traducere: Justina Bandol
     Anul apariției: 2017
     Număr de pagini: 212

joi, februarie 22

CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII BLOGGER?



     Inspirată de articolul Cătălinei de la Porția de citit, am decis să scriu acest articol, prin care să vă prezint experiența mea de până acum și ce înseamnă cu adevărat să fii blogger. Sunt în această branșă de aproape doi ani, poate unii vor spune că este puțin, dar pun suflet în ceea ce fac și sunt destul de implicată, așa că pot să vă împărtășesc din ceea ce am observat eu până în prezent.
     Cei mai mulți văd această lume ca fiind una extrem de roz, în care toate lucrurile vin de-a gata, fără a face nimic. Mai văzusem persoane care doreau să devină bloggeri doar pentru că ei cred că se primesc multe chestii în mod gratuit. Acum, logic vorbind, dacă ar fi așa de ușor, mulți din țara asta ar avea un blog, că doar tuturor ne plac cadourile :)

      Ce înseamnă cu adevărat să fii blogger
      
      A fi blogger înseamnă să muncești foarte mult pentru a oferi cititorilor idei originale și articole de calitate. Nimic nu vine gata făcut, nu vine nimeni să îți ofere ție lucruri doar pentru că ai devenit blogger. Sunt mulți cei care fac același lucru, așa că există o competiție continuă, chiar dacă nu este declarată, iar cititorii se vor îndrepta spre cei care pun mai mult suflet și care fac un lucru mai de calitate. 
       
     A fi blogger înseamnă să sacrifici din timpul tău liber pentru a ți-l dedica blogului și nu e puțin lucru. Dacă vrei mereu să ai ce prezenta celor care te urmăresc, trebuie să fii prezent cât mai des. Nu trebuie neapărat să scrii zilnic, deși este de preferat, dar nici nu poți scrie astăzi și să mai revii peste două luni. Oamenii își pierd foarte repede interesul în general, nu va sta nimeni să te aștepte pe tine. Câștigi cu greu vizitatori, iar aceștia se pot pierde într-o clipită.

     A fi blogger înseamnă să ai multă răbdare. Vizitatorii nu vor apărea din prima, va dura ceva timp până când vei reuși să îți faci un public care să dorească să te urmărească și care să te citească. La început, mă bucuram de fiecare om în parte (nu că acum nu o mai fac, dar în primele luni, săream de bucurie prin casă când mai apărea un nou cititor). La fel, colaborările nu vin din prima, nimeni nu îți va oferi cărți spre recenzare doar pentru că ți-ai făcut tu un blog. E nevoie să ai un conținut de calitate pentru ca editurile sau autorii să se îndrepte spre tine. Nimeni nu își va oferi munca spre analiză cuiva care nu este dedicat muncii sale și care face lucrurile de mântuială, doar ca să fie.

     A fi  blogger înseamnă să te perfecționezi în mod continuu, să înveți cât mai mult și va cam trebui să faci asta din mers. Nimeni nu îți va arăta cum să îți organizezi blogul, cum să îl înfrumusețezi, cum să îl faci mai vizibil. E nevoie de studiu individual pentru acest lucru, de mult studiu, și ne întoarcem acum la punctul cu alocarea de mult timp blogului.

      A fi blogger înseamnă să ai un conținut de calitate. Aceasta înseamnă că va trebui să ai grijă la modul în care te exprimi, la corectitudinea cu care scrii, la limbajul folosit. De asemenea, este nevoie să depui un anumit efort pentru a îți realiza singur pozele. Se găsesc destule poze pe internet, dar cele frumoase nu sunt setate cu titulatura de „cu dreptul de reutilizare”. Este de preferat să ai propriile poze și înveți în timp cum să îți îmbunătățești tehnicile de fotografiere. 

      A fi blogger înseamnă să te expui în fața celorlalți și să fii pregătit și pentru laude, și pentru critici. Nimeni nu este perfect, iar atât timp cât criticile sunt pertinente, este bine să ținem cont de ele și să încercăm să ne îmbunătățim felul de a face lucrurile.  Nu zic acum că trebuie făcut tot ceea ce spun ceilalți. Niciodată nu vom mulțumi pe toată lumea și întotdeauna vor exista viziuni diferite. Atât timp cât conținutul te bucură pe tine și se simte acest lucru în ceea ce scrii, totul este ok, și oamenii vor începe să aprecieze.

      A fi blogger înseamnă să accepți că vor fi și invidii și multe vorbe pe la spatele tău. Nu le vei putea opri, așa se întâmplă în orice domeniu și nu știu dacă ține neapărat de calitatea de a fi români sau este un adevăr general valabil pentru rasa umană. Vor exista oameni care vor încerca să îți pună bețe în roate, dar nu contează, tu fă în continuare ceea ce îți place, pentru că, atât timp cât pui pasiune, se va vedea.

     A fi blogger înseamnă să emiți o părere subiectivă despre ceea ce scrii. Nu vei putea să faci o analiză literară a cărților pe care le citești, spre exemplu. Chiar dacă vor fi cei care nu vor fi de acord cu tine, nu contează, scrie ceea ce consideri că te reprezintă.  

     Ce înseamnă pentru voi să fiți bloggeri?

RENDEZ-VOUS CU LONDRA



     Vă spuneam la început de an că am început cum nu se poate mai bine 2018, mai ales că din prima zi am călătorit și speram din tot sufletul să continui în același fel, pentru că, dincolo de citit, cred că iubesc cel mai tare călătoritul. Am impresia că reușești să te îmbogățești mult mai tare cultural călătorind, cunoști oameni noi și ai parte de experiențe inedite. Ei bine, la mine dorința s-a transformat în realitate, pentru că la final de ianuarie mi-am făcut bagajele și am evadat pentru două zile și jumătate la Londra. Nu știu dacă e neapărat un city-break, pentru că nu am fost în week-end, ci la început de săptămână. A fost gura de aer proaspăt de care aveam neapărat nevoie după aproape un an de muncă fără pauze.
     Am plecat la drum într-o după-amiază geroasă de duminică, la București chiar era o ceață de s-o tai cu cuțitul și un viscol destul de mare, pentru a ajunge seara, cu aproape o oră întârziere, pe aeroportul din Stansted, Londra. Nu e prima dată când am ajuns aici, mai fusesem în martie (v-am vorbit despre călătoria de atunci aici), doar că nu va înceta să mă uimească modul lor de organizare, plus acel metrou fără șofer, care te duce dintr-un loc într-altul. Mi-a plăcut că, de data aceasta, am legat un soi de prietenie de călătorie încă din București, cu două doamne extrem de drăguțe, care au reușit să facă să treacă cele trei ore de drum mult, mult mai repede, plus că m-a amuzat reacția lor când aveam nevoie de o informație și nu știau cum să o ceară, ambele neștiind engleza... Le-am spus că o să întreb eu și apoi, până la ieșirea din zona de sosiri, nici că am mai scăpat de ele...
      Am dat de o vreme mult mai bună decât aveam în România, de la -10 grade la undeva între 10-13, pentru mine a fost o adevărată primăvară în suflet. Toți londonezii stăteau zgribuliți, li se părea extrem de frig, însă, pentru mine, a fost perfect, chiar m-am bucurat enorm. Sunt o persoană destul de solară, iar frigul și cu mine nu suntem foarte buni prieteni.
     Cum am ajuns seara târziu într-o zi de duminică, iar în week-end multe linii de tren sunt închise, am călătorit aproximativ o oră cu un autobuz, ceea ce mi-a permis să observ mult mai mult zona limitrofă a Londrei, cu căsuțele ei maro tipice și cu zonele verzi. Bineînțeles că nu am mai reușit să vedem spectacolul de lumini pe care ni-l programasem pentru acea seară, pentru că am ajuns mult prea târziu din cauza întârzierii și era ultima zi în care mai puteam să o facem, așa că, data viitoare :) Oricum, nu este singurul lucru care nu s-a potrivit cu planurile mele. Mi-am dorit foarte tare să văd muzeul dedicat lui Harry Potter, sau colecția de magie dedicată micului vrăjitor de la British Library, sau măcar piesa de teatru, însă, nu a fost posibil. Singurele locuri disponibile erau în zilele în care eu nu eram acolo... așa că, poate, data viitoare va fi să fie. Nu știu acum, zic și eu, imaginația mi se animă imediat când vine vorba de creația lui J. K. Rowling...
     Am avut la mine Chaos de Theo Anghel, dar, nu știu cum se face, în vacanțe nu prea reușesc să mă mobilizez să citesc foarte tare. Am reușit să deschid cartea doar la întoarcere, pe avion, în rest, cum ajungeam în casă după plimbările zilnice, picam de oboseală și adormeam imediat. La Londra, insomniile mele nu mă însoțesc, rămân întotdeauna acasă.
    Cum centrul și principalele obiective le văzusem data trecută, mi-am dorit foarte tare să cunosc ceva nou. Fratele meu a făcut rezervare la Sky Garden (Walkie Talkie) și la The Shard, două dintre cele mai înalte clădiri din Londra, pentru a putea să ne bucurăm de priveliștile oferite de sus. Sincer, Sky Garden mi-a plăcut mult mai tare și este și una dintre zonele gratuite din Londra, ai nevoie doar de rezervare înainte. Merge și fără, însă trebuie să te înarmezi cu o extrem de mare răbdare pentru a reuși să aștepți la coadă. Am avut și un noroc deosebit de mare, pentru că am prins o vreme foarte bună și am putut ieși și afară să observăm Londra de sus. Oricum, nu ști exact de ce anume să te bucuri mai mult: de zona exterioară, care oferă panorame minunate, sau de cea interioară, o adevărată grădină botanică, plină de plante minunate. De asemenea, ceea ce m-a bucurat cel mai tare au fost băncuțele, scaunele și o zonă unde te puteai așeza, mai ales că în această excursie am aflat că am multe oase, dar mai ales le-am simțit pe cele de la picioare, unde oricum am făcut niște bășici de o rară frumusețe, semn că trebuie să fac mai multă mișcare și în țară. Walkie Talkie te bucură prin înălțime, prin forma aceea de telefon, iar zona din jurul lui este absolut minunată, am descoperit un amestec de nou și vechi, o clădire plină cu plante și multe, multe magazine.
 


 



    Înainte de a intra la Walkie Talkie, pentru că mai era ceva timp până la ora de pe rezervare (deși, am aflat apoi, că puteam merge și mai înainte), am mers să ne plimbăm un pic, să ne pierdem pe străzile micuțe, dar aglomerate, cu un farmec aparte. Astfel, am văzut pentru prima dată clădirea cunoscută sub numele de The Egg, pe numele său real Gherkin. Este o clădire de birouri cred, dar cu o arhitectură extraordinară. Am descoperit ce înseamnă măreția cerului astfel, pentru că acesta se reflecta în geamurile minunatei clădiri. Să nu vă mai spun de zona din jur, care, la fel, era grozavă, plină de verdeață și de pomi în floare în mijlocul iernii. V-am spus deja că am iubit vremea de data asta.

 


 

     Tot în timpul în care așteptam să vină momentul pentru vizita la Walkie Talkie, plimbându-ne în încercarea de a observa cât de departe se află The Shard, obiectivul pe care îl aveam de bifat în ziua următoare, am descoperit un loc frumos, un fel de coloana lui Traian, un turn al pompierilor care se ridica din mijlocul clădirilor moderne. Părea minunat și am văzut că, undeva sus, se aflau mulți oameni, așa că am vrut să urcăm și noi. Nu știu cât de bună a fost ideea, priveliștea de sus a fost minunată, însă am urcat 313 trepte, iar spațiul se îngusta tare până sus și devenea mult mai abrupt. Sunt puțin claustrofobă și v-am spus deja că nu fac chiar multă mișcare (a se citi mai deloc), iar faptul că am urcat atât de mult m-a făcut să fiu extrem de mândră de mine. Bine, că sus m-am albit puțin la față, e partea a doua. Am reușit să îmi revin repede și să apuc să mă bucur de priveliște. Deși mi-a plăcut, nu cred că îmi doresc să repet experiența :) 

 


 


 

 
     În cea de a doua zi, am avut iarăși de pierdut un pic timpul până la ora rezervată pentru văzut The Shard, o clădire în formă piramidală, despre care citisem pe internet. Și aici se putea intra și la o altă oră, ceea ce nu am știut dinainte. În cazul în care nu sunt oameni, având biletele plătite și rezervarea făcută, merge. Nu a fost chiar experiența sperată, poate și pentru ca prima dată văzusem Walkie Talkie, care ne-a creat o frumoasă impresie. 
     După ce am ieșit la metrou, nu înțelegeam unde se află clădirea căutată, deși GPS-ul din dotarea telefonului fratelui zicea că suntem acolo. Greu ne-am prins ca este clădirea din spatele nostru, de aproape nu părea chiar așa de intimidantă. Ne-am plimbat ceva timp oricum...
     În timpul rămas până la programare, ne-am plimbat puțin pe malul Tamisei. Clădirile din jur mi-au plăcut, însă, problema a fost o piață stradală, care avea un miros pestilențial, care te făcea să vrei să fii cât mai departe. Zona, în schimb, mi-a plăcut, se putea observa London Bridge, catedrala St. Paul, plus că am putut descoperi câteva elemente istorice.


 







 

     Shard-ul v-am spus deja că nu a fost ceea ce ne așteptam. Da, am urcat muulte etaje, vederea de sus era minunată, dar interiorul nu oferea nimic, iar cele 19 lire date ca taxă de intrare mi s-au părut mult. Sus nici măcar loc de mers, nu mai zic de mers, nu prea aveai, iar pentru a vedea ceea ce ne doream cu adevărat, să mergem peste podeaua din sticlă, ce ne-ar fi permis sa vedem totul de dedesubt, mai trebuia să scoatem 15 lire din buzunar, fapt pentru care am zis pas. A fost mult mai frumos la Walkie Talkie, unde a fost și gratis.

 

    Tot în ziua doi, am ajuns la Mall, unul dintre cele mai mari mall-uri din Europa. Nu sunt eu un mare fan, dar am zis că trebuie să testez. Magazinele sunt asemănătoare cu cele de la noi, doar că oamenii sunt mult mai organizați. Bine, primele mele opriri au fost la două librării. Dacă nu era fratele meu să insiste, cred că acolo mă pierdeam :D 
     În apropiere de mall, este un pod din sticlă foarte frumos ca arhitectură. Singura problemă este că nu te simți foarte sigur, regăsești aici acea Londra din operele lui Dickens, plină de cerșetori și de hoți de buzunare.





 





     Am fost și la film și ne-am adunat la un loc doi români, un indonezian cu cetățenie franceză și o fată din Letonia, uniți de orașul englez. Filmul nu mai știu cum se numea, avea nume mari și un trailer minunat, însă, nu a fost deloc ce ne așteptam. A avut un efect adormitor și sforăitor la propriu în cazul meu, căci după o zi de umblat peste tot, plictiseala m-a condus la somn. Am petrecut în schimb o seară minunată la un local londonez, unde am stat de vorbă și ne-am simțit atât de bine, încât am plecat doar când am văzut că eram singurii rămași :)    

     În cea de a treia zi, am înțeles exact ce e cu vremea londoneză. Până atunci, nu am dat de ea deloc, chiar începeam să mă întreb dacă nu este cumva doar un mit... Aveam doar o jumătate de zi la dispoziție, am mers să cumpărăm ceva suveniruri pentru cei dragi, știam un magazin pakistanez cu prețuri ok, pe care l-am descoperit încă de la prima vizită. Am luat cadourile, iar dacă ne-am fi oprit aici, nu am fi avut parte de o baie naturală cu picături de ploaie sau, ca să fiu mai romantică, nu ne-am fi plimbat prin ploaie. Problema a apărut când am realizat că sunt extrem de aproape de Tower Bridge. Îl mai văzusem, dar am zis să mai ne plimbăm un pic, parcă nu m-aș fi dat dusă. Am văzut și Turnul Londrei, cel în care erau pe vremuri închiși cei mai temuți criminali (dovadă în acest sens stau niște statui reprezentând lei și o groapă mare) și unde sunt ținute bijuteriile Coroanei. Am dat și de un mini recital al unui scoțian, e prima dată când ascult un cimpoi live. Apoi, în timp ce ne aflam lângă pod, s-a dezlănțuit nebunia. Totul în spate a fost cuprins de un fel de ceață, nu se mai vedea nimic, și a început ploaia. În 5 minute, ne-a udat până la piele. Umbrele noastre mici nu erau bune de nimic. Ne-am adăpostit sub o stație de autobuz, apoi, când s-a potolit puțin, ne-am întors la magazinul de suveniruri de unde ne-am luat umbrele uriașe, cu ajutorul cărora am reușit să ajungem până acasă. 
 
 







     Am gustat și mâncăruri diferite, deși nimic englezesc. Am avut parte de bucătăria turcească (la restaurant erau angajați tot români de-ai noștri), de cea grecească și un pic de chinezească. 






    
    M-am întors acasă cu multă voie bună, relaxată, cu două cărți (mai multe nu am putut, nu am avut bagaj de cală, cred că fratele meu a știut el ce a știut când a luat biletul), cu un semn de carte cu Harry Potter luat din aeroport și cu gândul încă la multi-culturalitatea și diversitatea existente în Londra, care te fac să te simți ca acasă.





 




 

Vizitatorii blogului


website hit counter