miercuri, decembrie 12

AVENTURI CU LĂBUȘ - PARTEA ÎNTÂI (JURNAL DE CĂȚEL)



        Mulți dintre cei care mă urmăriți de mai mult timp, știți deja ca de un an de zile, Lăbuș este parte completă a vieții mele de zi cu zi și că acesta îmi bucură sufletul și nu îmi permite să mai cad în cele mai adânci tenebre ale minții. De când îl am, sunt mult mai veselă și mai plină de viață, plus că el mă obligă să mă ridic în fiecare zi din pat încă de la prima oră, să mă schimb de pijamale și să ies afară. Cu toate că în majoritatea orelor de peste zi este cumințel și nu prea se dezlipește de mine, devenind un fel de prelungire a mea sau umbrița mea cum îi spun eu, are momentele lui la primele ore ale dimineții când pare un cu totul alt cățel. 
         Lăbuș stă întreaga noapte în casă, eu citesc, el stă lângă mine dormind, după care continuă în același ritm până undeva spre cinci, șase dimineața. Atunci, deja el este odihnit și începe nebunia. Nu vreți să știți de ce trezire am parte! Fie aud lătratul lui repetat la infinit, fie sare în pat lângă mine sau pe mine până vede că mă trezesc, fie pur și simplu sare de colo colo prin casă, în speranța că se face auzit oricum. Slavă Domnului, nu vrea să ieșim împreună la plimbare la ora aceea! Are zile și zile, uneori iese câteva minute afară, alteori se cuibărește lângă mine, dar numai după ce s-a asigurat că m-am trezit, mi-am făcut un ceai și stau în păturică și citesc. Abia undeva în jura de ora opt începe să tragă de mine și când spun asta, mă refer literalmente la a trage de mine. Apucă mâna, apucă hainele, orice, numai pentru a mă determina să cobor din pat. Apoi, sare pe ușă până când reușesc eu să mă îmbrac și plânge... Îi spun domnul Scârțâilă în acele clipe, pentru că exact acela este sunetul pe care îl scoate: ca un scârțâit de ușă neunsă. Plânge în mod continuu până când ajungem la poarta de la grădină, unde se reunește cu cel de al doilea câine din dotare (de fapt primul, în ordinea cronologică a venirii lor), iar amândoi sar efectiv pe poartă, în speranța că fie o dărâmă, fie mă scot pe mine atât de tare din minți încât le deschid. Este o muncă de echipă și, recunosc, le reușește, pentru că arareori le rezist. 
       

         Odată ajunși în grădină, pe Lăbuș îl vezi ca prin vis, ca pe o umbră. Sare ca un cangur sau aleargă cu urechile lăsate pe spate ca un iepuraș. Nu ai șanse să te ții după el sau să îl mai atingi cât timp rămâi cu el afară. Este metamorfozarea lui într-un animăluț extraordinar de energic, în contrast total cu cățelul molatic ce stă toată ziua călare pe sobă. În fiecare zi spun că nu mai ieșim și în fiecare dimineață o luăm de la capăt. Pentru mine, este o consumare a energiei întreg procesul, pentru Lăbuș, este exact opusul, este încărcarea bateriilor pentru tot restul zilei. Eu stau într-un stres continuu, pentru că nu știu cu siguranță unde este domnul și, cu toate că toată lumea îmi spune că se va întoarce, eu nu mă simt în elementul meu până când nu îl văd iar în curte. 
        În jurul grădinii noastre, sunt o mulțime de alte grădini nelocuite, iar gardurile din jur sunt vechi și cu multe goluri, pe unde Labuș iese întotdeauna. Aleargă de colo, colo, de cele mai multe ori, alături de cei patru cățeluși ai străzii, care parcă își primesc Prințul atunci când îl văd. Pisi aleargă și el, însă este puțin mai greu peste el, a depășit demult 15 ani, bătrâiorul din el aleargă mai cu măsură. El se întoarce întotdeauna primul la mine. Lăbuș face toate ghidușiile din lume. Bineînțeles că din grădinile vecine ajunge direct în stradă. Acolo se sfârșește cursa lui întotdeauna și am început să nu îl mai urmez, pentru ca pare că are impresia că ne plimbăm și acolo dacă îl urmez. Dacă nu o fac, pentru că nu îi place să fie singur, se întoarce repede și așteaptă cuminte în fața porții de la stradă. 
       

       Zilele trecute am avut parte de ceva mai multă adrenalină decât de obicei și aceasta pentru că s-au înmulțit câinii străzii, pe care îi întâlnești în orice loc și atunci când te aștepți cel mai puțin. Este printre aceștia un câine destul de mare, de talia celor ciobănești, care tot dă târcoale pe aici. Lăbuș nu prea știe ce este aceea ura și apărarea, pentru că e învățat cu noi în casă și în curte și are impresia că toți sunt la fel, inclusiv animalele din jurul său. Nu au fost puține dățile în care chiar s-a jucat cu acest câine uriaș. Însă, acum câteva zile, nu știu ce anume s-a întâmplat, cert este ca Lăbuș nu mai apărea deloc. L-am căutat efectiv peste tot pe unde credeam că ar putea sta, însă nu-l găseam și pace. Deja mă îngrijorasem (ca să nu spun că mă panicasem), căci trecuse cam o oră și nu îi stă în fire să stea atât timp departe de noi. Am zis să mai merg o dată în grădină și, spre norocul meu, copacii goliți de frunze permit vederea până mai departe. Uitându-mă printre crengile copacilor, mi s-a părut că văd ceva maroniu în depărtare, mai prin a treia grădină. Nu eram sigură dacă este Lăbuș sau sunt frunzele răzlețe rămase pe ici pe colo. Mi-am mai aruncat o dată privirea, am observat câinele cel mare undeva în mijlocul acelei grădini. Mi-am spus: „E clar, Lăbuș trebuie să fie!”. Am tot sărit un gard după altul, dar mi-era teamă totuși să mă apropii de acel uriaș blănos. L-am strigat pe domnul Labuș, nu se mișca, doar mișca din urechi. Atât, în rest, stătea pur și simplu lipit de un gard. Am avut noroc cu cățelușa de pe stradă care a înțeles situația și a mers ea în grădina respectivă, deși știu sigur că se teme de blănosul cel mare. Văzând-o apropiindu-se, Lăbuș a prins și el curaj (pentru el, cățelușa străzi este un fel de mămică, pentru că ea l-a hrănit când mama lui reală a refuzat și tot ea s-a jucat cu el mereu pe când era doar un puiuț). Astfel, a început să înainteze și să vină spre mine, unde s-a cerut direct în brațe și s-a cuibărit sub haina mea de lână. Câteva ore după, în casă, pe fotoliul de lângă sobă, a stat cam fără a înțelege exact ce se întâmplă cu el și a refuzat să mai se dezlipească de mine.
        Ai fi spus că și-a învățat lecția! Aș, de unde! Astăzi, Lăbuș a ajuns pentru a mia una oară în stradă, unde, ghici ce? Era iar blănosul cel uriaș, urmat și de o piticanie de cățeluș, destul de vocală, care lătra de mama focului. Lăbuș nu știa exact cum să reacționeze. Pe de o parte, era dorința lui de a pupa cățeii pe care îi observa, pe de altă parte, cred că a înțeles din vocile lor ca nu e prea bine-venit. Într-un final, a înțeles ideea și a venit în goana mare direct la mine în brațe, unde și-a ascuns capul în haina mea, cu speranța iluzorie că, dacă el nu vede, nici nu este văzut... Ne-am întors amândoi întregi acasă, dar încă mai mă gândesc dacă să îl las liber prin grădină... Probabil îmi va trece sperietura când va plânge mâine dimineață și se va uita la mine cu ochii lui cei mărgelați, cu o privire ce parcă cere milă, căreia știu în mod clar că nu îi pot rezista... Sper, totuși, ca mâine să avem o zi fără evenimente de orice fel! 



ALESSANDRO BARICCO: MĂTASE (HUMANITAS FICTION) - RECENZIE




       Îmi doream de foarte mult timp să cunosc stilul de scriere al lui Alessandro Baricco, aveam așa, un soi de atracție față de acesta. Însă, cu toate că am mai multe romane semnate de el acasă, ce așteaptă cuminți pe rafturile bibliotecii, până în acest moment am tot amânat citirea acestora, nu mă întrebați de ce. Acum, pot spune fără nicio urmă de îndoială că rău am făcut că am așteptat atât, pentru că autorul creează pur și simplu magie prin ceea ce scrie, presărând praf de zână peste absolut fiecare cuvânt pe care îl așterne pe hârtie. Este o adevărată încântare pentru suflet să se delecteze cu frumusețea stilistică a cărților lui Baricco, cu strălucirea poveștilor sale, cu forța scrierii lui și cu atmosfera plină de farmec pe care le întâlnește în opera acestui autor italian. 
        „Mătase” a fost un adevărat balsam pentru suflet. Este o proză extrem de lirică sau o poezie în proză, cum vreți să îi spuneți, iar acest fapt te cucerește în mod iremediabil.  Este o carte a necuvintelor, a senzualității, a idealurilor înalte, adeseori abandonate pe traseu, a iluziilor, a ambiguității, totul rezumându-se la „a muri de dorul a ceva pe care n-ai să-l trăiești niciodată”. Cuvintele se transformă într-un râu ce coboară cu mare viteză în albia sa, ieșind uneori din matcă, dar întorcându-se întotdeauna la același punct din care plecase. 
     Povestea adusă în prim-plan de Baricco este una plină de magie, de candoare, de gingășie, oferindu-ți o stare de bine, care îți lasă senzația că totul este posibil. Planul real se contopește cu cel imaginar, iar legăturile sunt asigurate de firele nevăzute de mătase pură care se divid în mii și mii de direcții, mergând din Europa până în Japonia cea plină de culoare și de contraste. Excepționalul și ineditul caracterizează viața lui Hervé Joncour, un personaj care parcă refuză să observe viața reală, să o trăiască la cote maxime, preferând, în schimb, să se cufunde în oniric și în planul incredibilului și al fantasticului.
        Hervé trăiește într-un orășel din sudul Franței cu un nume idilic, care te îndeamnă la visare: Lavilledieu. El traversează niște timpuri extrem de mărețe, fapt pentru care nici nu putea fi altceva decât un erou, cineva care își riscă viața pentru supraviețuirea unui obicei al locului - creșterea viermilor de mătase:
 „Ne aflăm în 1861. Flaubert tocmai scria Salammbô, iluminatul electric era încă o ipoteză și Abraham Lincoln, de cealaltă parte a Oceanului, lupta într-un război căruia nu avea să-i vadă niciodată sfârșitul.”
        În tinerețe, el ar fi trebuit să îmbrățișeze cariera militară, conform dorinței tatălui său, însă Baldabidou, un străin sosit de niciunde în satul lor, reușește să îl convingă că nu acesta este viitorul său, ci că ar trebui să îmbrățișeze creșterea viermilor de mătase, o activitate cu un potențial uriaș. În prezent, în anul 1861, are 32 de ani, este căsătorit și se poate considera un om împlinit, însă el nu își trăiește viața la un potențial maxim, la fel cum o facem și mulți dintre noi, ci preferă să își privească viața cu detașare, ca și când ar observa o zi ploioasă. Tocmai din această cauză, el acceptă să plece în Japonia în momentul în care o epidemie a atins viermii de mătase, iar activitatea mult iubită pare a ajunge într-un punct mort. 
         Japonia acelor timpuri era o societate extrem de închisă, care cu greu le permitea străinilor să pătrundă în sânul ei. Tocmai de aceea ei și aveau viermi sănătoși, căci nu dădeau voie  ca aceștia să intre sau să iasă din țară. Cu toate acestea, Hervé reușește să pătrundă acolo unde mulți nu au făcut-o și să câștige încrederea lui Hara Kei, care îl primește la el în patru ani diferiți. Caracterul repetitiv al acțiunii poate fi observat și în repetițiile textuale care descriu drumul și traseul bărbatului, care întreprinde exact aceleași fapte, cu o singură excepție: întâlnirile sale cu acea copilă fără nume, cu ochi care nu sunt oblici, pe care o vede ca prin vis alături de Hara Kei.
         Tânăra din Japonia rămâne un mister până la final, însă ea devine elementul cheie al întregului roman, personajul în jurul căruia se desfășoară întreaga acțiune. Este un fel de ideal feminin, acea femeie fatală la care visează bărbații și în care își doresc uneori să se transforme femeile. Până la sfârșit, ea rămâne o mare enigmă, știm despre ea doar ca pare o copilă, este mereu îmbrăcată în chimonouri colorate, asemeni gheișelor, și pare a produce plăcere după tehnici secrete și străvechi. Japonia devine pentru Hervé tărâmul pasiunii și al senzualității, fapt pentru care așteaptă cu înfrigurare întoarcerea lui în această țară, ca un fel de reîntoarcere la origini și la propriul sine. Are o relație stabilă în Franța, alături de Hélène, însă, simte că vrea mai mult și că nu poate împărtăși cu ea toate tainele sufletului său. Însă, cu toate că simte că este înșelată, soția sa nu fuge speriată, nu se îndepărtează, ci asemeni unei Penelope, ea îl așteaptă pe Ulise al său să revină acasă. Îi cere de fiecare dată, folosind un fel de mantră, să se întoarcă la ea, iar el își respectă promisiunea de fiecare dată. 
         „Mătase” este un roman care te ia prin surprindere, te captivează și te face să treci prin extrem de multe stări sufletești. Este genul acela de lectură care ți se imprimă adânc în suflet și refuză să mai iasă de acolo. Finalul te surprinde, însă nu acela este esența întregii cărți. Baricco ne prezintă viața așa cum este ea, cu urcușuri și coborâșuri, cu idealuri pe care ne e prea teamă să le atingem, dar după care alergăm o viață întreagă, despre contraste între culturi și despre oameni obișnuiți, care se află la o aruncătură de băț de îndeplinirea unui vis tainic al inimii, dar cărora le lipsește acea sclipire care să le permită să întreprindă totul. Este un roman despre muțenia cuvintelor și despre poezia pe care până și tăcerile o pot forma. Este o operă de o frumusețe aparte, o bijuterie literară pe care o recomand din suflet.


         DATE DESPRE CARTE:
         ___________________
         Titlu: „Mătase”
         Autor: Alessandro Baricco
         Titlu original: Seta
         Traducător: Adrian Popescu
         Editura: Humanitas 
    Colecție: Raftul Denisei (ediție coordonată de Denisa Comănescu)
          Anul apariției: 2015
          Număr de pagini: 128

        Cartea o puteți achiziționa de aici
         

DAVID HOFMEYR: STONE RIDER - CURSĂ PENTRU SPERANȚĂ. PENTRU DRAGOSTE. PENTRU RĂZBUNARE (STORIA BOOKS) - RECENZIE



        Mi-am dorit acest roman foarte tare acest roman încă de când văzusem descrierea de pe coperta patru și aveam așteptări foarte mari de la el. Cred că tocmai din acest motiv părerea mea cu privire la „Stone Rider” de David Hofmeyr este destul de împărțită. Pe de o parte, mi-a plăcut, ba chiar am ajuns să visez scene din el în timpul somnului, pe de altă parte, însă, nu știu, parcă i-a lipsit sclipirea aceea care să mă facă să îmi doresc să rămân cât mai mult prinsă în lumea creată de autor. M-a bucurat faptul că nu este un young adult tipic, știți voi, acele cărți cu liceeni, în care apar adeseori relații între băiatul rău și fata cea bună, pot spune că subiectul a fost un mare bonus, însă nu sunt foarte sigură că aș recomanda acest roman adolescenților sub 15, 16 ani, pentru că povestea este plină de scene de violență acerbă, de dorința aceea de răzbunare pe care nu sunt sigură că aș recomanda-o unui copil. Parcă aș merge mai mult pe ideea de iubire, toleranță și iertare când vine vorba de lecții de viață pentru adolescenți. Poate că tocmai acest fapt m-a deranjat puțin la acest roman și m-a făcut să nu rezonez în totalitate cu povestea sa, plus că personajele nu sunt foarte bine conturate, aș fi vrut să aflu mai multe despre ele, căci avem parte doar de crâmpeie din ele, ca și cum ar fi niște mașinării incapabile să simtă prea multe lucruri. Ritmul este unul alert, acțiunea abundă la fiecare pagină, trecem de la o aventură la alta, de la o scenă la alta cu o extrem de mare rapiditate și, nu știu, parcă nu ni se oferă acel moment de respiro care să ne permită să ne acomodăm puțin mai mult cu personajele. Autorul spunea în interviul de la finalul cărții ca pregătește o continuare, sper din suflet ca aceea să ne permită să ne apropiem mult mai mult de caractere. Cu toate acestea, mi-a plăcut ideea aceea conform căreia se poate păstra umanitatea și mila într-un mediu dominat de cruzime și de nedreptate.
           „Stone Rider” este o distopie literară plină de forță și de originalitate. Autorul aduce în prim-plan o poveste captivantă despre prietenie, camaraderie și iubire într-o lume dominată de ură, violență și moarte. El vorbește despre un univers cu care nu m-am întâlnit foarte des în peisajul literar, cu o acțiune extremă, dominată de motociclete și Rideri care visează la un viitor mai bun, de oameni care refuză să se declare învinși într-o lume în care doar cel mai puternic supraviețuiește.
       David Hofmeyr mi s-a părut extrem de îndrăzneț în momentul în care a decis să aducă în fața cititorilor acest roman. Știu tot din interviul acela de la final ca totul a pornit ca într-un fel de joacă, el creând o simplă poveste despre Rideri, după care a ajuns la ceea ce avem acum în fața noastră și aceasta după ce persoanele care i-au citit povestirea și-au dat seama de potențialul acesteia. Autorul creează o lume cu totul nouă, plasându-ne într-un viitor pe care cu siguranță nu ni-l dorim: omenirea se află într-un continuu declin, apa este pe cale de dispariție, zonele verzi sunt aproape inexistente și sunt doar un vis al ființelor umane, căci acum pot vedea doar deșerturi și zone aride, nimeni nu mai este în siguranță, nu există prea multe opțiuni de lucru, este fie mina, fie participarea la cursele de motocicletă, și speranța la o lume mai bună, în care să nu mai existe toate gazele toxice în atmosferă și în care oamenii să ajungă să trăiască din nou mai mult timp. 
     Lumea creionată de Hofmeyr este unică și plină de autenticitate. Pentru a scăpa din această viață sumbră,  în care pericolul irumpe la fiecare pas, Riderii adună puncte, sperând ca, într-un final, să ajungă să primească un bilet pentru Baza Spațială. Apa este destul de rar de găsit, fapt pentru care există anumite capsule ce țin locul lichidului vital. Unii oameni au drept de viață și de moarte asupra celor din jur. Motocicletele devin vitale, însă ele nu au nevoie de combustibil, ci sunt încărcate de la energia provenită de la Rideri. Universul acesta te ia prin surprindere, dar te și cucerește totodată.

     Atmosfera pe care o întâlnești în acest roman încă de la început îți lasă impresia de western vechi, genul celor cu Clint Eastwood, numai că oamenii din „Stone Rider” nu se luptă cu pistoale și nu au cai cu care să înceapă urmărirea, ci prăștii cu pietre, cuțite și minunate motociclete, care vibrează sub cei care le conduc și poartă cu ele energiile și amintirile vechilor lor conducători, ca un ecou al strămoșilor, căci motoarele se moștenesc doar în cadrul familiei. 
         Autorul ne poartă pașii în Blackwater, una dintre localitățile noii lumi, zona unde Colonelul Blood (cel care stăpânea și conducea zona) își avea doi dintre copii, pe Sadie și pe Levi, și locul în care trăia eroul acestui roman, Adam Stone, un adolescent cu vise mărețe, destul de naiv pentru universul în care s-a născut, care încă mai speră că nu e nevoie de violență pentru a supraviețui și care se refugiază într-un fel de leșin de fiecare dată când simte pericolul sau vreo emoție mai puternică. El nu are o viață tocmai fericită, mama a murit din cauza toxinelor nocive din atmosferă, tatăl s-a sinucis, iar fratele său, Frank, și-a pierdut un picior în ultima cursă Blackwater, una dintre cele mai dure raliuri. Lumea lui este dominată de teama de a nu ajunge să lucreze la minele de voddenită, adică să își rateze viața asemeni tatălui său, sau de a rămâne un lăsat în urmă din cauza unor infirmități. Cea mai mare dorință a sa este aceea de a participa la marea Cursă ce urmează să aibă loc în acel an și pe care o tot amână de vreo doi ani, căci simte că nu poate să își lase fratele invalid în urmă și nici nu se poate despărți de Sadie Blood, tânăra care repară motociclete și de care este îndrăgostit în secret. Se simte încă legat de aceste locuri și de oamenii dragi, însă, un eveniment trist îl determină să ia taurul de coarne și să facă pasul cel mare, devenind un Rider: fratele său este ucis de Supraveghetorii conduși de Levi Blood. Rămas singur pe lume și amenințat cu lucrul la mină, Adam face pasul cel mare și intră în cursa de la Blackwater, o aventură de o viață în cadrul căreia totul devine mult mai intens. Este un pas de la care nu mai poate da înapoi, căci fie ajunge la capăt, fie este deconectat. Nu există o altă soluție. Însă, finalul acesteia aduce cu sine un lucru mult râvnit: un bilet pe Baza Spațială (locul la care visează toți locuitorii acestei lumi noi, căci este un fel de Paradis, un loc idilic și lipsit de griji), ceea ce ar fi însemnat eliberarea de toate durerile și grijile. Mai mult decât atât, această cursă devine un fel de călătorie inițiatică pentru Adam, căci în timpul ei ajunge să se cunoască mult mai bine, să lase să iasă la suprafață toată forța spiritului său, își găsește prieteni, așa cum sunt Nate sau Kane, și descoperă marea dragoste alături de Sadie. Cine câștigă și cine pierde rămâne de văzut, însă pericolele irump la fiecare pas, sunt prezenți tâlharii, Nakoda, tribul considerat canibal, alți Rideri și Supraveghetorii în frunte cu Levi Blood. Moartea plutește în aer și numai cel mai puternic poate ajunge la final.
         „Stone Rider” a fost o călătorie cu sufletul la gură pentru mine. Răsturnările de situație se țin lanț și nu am fost sigură că finalul va fi cel mult așteptat. Mi-a plăcut modul în care autorul a creionat relația dintre cei trei membri ai trio-ului format în timpul marii curse: Kane, Sadie și Adam. Cei trei devin de nedespărțit și sunt un fel de muschetari, unul pentru toți și toți pentru unul. Mulți nu sunt ceea ce par a fi, iar lucrurile ne sunt revelate la final. Cursa este plină de obstacole, roboții le coordonează pașii, iar adrenalina ne pulsează prin vene asemeni personajelor. Există un loc aproape ireal în carte, cel al tribului Nakoda, care este parcă învăluit într-o pânză, într-o umbră care te face să te întrebi dacă totul este real acolo sau nu, dar te atrage și te ține captiv în interiorul său. Un alt bonus al romanului este reprezentat de modul în care autorul a prezentat efectul pe care mediul exterior îl are asupra oamenilor și a felului în care acesta modelează în mod diferit persoane ce au crescut în același loc, așa cum este cazul lui Sadie și a lui Levi.
           Dacă vă place acțiunea ce atinge cote maxime și vreți să vă condimentați zilele cu multă adrenalină, atunci vă recomand „Stone Rider”. Este lectura potrivită pentru voi. Sper din suflet ca editura să traducă și cel de al doilea volum, pentru că sunt curioasă de modul în care vor evolua personajele și cum este viața pe Baza Spațială.


        DATE DESPRE CARTE:
       ___________________
       Titlu: „Stone Rider”
       Autor: David Hofmeyr
       Titlu original: Stone Rider
       Traducător: Alina Marc Ciulacu
       Editură: Storia Books
       Colecție: Young Adult
       Număr de pagini: 337
       Anul apariției: 2016

      Cartea o puteți achiziționa de pe site-ul celor de la Storia Books.

marți, decembrie 11

SĂ NINGĂ PESTE TOATĂ ZBATEREA NOASTRĂ (MOMENTUL DE POEZIE)




Cad fulgii mari, din cer coboară
Pe frânghii din argint,
Iar albul lor imaculat
Ne face să gândim așa-ntr-o doară
Că totul e mai pur și mai frumos,
Mai plin de magie și candoare.


Cad fulgii mari, așternând pe jos
Pături moi, frumoase covoare
Ce-acoperă cu-a lor cădere
Urâtul tot din noi și de-afară,
Făcându-ne să transformăm în uitare
Orice zbatere, durere, grijă.


Cad fulgii mari, frumoși, distinși și puri,
Crengile învelindu-le, de ger păzindu-le,
Sufletele noastre acoperindu-le
Cu bucurii nemărginite, sosite parcă din alte timpuri.

luni, decembrie 10

LYNN AUSTIN: TOT CE EA ÎȘI DOREȘTE - RECENZIE



      Uneori, ai impresia că poți fugi de trecut, că te poți reinventa și că poți uita tot ceea ce te-a durut cândva. Ți se pare că poți șterge totul cu buretele și că te poți debarasa de oameni, de situații, de stigmate. Însă, uiți întotdeauna că orice faptă ai fi făcut te va prinde prinde din urmă, că, de cele mai multe ori, de ceea ce te temi cel mai tare nu scapi, iar în momentul în care cele mai mari frici ale tale prind viață, îți dai seama că te-ai temut degeaba, că lucrurile nu sunt chiar așa de negre cum le-ai considerat tu, ci au și nuanțe, și că totul se repetă până când ai învățat lecția care trebuia. Este nevoie întotdeauna să îți cunoști trecutul, să știi mai multe despre familia ta pentru a putea crește ca persoană, pentru a te dezvolta, pentru a face fericit acel copil interior pe care ai adesea tendința să îl suprimi sau să îl îngropi în adâncimi de suflet... 
       Toate acestea le (re)înveți citind „Tot ce ea își dorește” de Lynn Austin, o carte cu un puternic impact emoțional. Mă bucur că am profitat de reducerile de pe Libris și că mi-am luat acest roman. Nici că puteam face o alegere mai bună, iar faptul că l-am citit în această perioadă a fost așa, ca un bonus. Romanul a fost prima mea întâlnire cu stilul autoarei, deși mai am cărți scrise de ea acasă, însă sigur nu va fi și ultima explorare a universului său literar, căci Lynn Austin creează poezie prin opera sa și îți produce o multitudine de stări, amintindu-ți să te întorci spre lucrurile simple și spre ceea ce contează cu adevărat pentru tine și îți bucură sufletul.
          „Tot ce ea își dorește” este o carte încântătoare, care îți atinge cele mai sensibile corzi ale sufletului. Este acel gen de roman pe care, odată ce îl începi, cu greu îl mai poți lăsa din mână, căci te farmecă și te face să rămâi captiv între paginile sale. Asistăm cu sufletul la gură la o saga de familie care se întinde pe aproape o sută de ani și ne dorim să aflăm toate dedesubturile familiei lui Kathleen Seymour, toate secretele care au condus la multe greșeli și la distanțări între membrii familiei, la orgolii rănite și la tăceri care au făcut ca viețile multor femei din sânul acesteia să nu fie ceea ce și-au dorit ele și ca multe destine să fie marcate de o negură ce părea fără ieșire. Autoarea ne poartă pașii între trecut și prezent, oferindu-ne o călătorie inițiatică spre sufletul personajului principal, care își dorește să repare legătura șubredă pe care o are cu fiica sa adolescentă și află că are multe găuri negre în povestea vieții sale, fapt care o face să fie nesigură și să nu fie mama aceea devotată și apropiată de fiica ei așa cum își dorește și să devină mult mai mult o copie fidelă a mamei sale de care se ferise întreaga viață. Autoarea ne duce în trecut, până în Irlanda, iar toate bucățile lipsă din puzzle-ul vieții acestei femei se adună încetul cu încetul și se așează la locul lor, oferindu-ne răspunsuri mult așteptate și înduioșându-ne totodată.


        Povești de viață, legături de rudenie deficitare, secrete ce irump din trecut și o călătorie spre aflarea adevărului

           „Tot ce ea își dorește” m-a surprins prin forța scriiturii și prin profunzimea și complexitatea personajelor, care ascund trăiri interioare intense, ce le consumă pe interior și le face să își rateze viața. Secretele au conturat existențele lor și acestea au fost tăinuite cu mare atenție, din teama față de reacțiile celor din jur, de judecățile superficiale făcute de o lume întreagă, de etichetele care le-ar putea fi puse dacă oamenii le-ar cunoaște cu adevărat, iar acest fapt le face pe toate aceste personaje să își piardă strălucirea și să își rateze împlinirea pe plan sufletesc, căci se prezintă în fața tuturor cu un fel de mască, indiferent că e vorba de membrii familiei sau de străini. Există un fel de ciclicitate în poveștile prezentate de Lynn Austin, căci femeile ale căror povești sunt urmărite în romanul său repetă aceleași greșeli, fapt ce nu le permite să crească la nivel personal și le oprește în același punct, ca un fel de repetiție al aceluiași act jucat pe scena vieții, căci personajele nu au învățat încă din experiențele înaintașelor, pe care nu s-au chinuit să le descopere, ci au ales să fugă de tot și de toate, în speranța că toate acele lucruri ce le-au rănit vor rămâne undeva în trecut, iar ele se vor elibera de dureri și suferințe puternice și se vor ridica asemeni păsării Phoenix din propria cenușă. Așa cum va constata Kathleen la treizeci și cinci de ani distanță de la fuga ei din casa părintească, viața nu acționează astfel, căci e nevoie de apropiere de oameni, de comuniune cu Dumnezeu, de întoarcere la lucrurile simple, de comunicare, de blândețe și toleranță, precum și de foarte multă înțelegere față de cei din jur pentru a putea avea un start bun în viața de zi cu zi.
         Incipitul romanului ne plasează în Maryland, anul 2004, unde Kathleen Seymour se chinuie să păstreze o aparență de perfecțiune, își dorește să fie mama și soția perfectă, angajata lunii, însă lucrurile nu ies exact așa cum își dorește. Ea eșuează atât în plan profesional, fiind concediată de la serviciu, pentru că șeful ei nu împărtășește aceleași valori morale cu ea însăși, cât mai ales în plan personal, unde relația cu fiica ei nu este una tocmai de dorit. Joelle, fata ei adolescentă, ajunge să fure dintr-un mall și să se piardă undeva pe drum, fapt care o aduce pe Kathleen în punctul în care își dorește să acționeze într-un anume fel astfel încât fiica ei să nu se piardă undeva pe drum. Cu toate acestea, își dă seama că a ajuns în același punct de care se temea cel mai tare: se aseamănă foarte mult cu mama ei, este mult prea aspră și prea puțin comunicativă cu fata sa, pe care nu o cunoaște foarte bine, fapt care o face pe tânără să își dorească să fugă de acasă, ceea ce ar repeta oarecum fapta ei din trecut, căci Kathleen a fugit de acasă la doar nouăsprezece ani. 
        O invitație de la sora sa, Annie, pe care nu a mai văzut-o de la fuga de acasă, precum și dorința de a nu se îndepărta și mai tare de fiica sa, luând-o astfel pe urmele mamei sale, o conving pe Kathleen să se întoarcă în orașul copilăriei și o obligă să se lupte cu demonii ei interiori, aducând la suprafață toate acele amintiri pe care se forțase să și le reprime. Este mamă și simte că trebuie să îi spună lui Joelle adevărul, astfel încât să o pregătească pentru ceea ce urma să găsească în casa în care a copilărit. De aceea, pe drumul spre casă, ea rememorează vechi trăiri și dureri.
         Kathleen din prezent este o femeie de carieră, cu un soț iubitor și cu o situație materială excelentă. Cea din trecut a îndurat multe lipsuri, atât materiale, cât și afective. A crescut alături de sora și cei doi frați mai mici într-o căsuță sărăcăcioasă, cu mirosuri dubioase, care nu avea mai de nici unele. Mama sa, Eleanor, era mai mereu absentă, retrăgându-se adeseori într-o cameră separată. Copilul Kathleen a îndurat rușinea sărăciei, care a adus cu sine batjocura celorlalți copii și a făcut-o să resimtă acut absența părinților, a mamei mereu pierdută în sine și a tatălui arareori prezent fizic, iar când era cu adevărat acolo, se ocupa cu furtișaguri, dar copila de atunci se străduia să compenseze prin învățat și prin mersul la Biserică, undesimțea în sfârșit că nu mai este a nimănui. Se împrietenește cu fetița Cyntiei Hayworth, ce făcea parte din clasa socială cea mai de sus a orașului, fapt pe care atât mama, cât și unchiul ei matern, Leonard, nu îl încurajează, căci îi tot spun că o astfel de prietenie va sfârși prost. Ajunsă la finalul liceului, Kathleen își dorește să meargă la o facultate de top, însă mama sa refuză să îi semneze pentru un împrumut bancar care să îi acopere cheltuielile de studii, iar acest ultim lucru este picătura care umple paharul și care o determină pe tânără să fugă de acasă. Nu mai este posibil să își repare relația cu mama sa mai apoi, adult fiind, pentru ca la scurt timp după plecarea ei, aceasta moare.
       Întoarcerea acasă îi conduce pașii spre oameni din trecutul ei care dețin chei ale comportamentului mamei sale, chestiuni pe care Eleanor le ținuse mereu ascunse, ca un fel de stigmat de care nu a reușit să scape. În momentul în care ajunsese în Riverside, era o femeie puternică, hotărâtă, elegantă, care știa ce vrea de la viață.  O relație cu un bărbat dintr-o altă clasă socială a pus-o efectiv la pământ, pentru că a simțit că trecutul ei a ajuns-o din urmă și că este normal să fie afectată de un stigmat greu de dus.
           Mama sa, Fiona, venise din Europa, din Irlanda, sosind în America imediat după Primul Război Mondial. Era o tânără de doar optsprezece ani dintr-o familie săracă, care a lăsat în urmă o iubire adolescentină și pe mama și cele opt surori ale ei. America, deși părea un tărâm al făgăduinței, nu era ceea ce și-a imaginat, căci a avut de îndurat o sărăcie mult mai mare decât acasă, iar tatăl o împingea adeseori la mici furtișaguri și la o relație cu un bărbat mult mai bogat, în speranța că așa vor ajunge mult mai sus pe scara socială. Arthur Bartlett devine dragostea vieții sale, însă acesta se va dovedi a fi doar un bărbat lipsit de cuvânt și de onoare, căci era însurat și cauta la ea doar un refugiu sigur, o fugă de acasă și o eliberare de jugul conjugal. Tocmai de aceea, el nu s-a apropiat foarte tare de cei doi copii ai săi, Leonard și Eleanor.
         Pașii pe care Kathleen îi face în trecut, în viețile femeilor din familia sa, o ajută să își înțeleagă familia mult mai bine și să se apropie din nou de cei rămași în urmă. În plus, aflarea tuturor adevărurilor dureroase din trecut o ajută să se descopere mult mai bine pe ea însăși și să se apropie mult mai tare de Joelle, fiica sa. Incursiunea în poveștile vechi este, de fapt, o incursiune în propriul suflet. Acest fapt îi permite să așeze totul la un loc și să devină mult mai puternică, mai deschisă și mai sigură pe sine.
          „Tot ce ea își dorește” este o poveste plină de o sensibilitate aparte, care te face să realizezi că familia și lucrurile simple sunt tot ceea ce ai nevoie pentru o viață împlinită. Lynn Austin ne învață să nu renunțăm la relațiile de rudenie și să nu fugim de problemele noastre, pentru că acestea oricum ne vor prinde din urmă, iar dacă nu ne ocupăm de toate acestea la momentul potrivit, e posibil să rămânem blocați într-o bulă atemporală, care nu ne permite să ne dezvoltăm sufletește așa cum trebuie. 



       DATE DESPRE CARTE:
       ___________________
       Titlu: „Tot ce ea își dorește”
       Autor: Lynn Austin
       Titlu original: All She Ever Wanted
       Traducător: Ariana Roșiu
       Editura: Casa Cărții
       Anul apariției: 2018 (retipărire)
       Număr de pagini: 450
   
       Cartea poate fi comandată de aici.

         

joi, decembrie 6

TOP 5 CELE MAI FRUMOASE CĂRȚI CITITE ÎN TOAMNA ANULUI 2018



        Anul acesta, a fost prima dată când nu m-am mai temut de venirea toamnei, ba chiar am întâmpinat-o cu bucurie în suflet, bucurându-mă de fiecare frunză căzută și de fiecare strop de ploaie. Tocmai din această cauză nu am mai căzut atât de des ca în trecut în butoiul cu melancolie și am reușit să citesc mult mai mult decât o făceam în trecut în timpul acestui anotimp. 
    Mai jos, vă voi oferi un top 5 al cărților care m-au impresionat cel mai tare în toamna acestui an.


    „Reconstituind-o pe Amelia” este un roman tulburător, o combinație de thriller cu elemente psihologice, de fină analiză a interiorului uman, care te face să rămâi în totalitate captiv între paginile sale. Nici măcar nu simți cele aproape cinci sute de pagini, totul se parcurge extrem de ușor și la acest fapt ajută și modul în care este construită cartea, oferindu-ne două perspective (cea a lui Kate - mama și cea a Ameliei - fiica) și indicii grafice sub forma unor sms-uri sau a unor mesaje pe Facebook, ceea ce ne aduce o multitudine de întrebări în minte și ne face să dăm pagină după pagină pentru a afla adevărul despre Kate, despre Amelia, pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu adevărat. Totul este asemeni unui puzzle cu foarte multe elemente pe care trebuie să le așezi într-o anumită ordine astfel încât să afli cine a fost cu adevărat Amelia și ce anume a condus la moartea ei prematură. Este un roman de o mare duritate, însă, în același timp, are darul de a te sensibiliza, de a îți pătrunde în suflet și de a te determina să îți analizezi propriile acțiuni față de cei din jur. 
      Stilul autoarei este unul simplu, surprinzând cu acuratețe culoarea locală, oferindu-ne un limbaj specific lumii adolescentine, cu toate simbolurile folosite de aceștia, ceea ce ne face să vizualizăm mult mai bine acțiunea. Cu toate acestea, tematica nu este deloc una simplă, ci autoarea abordează teme diverse și extrem de actuale, referitoare la fenomenul de bullyng, tot mai prezent în lumea virtuală în care pare să ne învârtim tot mai mult, ba, chiar mai mult, în școlile care ar trebui să ne educe copiii, la relația dintre părinți și copii, precum și la cea dintre adolescenți sau cea dintre persoane de același sex și lipsa toleranței față de persoanele LGBT în ciuda faptului că este vorba de o societate extrem de deschisă cum este cea americană. De asemenea, se aduce în discuție violența existentă în școli și mai ales în cele considerate a fi elitiste, ca un fel de conștientizare a faptului că indiferent de banii plătiți de părinți, elevii sunt la fel peste tot, iar fenomenele de umilire sau purtare cu răutate față de colegi se petrec oriunde. Se au în vedere școlile americane, însă, pentru că am lucrat în sistem, știu că astfel de evenimente sunt la fel de prezente și la noi, iar adulții, părinți și profesori deopotrivă, ar trebui să fie mai atenți la ceea ce fac copiii și să ia atitudine mult mai mult decât o fac în prezent, pentru că, deși sunt doar copii, cum adesea avem tendința de a o spune, acțiunile lor pot avea consecințe nefaste pe termen lung și e păcat. Poate ar trebui să ne oprim puțin din goana nebună care caracterizează secolul în care trăim și să acordăm o mai mare atenție adolescenților din preajma noastră, la fel și nevoilor emoționale ale acestora, care sunt adeseori mai mari decât cerințele lor materiale. Romanul ajută la conștientizarea multor aspecte specifice universului adolescentin și trage un semnal de alarmă pentru toți, făcând-o într-un mod extrem de brutal, pornind totul de la o premisă sumbră: o adolescentă a murit, poate fi vorba de suicid, dar, în egală măsură, poate fi vorba de o crimă. Oricum ar fi, există o estetică a urâtului în ceea ce ar trebui să fie cea mai frumoasă perioadă din viața unui om, timpul în care acesta ar trebui să se formeze și să crească în plan spiritual, iar acest fapt te determină să fii mai atent la copiii din jurul tău și la evenimentele la care aceștia asistă și poate să nu mai fi atât de pasiv, căci și pasivitatea ucide, chiar dacă doar indirect, dar tot o face.


      „Bad Romance” este o adevărată radiografie a unei relații toxice și a durerii sufletești care ia naștere din cauza acesteia, conducându-ne pașii printre diversele etape ale ei: îndrăgosteala inițială, urmată de un comportament obsesiv și restrictiv din partea partenerului, de faza de negare și de respingere, de apatia, absența motivației, amenințările la care partenerul recurge pentru a te ține strâns legat de el, pentru a te face să îți fie milă, continua lipsă a bucuriei și a dorinței de a face lucruri doar pentru tine, teama de consecințe, emoțiile negative, conflictele permanente și jocurile psihologice ce te consumă și îți răpesc pofta de viață. Este o carte ce ar trebui citită deopotrivă de adolescente, femei în devenire, și de cele deja ajunse la vârsta maturității, pentru că oferă indicii clare care îți arată că te afli într-o astfel de relație, soluții pentru a ieși din aceasta și un fel de stâlp de sprijin, căci autoarea îți arată că nu ești singura care trece prin această problemă.
      Romanul acesta a reușit să mă țină trează în mijlocul nopții și puține cărți mai reușesc să o facă și nu neapărat pentru că stăteam să citesc noaptea, deși am făcut și asta, ci pentru că subiectul este unul extrem de ofertant și te determina să îți pui o mie și una de întrebări și să te gândești la toate relațiile pe care le-ai cunoscut de-a lungul timpului, la cât de mult ai fost tu implicată în situații de tipul celei descrise de către autoare și la cât de mult timp ai fi putut salva dacă ai fi citit toate acestea mai devreme. În plus, au fost pasaje care m-au revoltat extrem de tare, mai ales că este vorba despre o adolescentă care trece prin niște experiențe ce o maturizează mult prea rapid, transformând-o într-un adult mult mai devreme decât ar fi de dorit, și care are mult mai puțin sprijin de la familia ei, care ar fi trebuit să observe toate traumele prin care trece și să ia măsuri, să facă un anumit lucru pentru a îi ușura puțin greutățile prin care trecea și, cu toate acestea, niciun membru al familiei sale nu pare să observe ceva, ba, mai mult decât atât, fiecare are grijă să adauge o nouă povară pe umerii ei și așa fragili. Autoarea a reușit să mă facă din nou să rememorez clipe de pe timpul când lucram cu tinerii ca profesor, momente extrem de încărcate de emoție, când vorbeam despre relația cu familia și mulți elevi au început să plângă pentru că acasă nu aveau siguranța sau fericirea aceea supremă care să îi ajute să se dezvolte ca oameni integri și frumoși sufletește. Este întotdeauna șocant când realizezi că tinerețea nu înseamnă neapărat lipsa grijilor și distracție fără margini și că mulți adolescenți sunt nevoiți să se confrunte cu mult prea multe responsabilități. De asemenea, romanul mi-a amintit că am avut o elevă, căreia i-am fost și dirigintă, implicată într-o relație toxică, în care partenerul îi interzicea până și dreptul la educație, căci de multe ori nu îi permitea să intre la ore, fapt care o făcuse absolut dependentă de el, și mă gândeam că mi-ar fi folosit extrem de tare o astfel de carte atunci. Poate aș fi reușit să comunic la un cu totul alt nivel cu fata în cauză... Tocmai de aceea și recomand „Bad Romance” din tot sufletul, pentru că îți poate fi de ajutor, este asemeni unui atlas al suferinței, care te ajută să înțelegi de ce o tânără ar sta într-o relație care nu-i oferă nimic altceva decât suferință fără margini, de ce o fată frumoasă și inteligentă și-ar pierde timpul cu un individ care nu face nimic altceva decât să o strivească sub talpa sa, să îi distrugă toate visurile și speranțele, ba chiar și felul de a fi, manipulând-o și determinând-o să nu mai aibă voință proprie, mult mai ușor de mânuit, devenind în mâna lui asemeni unei păpuși ușor de modelat. 


   „Păcatele fiului - Cartea a doua” este un cumul de sentimente antagonice: agonie și extaz, dulce și amar, iubire și deznădejde, putere și slăbiciune, inocență și păcat, puritate și impuritate și lista ar putea continua astfel la nesfârșit. Theo Anghel ne poartă pașii în trecut, la momentele de început ale relației dintre Lheya și Beleth (Lia și Luca din prezent), tocmai la porțile Elazardului, unul dintre cele șapte Orașe care asigură siguranța lumii pe care o cunoaștem noi, oferindu-ne o poveste plină de dinamism, încărcată de emoții diverse și de mistere ce irup în viețile celor doi, încercând să le zădărnicească planurile. Ajungem la începuturile omenirii și un tăvălug de evenimente vin peste noi și peste protagoniști, o veche profeție se luptă să iasă la iveală și multe forțe demonice se străduiesc să pună capăt tuturor visurilor pe care cei doi le au. Scriitura este alertă și debordează o forță deosebit de puternică, ce reușește să te plaseze direct în mijlocul acțiunii și te forțează să rămâi ancorat acolo, în istoria celor doi, trăind alături de ei fiecare întâmplare în parte. Forțele răului se dezlănțuie cu putere și sunt hotărâte să preia frâiele puterii, amenințând să distrugă universul cunoscut, iubirea apare între două ființe antagonice, o tânără inocentă, ce abia acum cunoaște lumea, și un demon feroce, dar capabil de cele mai nobile acțiuni și trăiri, erotismul își face și el simțită prezența, împletindu-se cu romantismul situațiilor și, pur și simplu, devii captiv în noua lume creată de Theo Anghel. 
      Lumini și umbre se ițesc din fiecare filă, țesând intrigi complexe și situații limită, care îți fac pielea de găină, inima să tresalte, iar pulsul să o ia razna. Trăiești fiecare întâmplare în parte la o intensitate maximă și tot amâni sfârșitul, sperând că, printr-o minune sau o zbatere de baghetă magică, finalul mai poate fi amânat puțin. Nici măcar nu bănuiești ce anume te așteaptă la final și nu pot să vă zic exact, trebuie să aflați singuri, pot doar să vă spun că am plâns cu lacrimi amare și am recitit scenele acelea de mai multe ori, pentru că nu puteam să mă despart de personajele iubite, pentru că nu puteam să las deoparte senzațiile ce m-au străbătut atunci și pentru că aveam nevoie să mai zăbovesc un pic în Elazard, lumea pe care mi-am dorit să o cunosc încă de la primul volum.


     „Sub un cer sângeriu” este un roman complex despre război, prietenie, iubire, eroism, sacrificiu pentru o cauză comună, teroare, orori, maturizare, iubire de oameni, indiferent de rasa și religia cărora le aparțin aceștia, unitate și refacere după un destin tragic. 
         Știți cum este această carte? Asemeni unei avalanșe ce vine asupra ta mai întâi încet, aproape neștiut, prezentându-ți doar câteva fapte de eroism petrecute pe un fundal idilic, acaparându-te cu povești despre un fel de rută a exodului, după care începe să te facă să te îndrăgostești de personaje și de lumea creată, să te afunzi tot mai tare în lumea aceea din timpul unui război cumplit, să te cutremuri luând parte la evenimente greu de imaginat, să miroși sângele ce curge din trupurile nevinovaților și să vrei să faci ceva pentru a opri toată acea durere, pentru a colora iarăși acea lume în culori luminoase, dorindu-ți să poți să schimbi toate acele nuanțe de cenușiu și de negru care au coborât asemeni unui văl de doliu asupra orașului Milano, în primul rând, și apoi asupra întregii Italii.
        Ajungi să te îndrăgostești de personaje, să observi bunătatea și urmele de umanitate într-o lume decimată de toate relele posibile, să vezi dincolo de fapte, să empatizezi cu toți acei copii maturizați prea devreme, cu toți acei evrei obligați să lase o viață în urmă fără a se face vinovați de ceva anume, cu toate acele degețele ce se ițesc din vagoanele pentru vite, să vezi Milano cu alți ochi, să observi actele de eroism și să recunoști lașii, să te rogi cu toată ființa ta ca vinovații să ajungă să plătească, nu contează cum, chiar și acum, în prezent, ca lumea să se trezească odată și să nu mai lase praful să se aștearnă peste nedreptăți, să nu considere că este prea multă vorbărie despre război și să le facă dreptate, măcar acum, în al nouălea ceas, tuturor acelor oameni care au fost schimbați de ceea ce se petrecea în jurul lor. 
        Am parcurs primele părți ale romanului cu sufletul la gură, cățărându-mă pe stânci și ferindu-mă pentru a nu-mi aluneca picioarele pe sloiurile de gheață, am fost observator fidel al transformării lui Pino Lella, personajul principal, și al distrugerii unui oraș cu o istorie bogată, și am sfârșit cu lacrimi mari pe obraji pe măsură ce aventura se apropia de sfârșit și războiul căsca noi și noi prăpastii în sufletele oamenilor, lăsând goluri de neînlocuit. A fost o călătorie cu sufletul și nu o simplă lectură, o descoperire de note uitate de istorie și de personalități cu standarde duble, marionete în fața marilor puteri. Am rămas cu gândul încă la cele petrecute în roman și cu inima împărțită în mii de bucăți și știu sigur că voi purta opera lui Mark Sullivan cu mine pentru mult timp de acum încolo. 


     „Don`t cry, just fly” nu are nici pe departe o acțiune lineară, deși prima parte v-ar putea păcăli, căci este o introducere într-un nou univers și este puțin mai statică, însă, pe parcurs, aceasta se intensifică și devine atât de alertă încât nu veți mai putea să lăsați cartea din mână. Veți fi în totalitate absorbiți de întâmplările ce se derulează în față voastră într-un mod foarte viu, ca într-o peliculă cinematografică, de scenele care se succed cu rapiditate, ținându-vă cu sufletul la gură, încât veți uita de orice altceva. Totul se desfășoară într-un crescendo absolut, trecând de la un balans sau un dans lent printre problemele vieții la o adevărată mișcare de roller-coaster, care acum te ridică în înalt, acum te coboară în cele mai adânci abisuri, cu adrenalina pulsându-ți prin vene.
       Noul roman al Georgianei Vâju ne poartă pașii din România, Făgăraș, în locuri mai exotice și pline de poveste, așa cum sunt Mykonos din Grecia sau Istanbul din Turcia, totul însoțit de legănarea maiestuoasă a unei nave de croazieră. Locurile dominate de albastrul mărilor și de țipătul pescărușilor te fac să respiri parcă mult mai intens. Sunt spații mirifice, desprinse parcă din cer, ce epatează și inspiră, făcându-te să visezi cu ochii deschiși. Rochiile fastuoase, piscinele, hublourile- ochiuri spre apele cristaline ale Mării Egee, abundența culinară și muzica de calitate sunt elementele care ajută la ivirea unor frumoase istorii de dragoste, ce se țes pe fundaluri desprinse parcă din povești. Erotismul vine să împlinească toate aceste imagini de basm. 



marți, decembrie 4

DESPRE OAMENI ȘI LIPSA ÎNCREDERII ÎN CEI DIN JUR




      Oamenii sunt atât de diferiți și este foarte greu să găsești acele persoane care să poată rezona cu sufletul tău, care să rămână acolo și în timpurile bune, dar, mai ales, în timpurile grele, când nici măcar tu nu te iubești.

    Cu toții purtăm măști și este foarte greu să descoperi persoana adevărată de dincolo de acestea. Atunci când simți că ai descoperit adevărata persoană de sub masca pe care aceasta o poartă, îți dai seama că acolo se află o altă mască, după care este o altă mască, toate descoperindu-se una după alta, asemenea păpușilor Matrioșka.

       Îmi este tot mai greu să mă apropii sufletește de oameni, să am curajul să îmi deschid sufletul în fața cuiva, să fiu eu, fără niciun fel de opreliște sau de impunere. Vreau să fiu liberă în fața omului care îmi stă alături, vreau să fiu sigură că acea persoană nu va fugi în momentul în care va descoperi o anumită fațetă a mea, că nu va dori să mă transforme în cineva care nu sunt. Nu îmi place să păstrez alături de mine oameni care încearcă să mă schimbe în vreun fel. Nu mai am nici timpul, nici răbdarea necesare de a fi întotdeauna cea care să lase de la sine, cea care să îi înțeleagă pe ceilalți, cea care să le găsească scuze celor din jur.

       Vreau să mă dezvolt și să fiu o variantă mai bună a mea, fapt pentru care refuz să mai țin alături de mine pe cineva care mă trage în jos, care nu îmi permite să evoluez. Sunt extrem de puțini cei care mă cunosc așa cum sunt și care mă acceptă în totalitate. Nu pot să mai joc roluri doar pentru a îi mulțumi pe alții… Cine mă place, va trebui să mă ia exact așa cum sunt.

      Nu pot lăsa totul deoparte pentru a ca alții să fie fericiți, nu pot să îi fac pe alții fericiți atât timp cât eu însămi sunt nefericită… Chiar și în relațiile cu cei din jur, încerc să caut o balanță. 

luni, decembrie 3

PE FILE DE POVESTE: CĂRȚI CITITE ÎN LUNA NOIEMBRIE




„Din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt pe ceruri, ~ Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri. ~ Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori ~ Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare! ~ Vântul şuieră prin hornuri, răspândind înfiorare. ~ Boii rag, caii rânchează, cânii latră la un loc, ~ Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.”

Vasile Alecsandri

        Luna noiembrie a ajuns la final și, odată cu ea, toamna s-a sfârșit, lăsând loc unui nou anotimp, cu țurțuri de gheață pe la fereastră și cu căldura focului, ce te îmbie la lectură. Luna decembrie și-a făcut apariția și a adus odată cu ea aer rece, fulare, căciuli și mănuși strălucind în vitrine. Însă, mai presus de atât, decembrie e menită să aducă mai multă căldură în inimile fiecăruia, mai multă iubire, mai multe zâmbete, mai multă apropiere, mai multă bunătate. Pentru a rezista frigului, trebuie să ne încălzim, în primul rând sufletele. E momentul să ne detașăm de propriile ego-uri, să ne apropiem de ceilalți, să dăruim, să aducem zâmbete celor din jurul nostru.
        Spre deosebire de anul trecut, când finalul de an m-a făcut mai nostalgică și să citesc mai puțin, anul acesta îl termin în forță, cu multe lecturi faine și cu un spor care m-a ajutat să îmi ating deja obiectivul setat pe Goodreads (100 de cărți). Nu caut să ating o anumită cantitate a cărților citite, ci vreau calitate, însă parcă văd cum crește inima în mine când reușesc să mă cufund mult mai mult în paginile unei cărți. În luna noiembrie, am reușit să citesc un număr de 13 cărți și un total de 3372 de pagini (le-am numărat pentru maratonul organizat pe grupul Ancăi de la Anca și cărțile).


         Am început luna cu o lectură magică, plină de vrăji, care nu cred că mai are nevoie de vreo prezentare: „Harry Potter și Prințul Semipur”. Elevii dragi de la Hogwarts și-au început procesul de maturizare, iar finalul mi-a adus multă durere în suflet.


         M-am reîntors spre universul creat de Sandra Coroian și am recitit „I.R.En.”. M-am plimbat din nou prin lumile construite după sistemul păpușilor Matrioșka și am căutat răspunsuri la întrebările lui Cehel Ynue.


      „M.O.O.N.”, volumul al doilea al seriei, care a avut lansarea la Gaudeamus, unde am vorbit și eu și am avut prilejul să o cunosc pentru prima dată pe autoare, mi-a adus răspunsurile mult dorite și mi-a oferit un final surprinzător.


        Aveam nevoie de un thriiler cu accente tomnatice și mi s-a părut că „Central Park” este o carte tocmai potrivită în acest sens. Mi-a plăcut la nebunie, iar deznodământul m-a luat în totalitate prin surprindere, aducându-mi zâmbetul pe buze după un zbucium interior intens. 


         „Vagabondul milionar” se afla de foarte mult timp pe lista mea de dorințe. Văzusem filmul și eram curioasă cum este cartea. Aceasta cuprinde o serie de povestiri, legate prin intermediul personajului principal, câștigător al premiului cel mare la emisiunea concurs Vrei să fii milionar. Ceea ce atrage la această carte este dimensiunea socială, care ne introduce în universul indian lipsit de bogăție, dar nu și de strălucire.


         Pe Sanda Nicola o știam de la televizor, iar acest factor a contribuit din plin la dorința de a o cunoaște mai bine. Romanul său - „Carte de identitate” - mi-a permis acest lucru din plin, însă a făcut ceva mai mult decât atât: m-a forțat să mă întorc spre mine și spre trăirile mele, în încercarea de a îmi găsi propria identitate.


        Nu a fost prima mea întâlnire cu „Maitreyi” a lui Eliade, însă am descoperit cu aceeași plăcere povestea de iubire nemuritoare dintre Alan și Maitreyi.


       „Djamilia” mi-a purtat pașii prin Kârgâstanul sovietic, însă, deși acțiunea este plasată în timpul celui de al Doilea Război Mondial și putem observa câteva efecte ale acestuia, așa cum este procesul de colectivizare, ceea ce surprinde este personajul feminin extrem de puternic, Djamilia, femeia care are curajul de a trece peste orice doar pentru a ajunge la fericirea interioară.


         „Zeița de foc” a avut lansarea tot la Gaudeamus și am vorbit puțin la lansare despre ea, pentru că nu m-am putut abține. Universul creat de Mihaela Strenc este absolut magic, dominat de magia elementelor și de ucenici ce se descoperă pe sine în timpul învățării puterii vrăjitorești.

       Cum am fost vrăjită de lumea creată de Laura Știrbu în primul volum și cum am luptat cu toate forțele la Gaudeamus pentru a putea avea acest al doilea volum al seriei Vicontele Verenței pierdute - „Copiii din ceață”, normal ca nu puteam să îl las să aștepte prea mult. Mi-a plăcut, personajele încep să crească, iar Valahia Unită capătă nuanțe tot mai întunecate.


          Luna aceasta am făcut cunoștință pentru prima dată cu stilul de scriere al scriitoarei Dinah Jeffries prin intermediul romanului „Înainte de ploi”. Mi-a plăcut să descopăr India din perioada dominației britanice, culoarea locală și strălucirea zonelor, însă povestea de dragoste scârție puțin în ceea ce privește construcția și parcă mi-ar fi plăcut ca lucrurile să se desfășoare un picuț altfel.


          Mi-am făcut în sfârșit curaj pentru a citit „Lapidarea Sorayei”, însă, deși știam care este premiza de la care pornește cartea, subiectul tot m-a tulburat și șocat.


        Am încheiat luna cu un roman pe care mi l-am dorit din tot sufletul, dar care a scârțâit puțin la capitolul stil narativ: „O logodnă foarte lungă”. Acesta aduce în prim plan o poveste de dragoste ce transcede timpul și discută despre ororile războiului, a fost o carte bună, dar i-a lipsit un picuț pentru a fi extraordinară.

          În ceea ce privește cartea lunii, cred că voi alege „Copiii din ceață”, pentru că mi-a plăcut, dar și pentru a nu fi previzibilă și a spune „Harry Potter”. :) Voi ce cărți ați citit în luna noiembrie și care este cartea lunii pentru voi?

Vizitatorii blogului


website hit counter