sâmbătă, decembrie 2

JOAN DIDION: ANUL GÂNDIRII MAGICE - RECENZIE


     
    „Viața se schimbă cu repeziciune.
     Viața se schimbă într-o secundă.
     Te așezi la masă și viața, așa cum o cunoșteai, se sfârșește.”

     Aceasta este fraza cu care debutează romanul lui Joan Didion -  Anul gândirii magice, un roman pe care l-am terminat cam acum o oră și despre care îmi vine extrem de greu să vorbesc, așa cum mi se întâmplă de cele mai multe ori cu acele cărți care au darul de a ajunge la sufletul meu și de a smulge bucăți din acesta, pe care le acaparează, rămânând acolo pentru totdeauna. Nu îmi mai amintesc exact momentul în care o carte a avut darul de a mă desface atât de mult în bucăți, de a mă face să am sufletul fâșiuțe, poate de la Copilul umbră. Oricum, ambele romane sunt extrem de asemănătoare, cărți document, terapii pentru autorii lor, care au pierdut persoane extrem de apropiate, așa cum sunt soțul, partenerul de o viață, sau copilul, rațiunea de a fi.
    Joan Didion mărturisește că a scris acest roman ca pe o eliberare de toate sentimentele, este un fel de jurnal prin care încearcă ea însăși să se refacă, să se adune și să revină la o viață cât de cât normală, la o stare în care să fie capabilă să continue această viață de una singură. Este un fel de odă închinată doliului și singurătății, efemerității și fragilității vieții umane, care nu știm niciodată când va ajunge la un final. Acum este totul bine, toți sunt în jurul tău, ca stâlpi de sprijin sau ca repere în jurul cărora se învârte viața ta, pentru ca în clipa imediat următoare totul să se schimbe total, să capete o față cu totul nouă. „Așa începe, ca într-un vis” spunea frumos Eliade în nuvela sa, „La țigănci” și așa începe și pentru autoarea „Anului gândirii magice”, ca prin ceață, ca și cum ar căpăta imponderabilitate și transparență și ar privi totul de undeva de sus, în speranța că, odată revenită la loc, totul va reveni la normal. 
      Autoarea recunoaște că nu a prelucrat niciun fel de informație, a scris totul exact așa cum s-a adunat în mintea sa, fără a trece lucrurile prin filtrul rațiunii. Este singura modalitate pe care ea, ca scriitoare, o întrevede, este unicul mod prin care poate rămâne la suprafață, pentru a nu se cufunda într-un abis al tristeții fără margini din care nu i-ar mai fi posibil să revină. Este evadarea ei din cotidianul mult prea  dureros, mult prea lipsit de sens. 
      Romanul prezintă memoriile lui Joan, care, în anul 2003, trece prin niște experiențe de viață extrem de teribile, care au darul de a schimba tot ceea ce cunoștea ea și de a produce niște schimbări  extrem de profunde în interiorul ei, care au darul de a o surprinde până și pe ea și de a o transforma într-o ființă mult mai fragilă și mai nesigură. Joan, autoarea devenită și voce narativă, se confruntă cu două dintre coșmarurile cele mai teribile ale oricărei femei: soțul moare în data de 30 decembrie 2003, într-un mod extrem de simplu, pe când se aflau în sufrageria propriei case, încercând să ia cina, iar fiica sa, Quintanna, este în comă cu o stare septică la doar opt luni după căsătorie. Mi s-a părut extraordinar de greu doar să îmi imaginez acest lucru, nu vreau să știu cum anume se trăiește în asemenea condiții, unde anume te poți împărți, cine capătă prioritate, ce durere te sfâșie mai tare și ce grijă te acaparează mai repede...
     În momentul în care soțul ei face infarct și își găsește sfârșitul, fiica lor se zbătea încă între viață și moarte, se afla încă la graniță dintre cele două lumi. Ca mamă, nu are timp să se gândească la durerea ei, la pierderea suferită, ci se agață cu disperare de dorința ca fiica ei să fie bine încât, în primă fază, nici măcar nu apucă să conștientizeze ceea ce s-a petrecut. Poate și din acest motiv ea neagă cele petrecute și refuză să dea din lucrurile soțului mort, sperând că, la un moment dat, acesta va reveni și amândoi își vor relua viața de unde au lăsat-o. Trec luni bune până când fiica lor se pune pe picioare, iar Joan nu poate face altceva decât să „se țină aproape tare”, să se afle încă pe linia de plutire, fără a se lăsa consumată de durerea din interior. 
    Apoi, Joan reîncepe să cheme din memorie amintiri dragi din viața ei alături de John, reconstituind cele mai importante momente din viața lor. Totul ne este descris așa cum apare în memoria autoarei, fapt care ne face să adunăm toate bucățile acestei oglinzi sparte și să punem totul cap la cap pentru a avea imaginea de ansamblu. Urmează etapa în care disperarea, fragilitatea și neputința încep să își facă simțită prezența, căci lucrurile nu mai pot fi schimbate, iar orice obiect, orice loc poate produce o rupere de realitate și o cădere în trecut, trăgând-o acolo ca într-un vortex. Nu poate anticipa acele momente și nici forța cu care acestea vor lovi, dar ele sunt acolo. Ea însăși spune la un moment dat că, înainte de a simți pe propria-ți piele doliul, nu poți anticipa forma acestuia. Te aștepți ca primele zile să fie cele mai grele, însă atunci ești mult prea prins de iureșul lucrurilor și nu ai timp să conștientizezi pierderea. Abia în timp, durerea se resimte din ce în ce mai puternic și începi să înțelegi că tu, cea care ai fost odată, nu mai ești aceeași, că viața ta nu va mai fi nicicând aceeași și că va trebui, în orice mod posibil, să te recompui și să înveți să trăiești cu acea durere permanentă, în speranța că timpul își va face datoria și va mai șterge din intensitate. În acel moment, începe să se instaleze și depresia, începi să păstrezi obiecte ale celui care nu mai e alături de tine, agățându-te de acestea ca de o busolă care îți arată calea în viață. Abia atunci înțelegi că trece timp până când vei reuși să revii pe linia de plutire și să accepți că nimic din ceea ce a fost nu poate fi schimbat, că, la un moment dat, fiecare ajungem în acest loc, că lucrurile se compensează, că durerea nu ocolește pe nimeni.
     Romanul este pur și simplu minunat, m-a făcut să îmi pun un milion de întrebări, despre ce aș face dacă... Încerc, de regulă, să mă feresc de acest dacă, pentru că știu că unele lucruri nu pot fi schimbate, dar acum nu m-am putut opri să nu empatizez și să nu îmi imaginez ce ar fi dacă... Vă recomand cu multa căldură „Anul gândirii magice”, are un puternic rol terapeutic și eliberator, o adevărată hrană pentru minte și suflet.

     Mulțumesc, Libmag, pentru oferirea acestei cărți spre recenzare! Romanul poate fi cumpărat de aici.

      DATE DESPRE CARTE:
      _________________

     Titlu: „Anul gândirii magice”
     Autor: Joan Didion
     Editura:  Pandora M
     Colecția: Literary Fiction
     Titlu original: The Year of Magical Thinking
     Traducător: Virginia Costeschi
     Anul apariției: 2017
    Număr de pagini: 176

    

8 comentarii:

  1. Sunt extrem de curioasa acum! Mie îmi place genul asta de carte. Îmi plac romanele care îmi fac sufletul fărâme.felicitari pentru recenzia minunată!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pe mine m-a făcut bucățele... de la început până la final. Mulțumesc mult! <3

      Ștergere
  2. De incertitudinea asta imi e cel mai frică...
    Sunt sigură că mi-ar plăcea cartea!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ți-o recomand cu mare drag. <3 Este o poveste care te tulbură foarte tare, dar te și ajută dacă treci prin momente extrem de triste... Este un fel de terapie, care îți arată că nu ești singur.

      Ștergere
  3. Pare o carte pe gustul meu... mersi pentru recomandare. Faina recenzia!

    RăspundețiȘtergere
  4. Super recenzia ta. M-ai facut curioasă. ����

    RăspundețiȘtergere


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter