miercuri, noiembrie 29

PHILLIPA FIORETTI: VISE SPULBERATE - RECENZIE



     Sunt unele cărți cărora nu le prevezi miracolul încă de la început, dar care reușesc să atingă acea coardă sensibilă a sufletului și să rămână acolo mult, mult timp. La fel s-a întâmplat cu „Vise spulberate” de Phillipa Fioretti, un roman pe care mi-l doream de ceva vreme. Mă așteptam să fie un roman bun, are o copertă absolut fabuloasă, dar nu intuisem exact cât de mult îmi va plăcea. Este una dintre acele cărți pe care o începi și nici măcar nu mai ești conștient dacă este zi sau noapte, pentru că reușește să te atragă în povestea spusă cu atâta măiestrie, încât ajungi să nu mai dormi noaptea, așa cum am făcut și eu, doar pentru a afla deznodământul. 
     Mă așteptam să fie o poveste de dragoste, care să mă îndemne la visare, mai ales că este o continuare a romanului „Cartea dragostei”, o poveste care ne arată viața în roz (nu vă faceți griji, puteți citi separat acest roman, se înțelege din context povestea anterioară). Cartea a fost mult mai mult decât atât, pot spune că mi-a întrecut toate așteptările și m-a învățat că, uneori, e foarte bine să las povestea să mă surprindă. 
      „Vise spulberate” are de toate: romantism, acțiune, suspans, umor, peisaje care te fac să vrei rucsacul în spate și să pleci la drum, are, nu știu, acea magie care te face să te afunzi cu totul în poveste. Personajele sunt extrem de bine conturate și de complexe, au urcușuri și coborâșuri și, da, recunosc, la un moment dat aș fi vrut să pot să fiu în fața protagoniștilor pentru a îi scutura puțin de umeri și a îi determina să se trezească la realitate și să facă tot ceea ce le spune sufletul, lăsând preconcepțiile deoparte. Am avut câteva discuții imaginare atât cu Lily, cât și cu William, recunosc, așa, ca de la cititor la personaj sau ca de la prieten la prieten, căci atât de mult le simți trăirile. 


     Romanul aduce în prim-plan povestea lui William Isyanov și a lui Lily Trevennen, un rus crescut la Londra și o australiancă, aduși la un loc în urmă cu trei luni, în timp ce William, recuperator de obiecte de artă, l-a urmărit pe fostul iubit al lui Lily, Robbie, pentru a lua de la acesta un obiect de artă extrem de valoros, care îi aparținea tinerei. Atracția dintre cei doi a fost una extrem de puternică, fapt care determină mutarea acestora la un loc și construirea de vise de viitor, sperând la o viață comună în Italia, unde bărbatul primise o nouă slujbă, la firma unui prieten.
     Așadar, toate lucrurile par a fi mirifice, se întrevede deja o poveste cu iz romantic, cu un deznodământ fericit și deja mă așteptam să văd cum va evolua relația celor doi, cum vor reuși să se adapteze unei vieți la Roma, mai ales că este un oraș parcă predestinat iubirii și un loc pe care doresc să îl vizitez. Țeapă. Nu s-a întâmplat deloc așa, nu a fost acel fir narativ lin, plin de fluturași în stomac și flori roz. Autoarea a reușit să mă surprindă total în momentul în care în peisaj își fac apariția niște rude necunoscute ale fetei, Stephen și Andy Trevennen, unchiul și vărul acesteia. Scriitoarea este o maestră a răsturnărilor de situație și a întoarcerii acțiunii la 90 de grade. 
      În momentul în care William urmează să se întoarcă în Italia, lăsându-și iubita în Australia, lucrurile se complică într-un mod extrem de dramatic: nu este de ajuns faptul că îndrăgostiții vor avea de luptat cu îndoielile și cu distanța, vărul Andy strigă în gura mare că William a furat o friză, o placă istorică antică valorând o valoare, pe care acesta din urmă o descoperise întâmplător în grădina lui Stephen, și, de asemenea, l-a otrăvit pe tatăl său.
       Din acest moment, lucrurile se complică, iar povestea de iubire este greu supusă încercărilor de orice fel. Apar îndoielile, mai ales că fiecare are propriile experiențe de viață, ajungând să creadă că fiecare și-a găsit pe altcineva. La toate acestea, se strecoară și gândul că fiecare s-a folosit de celălalt pentru a își atinge anumite gânduri meschine. Le este extrem de greu să gestioneze întreaga situație, iar faptul că se află la început de relație nu îi ajută foarte tare.
       Cu toate acestea, în momentul în care Lily află că anumite jocuri au fost puse în scenă și că William nu are nimic de a face cu furtul și otrăvirea unchiului său, ea nu stă pe gânduri și ia primul avion spre Italia, pentru a își salva iubitul de închisoare sigură. Însă, nici în frumosul decor amalfian lucrurile nu stau mai bine, căci apar noi și noi răsturnări de situație: apar noi membri de familie, rămăși necunoscuți, au loc răpiri și vieți sunt amenințate... V-am făcut curioși?! Dacă vreți să aflați cum anume reușesc cei doi să gestioneze situația și cum se termină întreaga poveste, vă invit să citiți romanul.

************

      V-am spus deja că romanul mi-a plăcut extraordinar de tare. În primul rând, personajele sunt extrem de spumoase, caractere atât de diferite, ba chiar patologii, toate desfășurând un întreg spectacol în fața noastră, creându-ne anumite scenarii în minte, pe care oricum autoarea are grijă să le distrugă într-un final și să ofere alte și alte întorsături situațiilor. Nu știu, am avut impresia că văd în fața ochilor personaje desprinse din comediile lui Shakespeare, care întotdeauna înțeleg cu totul altceva decât ceea ce este real. Există o lacună în ceea ce privește comunicarea, mai ales cea dintre Lily și William, fapt care conduce la multe încurcături, la răsturnări de situație, la momente uneori hilare, căci cei doi nu spun ceea ce au în gând, ci doar lasă să se înțeleagă din context și presupun lucruri fără a avea dorința de a lămuri lucrurile cu cel drag, merg oriunde altundeva, dar nu la cel iubit.
       Lily este o tânără de 25 de ani, care are un anticariat în Australia. Are în spate o poveste de iubire care durase 6 ani, o relație din care ieșise cu încrederea zdruncinată în bărbatul de lângă ea, căci Robbie o înșelase în cel mai urât mod cu putință. Tocmai din acest motiv, în momentul în care află că William va lucra alături de fosta lui iubită, Gianna, ea devine extrem de nesigură și este convinsă că au profitat de momentul propice și au reluat relația de unde o lăsaseră. 
      William are 32 de ani, dar nu mai avusese o relație stabilă mai înainte. Este obișnuit să se descurce de unul singur fapt pentru care, atunci când viața îi oferă nenumărate încercări, este cel care îi alungă de lângă el pe toți cei care îl iubesc și își doresc să ajute.
        Andy este clar un caz patologic, deși inițial am crezut că va fi un personaj linear, iar Gianna, prin toate replicile sale, este pur și simplu un personaj care îți smulge multe zâmbete.
       Personajele sunt unele care par desprinse din realitate, au lumini și umbre și acest lucru mi-a plăcut enorm. Replicile pline de umor, mai ales cele ale lui William și Lily, sunt cele care oferă cireașa de pe tort romanului. Aceasta nu înseamnă, însă, că eu nu am avut răfuieli pe rând cu fiecare personaj în parte: cu Poppy (sora lui Lily), pentru că ea continuă să creadă în nevinovăția unor oameni doar pentru că le erau rude; cu Lily si cu William, pentru că nu știu să comunice, cu Stephen, pentru că refuză să spună adevărul și nu poate să treacă peste rănile din trecut, chiar dacă au trecut ani de la momentul întâmplărilor. 
       Autoarea are un stil atât de cinematografic, încât ai impresia că te afli în fața unei scene și vizualizezi totul. Tocmai din acest motiv, la un moment dat îți vine să procedezi asemeni copiilor mici pe care îi duci prima dată la teatru: să urli la personaje și să le spui „Nu te duce acolo!”, „Nu te încrede în acel personaj!” și tot așa.
      Un mare plus l-a reprezentat spațiul în care se desfășoară acțiunea: în Australia, loc pe care nu îl întâlnesc foarte des în cărțile citite, și Italia, un loc pe care îmi doresc foarte tare să îl pot vizita într-o zi. Descrierea orașului Napoli și a împrejurimilor te fac să îți dorești să ajungi acolo, culoarea locală este redată prin acel personaj feminin extrem de ospitalier, gata să se certe cu autoritățile, care pentru ea nu înseamnă nimic. 
       Întreg romanul formează un tot unitar, este o carte numai bună pentru perioada aceasta a anului, când ne așezăm la gura sobei. Vă garantez că veți avea parte de o experiență la superlativ.

        Mulțumesc, Libris, pentru oferirea romanului spre recenzare!  Dacă vă doriți romanul, îl puteți achiziționa de aici.


     
       DATE DESPRE CARTE:
        ________________

        Titlu: „Vise spulberate”
        Autor: Phillipa Fioretti
        Editura: Nemira
        Colecție: Damen Tango
        Titlu original: The Fragment of Dreams
        Traducere de: Oana Chițu
         Anul apariției: 2015
        

vineri, noiembrie 24

CHRISTINE FÉRET-FLEURY: FATA CARE CITEA ÎN METROU - RECENIZIE



     „Cunoașteți principiul cărților călătoare, rosti bărbatul după câteva clipe de tăcere. Un american, Ron Hornbaker, a creat ori, mai bine zis, a sistematizat conceptul în 2001. Să transformi lumea toată într-o bibliotecă... Buna idee, nu? Pui o carte într-un loc public, gară, bancă dintr-un scuar, cinematograf, cine o ia, o citește, apoi, peste câteva zile sau săptămâni, o lasă, la rândul lui, în altă parte.”

      Nu mai citisem de foarte mult timp o carte aparținând postmodernismului și poate din această cauză, la începutul lecturării, „Fata care citea în metrou” de Christine Féret-Fleury mi s-a părut puțin anostă. Nici că mă puteam înșela mai tare. Romanul este unul scris parcă pentru noi, iubitorii de cărți, cei care devorăm pagini după pagini, care adunăm noi și noi cărți în bibliotecă, pe birou, pe masă, sub masă, pe noptieră, pe pat, pe o etajeră uitată din casă. Este un roman cu și despre iubirea noastră de o viață, o carte revelatoare care ne arată cum să îmbinăm viața de zi cu zi cu cititul.
       Întotdeauna am considerat că unele cărți ajung în viețile noastre la momentul potrivit, transmițându-ne exact acel mesaj de care aveam mai multă nevoie, trezindu-ne la viață și determinându-ne să facem anumiți pași doar pentru a ne îndeplini cele mai adânc îngropate dorințe sufletești. Autoarea merge încă și mai departe, transformând cărțile într-un fel de personaje, căci atât de vii par a fi în roman încât parcă le vedem ieșind pe stradă la plimbare alături de noi, în metrou, la serviciu, în pat atunci când ne pregătim de somn. 
      
***********

     Subiectul de la care pornește romanul autoarei franceze aduce în prim-plan o existență extrem de banală a lui Juliette, o tânără funcționară dintr-un birou de imobiliare din Paris. Pentru a își mai alunga puțin din monotonia vieții de zi cu zi, marcată de rutina drumului de acasă la serviciu, ea începe să îi analizeze pe oamenii alături de care călătorește în metrou și se oprește doar asupra celor care au aceeași rațiune de a fi cu ea: cititul. Astfel, ea observă anumite rutine în modul de comportare ale celorlalți cititori, care citesc mereu aceeași carte. 
      Juliette, deși o tânără franțuzoaică, este un prototip al multora dintre noi, cei care trăim într-o epocă în care nu ne găsim neapărat locul, dar din care ne e mult prea teamă să evadăm, fapt pentru care ne oprim doar la planul imaginar, făcând nenumărate călătorii și trăind infinit de multe aventuri alături de personajele cărților în care ne afundăm. Poate și din acest motiv, Juliette nu capătă un nume de familie până la finalul romanului. Povestea ei poate fi a fiecăruia dintre noi, iar până la finalul romanului nu ai cum să nu te identifici până la contopire cu acest personaj.
      Acesta este parcursul zilnic al tinerei, care nu are pe nimeni, care se întoarce mereu la o casă goală, unde urmează mereu aceleași tipare și care o ia de la capăt a doua zi, lucrând printre dosare în culori ciudate sau prezentând case pe care știe aproape instinctiv că nu le va vinde. Însă, într-o zi, Juliette rupe rutina zilnică și coboară cu două stații mai devreme, pentru a intra într-o altfel de lume, un univers care chiar și ei i se pare, la un moment dat, a fi unul ieșit din spațiu și timp, iar pentru locuitorii acestui loc, chiar așa pare să fie. 
     Urmând o fetiță, Zaïde, Juliette ajunge în fața unei case care are în poartă o carte veche, unele dintre preferatele tinerei, căci o carte veche întotdeauna poartă cu sine toate poveștile celor care au citit-o, pe lângă cea cuprinsă în paginile sale. Intrând în casă la invitația fetiței, descoperă un loc ce pare a fi Paradisul coborât pe Pământ: casa este înțesată cu cărți, peste tot pe unde te duci, este imposibil să nu găsești și o carte. Stăpânul casei și tatăl fetiței, Soliman, îi propune un târg minunat: acela de a împărți cărți pe principiul cărților călătoare, dar mergând mult mai departe, alegând cititorii în funcție de ceea ce ea crede că acestora le-ar plăcea. Acesta este momentul care schimbă în totalitate viața fetei, care ajunge să se schimbe la nouăzeci de grade și să își urmeze visele. 
     Mi-a plăcut extrem de tare acest loc al cărților, care mi-a amintit de nuvela „La țigănci” a lui Eliade. La fel ca Gavrilescu, și Juliette ajunge în această casă străină, moment în care începe călătoria ei inițiatică, drumul spre ea însăși, spre năzuințele ei cele mai intime. Își dă seama că nu are ce pierde și că se poate găsi pe sine doar explorând lumea și aventurându-se acolo unde nu s-ar fi dus niciodată.  Locul în sine, casa și grădinile sale sunt propice pentru această transformare a ei, căci pare a fi un spațiu desprins din celebrele basme spuse în „O mie și una de nopți”. Chiar și acel ceai cu arome de portocal și de plante exotice, numele celor două personaje, care se vor dovedi a fi iraniene, transportarea într-o lume dominată de cărți ajută la formarea adevăratei personalități a lui Juliette.
      V-am spus încă de la început că e practic imposibil să nu ne identificăm cu acest personaj, care iubește la nebunie lumea literelor și a cărților. Ei romanele îi vorbesc, își aleg singure momentul în care să fie citite, își aleg momentul în care și-au făcut datoria și sunt gata să plece mai departe. Întregul roman pare a fi o odă închinată lumii cărților, iar toate acele lecturi minunate și autori care ne sunt recomandați nu fac altceva decât să ne îndemne să citim și mai mult, să descoperim cât mai mulți autori, să ne aventurăm dincolo de zona noastră de confort și să vrem mereu mai mult. Nu contează că anumite detalii ne vor fi uitate, principalul este că vom rămâne cu anumite lecții citind, ne vom contura personalitatea, ne vom dezvolta atât la nivel mental, cât mai ales la nivel sufletesc. 
      Dincolo de această lume a cărților, romanul aduce în discuție, printre rânduri, și alte teme extrem de actuale și de specifice secolului vitezei și al tehnologiei în care trăim: singurătatea în doi (prin povestea dintre Firouzeh și Soliman), divorțul, modul în care copiii percep acest lucru, emigrarea, adaptarea la noua lume pe care o simte un emigrant.
       „Fata care citea în metrou” este un roman complex, care nu are cum să nu te prindă în mrejele sale. Pentru a vă convinge, vă invit să citiți și voi romanul, pe care îl puteți achiziționa de  aici (zilele acestea puteți beneficia și de o reducere considerabilă).


      Citate:
  •  „Îi plăcuse dintotdeauna să miroasă cărțile, să le adulmece, mai ales pe cele cumpărate de ocazie - și cărțile noi aveau arome diferite, în funcție de hârtie și de cleiul folosit, dar nu spuneau nimic despre mâinile care le ținuseră, despre casele care le adăpostiseră: n-aveau încă o istorie, o istorie diferită de cea pe care o povesteau, o istorie paralelă, fără contur precis, tainică. Unele miroseau a muced, altele păstrau între paginile lor urme persistente de curry, de ceai sau de petale uscate, pete de grăsime murdăreau câteva pagini, un fir lung de iarbă, care servise drept semn de carte într-o după-amiază de vară, cădea fărâmițându-se; fraze subliniate sau note scrise pe margine reconstituiau un soi de jurnal intim, schița unei biografii, câteodată mărturia unei indignări, a unei rupturi.”
  • „Nimic nu e încurajator în viață... Trebuie să culegem încurajări de acolo de unde ochiul nostru, sau entuziasmul nostru, sau pasiunea, sau... cum vreți să-i spuneți, sunt capabile să le descopere.”
  • „(...) sfârșise prin a crede, nu, prin a dobândi certitudinea că între copertele cărților se ascundeau deopotrivă toate bolile și remediile. Că întâlneai acolo trădarea, singurătatea, crima, nebunia, furia, tot ce putea să te înhațe de gât și să-ți strice existența, fără a mai pomeni de a altora, și că uneori să plângă deasupra paginilor tipărite putea salva viața cuiva? Că a-ți găsi sufletul pereche într-un roman african sau într-o poveste coreeană te ajuta să înțelegi în ce măsură oamenii sufereau din cauza acelorași rele, în ce măsură se asemănau, și că era posibil să-și vorbească unii altora - să-și zâmbească, să se mângâie, să schimbe semne de recunoaștere, oricare ar fi acestea - pentru a încerca să-și facă mai puțin rău, fără a se sinchisi de ziua de mâine?” 


     În final, vă las în compania unei melodii a unei legende a muzicii, the Beatles, care vă va ajuta să intrați mai ușor în atmosfera romanului (veți înțelege de ce doar dacă îl citiți).


Mulțumesc, Libmag, pentru oferirea acestui volum spre recenzare!

      DATE DESPRE CARTE:
     _____________________

     Titlu: Fata care citea în metrou
     Autor: Christine Féret-Fleury
     Editura:  Nemira
     Anul apariției: 2017
     Colecția: Damen Tango
     Număr de pagini: 206
     Titlu original: La fille qui lisait dans le métro
     Traducător: Mihaela Stan



 

joi, noiembrie 23

KATHLEEN TESSARO: COLECȚIONARA DE PARFUMURI INTERZISE - RECENZIE



„Universul este tras de sfori nevăzute. Noi doar trebuie să le dezcâlcim pentru a vedea drumul dezvăluindu-se.”

      V-ați gândit vreodată la toate miresmele care vă înconjoară, la toate mirosurile care apar din neant, oferindu-ne, mai târziu, o mulțime de amintiri? V-ați întrebat ce miros au lemnul, lâna udă, ploaia care pică asemeni unei binecuvântări pe caldarâmul ud? V-a trecut vreodată prin minte că fiecare dintre noi are un parfum unic, o mireasmă pe care fiecare o răspândește în jurul său, făcând-o să rămână în mintea celor din jur exact pentru acest lucru? V-a trecut vreodată prin minte faptul că, dincolo de tot ceea ce suntem, parfumul este un lucru atât de unic, încât poate transmite semnale din partea noastră, poate vorbi în locul nostru despre cine suntem și cine vom deveni pe parcursul vieții? 
        Eu, sincer, nu am făcut-o până acum. Am impresia că atât de tare punem accentul pe impactul vizual încât tindem să lăsăm deoparte simțul olfactiv. Cred că tocmai acest fapt mi-a plăcut cel mai mult la romanul „Colecționara de parfumuri interzise”  de Kathleen Tessaro, faptul că ne învață că fiecare lucru are propriul parfum, că nu doar florile lasă în urmă anumite mirosuri, ci chiar și lemnul, lâna udă, un fir de păr, noroiul de pe stradă, ploaia, ba chiar trece la un alt nivel în care ne prezintă sentimentele asemeni unor mici note parfumate, care se transformă într-un frumos joc al seducției. Fiecare persoană din acest Univers are propriul parfum, ca o amprentă unică și inedită, o notă personală care vorbește despre cine ai fost, cine ești și cine vei deveni, ba chiar și despre acele lucruri cu implicații atât de mari încât îți este teamă să le rostești, darămite să le mai și dezvălui sau trăiești. Fiecare mireasmă poartă cu sine un sentiment, o emoție, are în sine o memorie proprie, care amintește despre ceea ce a fost la un moment din viața ta.
      Știți deja că mult timp am avut o oarecare fobie față de litaratura contemporană,  însă acest roman este de departe unul dintre cele mai bune aparținând acestei categorii, cred că este una dintre cărțile favorite ale acestui an, care va rămâne acolo, ascuns în interiorul sufletului meu, urmând să îl aduc la suprafață din când în când. Romanul are o extraordinar de mare forță narativă, ne poartă prin diverse locuri și timpuri, transportându-ne dincolo de Oceanul Atlantic, tocmai în America, pentru a ne aduce înapoi în Europa, relatând evenimentele într-o ordine diferită de cea cronologică, tocmai pentru a ne ajuta să înțelegem mai bine acțiunile personajelor. În plus, anumite pasaje sunt de un lirism pur, care îi dau un farmec aparte cărții. La toate acestea, se adaugă descrierile minuțioase ale locurilor și persoanelor, redând culoarea locală și da, după ce am tot citit despre Paris, cu toate străduțele lui mirifice, cu oamenii calzi, cu deliciile culinare pline de arome, cu magazinele în care poți să te pierzi, îmi doresc neapărat să vizitez această capitală europeană.

   Subiectul romanului



      „Colecționara de parfumuri interzise” aduce în prim-plan o poveste a unei femei puternice, care a reușit să depășească orice așteptare într-o epocă dominată de bărbați, în care femeia avea un rol pur decorativ în multe cazuri. Prin acest fapt și prin deviza pe care Grace Monroe, unul dintre personajele centrale ale romanului, o primește - le droit de choisir (dreptul de a alege) - se întrevede deja mișcarea feministă de mai târziu și dorința de independență feminină. 
   Romanul debutează cu prezentarea societății londoneze dintr-o Anglie postbelică, în care aristocrații încă încercau să păstreze aparențele de abundență organizând petreceri fabuloase și exclusiviste, pentru care mulți plăteau bani grei doar pentru a fi invitați. Aparent, este o lume lipsită de griji, în care fiecare face ceea ce dorește, o lume a luxului, a voii bune, a toaletelor de gală. Însă, dincolo de aceasta, se întrevăd frânturi ale decăderii morale, căci, pentru a ajunge sus, în vârful piramidei societății, mulți recurg la acțiuni nu foarte demne și la legături ilicite, care duc la distrugerea oricărui fel de sentiment.
      Grace Monroe, deși provenind dintr-o familie aristocrată, pare a nu își găsi locul printre oamenii care au același statut social cu ea: nu este pasionată de gătit, nu iubește să conducă o casă, nu este îmbrăcată după ultimele trenduri, nu ține neapărat să fie invitată la cele mai vestite petreceri.  În ciuda faptului că prietena ei cea mai bună, Mallory, încearcă să îi arate adevăratul mod de a fi al unei femei, care trebuie să fie mereu în umbra bărbatului, pentru a îi asigura succesul în societate, Grace nu se simte utilă, consideră că ar putea face mult mai mult, dorind, spre exemplu, să învețe să dactilografieze și să țină evidențele contabile ale firmei soțului ei, fapt neacceptat la acea epocă. De asemenea, ea nu poate accepta să fie o încornorată, căci află în cel mai urât mod posibil că soțul ei are o relație extraconjugală cu cea mai la modă femeie din Londra, Vanessa. Simte nevoia de evadare, de a fi doar ea cu sine, pentru a înțelege ce anume dorește să facă pe mai departe, iar această ocazie i se oferă în cel mai inedit mod: din Franța, sosește o scrisoare din partea lui Edouard Tissot, care o anunță că este unica moștenitoare a Evei D'Orsey, o femeie pe care nu o cunoscuse niciodată în viață.
      Astfel, această moștenire atipică devine un fel de laitmotiv al romanului, căci este obiectul în jurul căruia se derulează întreaga acțiune a romanului, care ne poartă în timp și în spațiu, înfățișându-ne, pe lângă o poveste fabuloasă, plină de magie, și o privire asupra societăților din perioada anilor 1927-1928, ajungând până în 1955. 
      Din momentul în care Grace ajunge la Paris, suntem introduși într-o cu totul altă lume, o societate în care aparențele contează mult mai mult decât realitatea, în care o poveste spusă la timpul potrivit poate salva aparențele și aduce notorietate. Ajungem în New York, anul 1927, unde la unul dintre cele mai mari hoteluri este adusă drept slujnică Eva D`Orsey, o copilă de doar 14 ani, franțuzoaică la origini, rămasă orfană și în grija unchiului său, care dorește, astfel, să scape de grija întreținerii ei.  Destinul Evei se întretaie cu tot felul de figuri, pe care, prin prisma naivității și a inocenței specifice vârstei, le vede ca pe adevărate modele demne de urmat. Ajunge la domnul Lambert, prima ei dragoste, bărbatul care va fi în același timp scăparea și blestemul vieții ei, cel care îi va oferi o cu totul altă traiectorie. O face oarecum să se piardă pe ea, cea adevărată, pentru a reveni la suprafață ani mai târziu, mult mai puternică și mai determinată să răzbată în viață. Poate tocmai această cunoaștere asupra vieții o ajută atunci când pătrunde în lumea parfumurilor să se păstreze pe linia de plutire, să facă tot ceea ce îi stă în putere pentru a îi ajuta pe ceilalți, chiar dacă pe ea însăși nu se mai poate ajuta. Poate tocmai de aceea îi lasă această moștenire lui Grace, tânăra englezoaică de 25 de ani, cu îndemnul de a avea dreptul de a alege. Ramificațiile și legăturile dintre cele două se întind de-a lungul mai multor generații și dintr-o țară în alta, trebuie să aflați singuri ce anume va face Grace cu informațiile aflate și cu moștenirea primită în dar. 

  
       Vă pot vorbi la nesfârșit despre acest roman, vă jur. Este un roman profund, cu adânci semnificații și implicații, cu multe enigme de dezlegat, cu o profunzime aparte, de parcă ar avea un suflet propriu.
      În primul rând, personajele prezentate sunt atât de vii, de parcă ies din carte și umblă printre noi. Sunt personaje extrem de colorate, unele chiar excentrice, care formează o întreagă societate și conturează epoci. Există o madame Zed, parfumiera care are nevoie mereu de nou pentru a putea crea; există un Andre Valmont, creatorul taciturn, incapabil să poarte o discuție cu oamenii din jur, dar un geniu atunci când vine vorba de crearea propriilor parfumuri și de surprinderea lumii în care trăiește prin intermediul acestora. De asemenea, este prezentă miss Waverly, cea care profită la maximum de inocența Evei, dama de companie care parvine pe scara socială, devenind starletă la Hollywood, datorită legăturii ei extraconjugale cu regizorul de film Josef Wiener. Figura lui Yvonne Hiver, soția gata de orice pentru a face afacerea familiei să prospere, domină la un moment dat. Și, pe lângă tot acest potpuriu de personaje, apar cele două femei fatale: Eva D`Orsey și Grace Monroe, care se completează reciproc. Eva este cea care a reușit să se desprindă de bărbatul iubit, dar a căzut în patima băuturii, trăind între amintire și regret, iar Grace este cea redusă la statutul de doar soția cuiva. Prin moștenirea pe care o oferă, Eva tocmai asta dorește să îi ofere: libertate de opinie, puterea de a lua singură decizii pentru viața ei, de a deveni independentă, de a fi ea, așa cum dorește ea să fie. Acum, că drumul regăsirii de sine durează mai mult la Grace, e adevărat, dar principalul este că a avut ceea ce multe femei de la acea epocă nu aveau: șansa și speranța la altceva, la o lume în care poate fi ea, așa cum ea însăși nu știa că poate fi; că se poate redescoperi pe sine și poate să viseze la atingerea unor culmi mult mai înalte. 
       Personajele feminine sunt, de regulă, extrem de puternice, pline de strălucire, de vervă, de optimism și dragoste de viață. La polul opus, se află personajele masculine ale acestui roman, care, deși ar fi trebuit să fie cei care conduc lumea, sunt mult prea nesiguri pe ei și mult prea singuratici și triști. Dl. Lambert este alcoolic, a căzut de mult în patima jocurilor de noroc și are nevoie de Eva și de talentul ei la numere pentru a putea crește puțin pe scara socială și pentru a își plăti datoriile. Andre Valmont, deși un geniu parfumier, nu excelează la capitolul relațiilor cu semenii săi, iar în iubire nu se poate dedica total ființei iubite, singura lui dragoste completă fiind cea pentru parfumuri. Roger Monroe, soțul lui Grace, este un tip destul de banal, de șters, care are nevoie de soția sa pentru a urca pe scara socială. S-a căsătorit cu o femeie fatală și speră ca acest lucru să îi deschidă multe uși și prosperitate. Nu e interesat de sentimentele soției sale, ci vede doar binele lui. Chiar și tatăl lui Grace sfârșește în mod tragic, nesuportând amintirile pe care războiul i le întipărise în minte. 
         Dincolo de poveștile de viață ale celor două femei, care ne poartă din Londra la Paris și de la Paris la New York, Monte Carlo și Oxford, romanul ne aduce în prim plan o cronică a acelor epoci cuprinse între 1927 și 1955, prezentându-ne frânturi de istorie. Observăm, astfel, New York-ul interbelic, cu protipendada sa, cu parveniții cu pretenții de oameni de lume. Ne este prezentat Parisul, atât cel prezent, cu magazinele lui la modă, cu strălucirea prezentă, la fel și orașul din timpul ocupației naziste. în plus, observăm Londra postbelică, dominată de multe lipsuri, dar în care lumea bună încearcă să păstreze aparențele de prosperitate. În linii puține, ne este prezentată bătălia de pe Somme, cu toate ororile petrecute acolo și, nu în ultimul rând, ne este prezentată lupta de independență a femeilor, care începuse să prindă contur.
        La toate acestea, se adaugă note inedite despre modul de realizare a parfumurilor, fapt care denotă o puternica documentare a autoarei. Întâlnim arome diverse, precum ambra, oudh, moscul, florile de portocal, iar la polul opus, se află urâtul, din care se pot realiza, însă, parfumuri, așa cum sunt lemnul, noroiul, lâna udă. Parfumul pare a fi un alt personaj al romanului, care ne prezintă nouă, cititorilor, viața cu tot ceea ce are aceasta: lumină și întuneric, frumos și urât, urcușuri și coborâșuri. El ne învață că totul poate fi transformat în ceva frumos, care să ne întărească și să ne dea puterea de a merge mai departe.
       Finalul aduce cu sine multe posibilități și da, mi-am făcut deja un milion de scenarii posibile pentru Grace. 
       Gata, mă opresc aici, căci orice aș scrie mi se pare oricum că e prea puțin față de măreția acestui roman. Trebuie să vă convingeți singuri. Romanul poate fi achiziționat de  aici.



    Citate:

  •    „Dragostea e o artă, un joc dezghețat și stăpânit de către cei talentați.”
  •  „(...) vei vedea că nu exista oameni buni, fetițo. Cu toții încercăm și eșuăm, încercăm prea mult și eșuăm prea des. Să îți amintești de asta! Până la urmă, nu ar trebui să judecăm prea aspru păcatele celorlalți.”
  •   „Parfumul trebuie să spună o poveste… povestea ta, cine ești, cine ar trebui să fii, poate chiar cine ți-e teamă să devii… toate aceste lucruri sunt posibile.”
  • „Lumea e definită de mirosuri, nu de cuvinte, forme sau sunete. Acesta e limbajul care are sens, pe care toată lumea îl înțelege.” 
    
     
     Mulțumesc,  Libris, pentru oferirea acestui roman minunat!



      DATE DESPRE ROMAN:
_________________________________________ 
    
     Titlu: „Colecționara de parfumuri interzise”
     Autor: Kathleen Tessaro
     Editura: Nemira 
     An apariție: 2015
     Titlu original:The Perfume Collector
     Traductor: Maria Drăguț
      Nr. de pagini: 416
     

luni, noiembrie 20

PAVEL PAWLAK: OSIȘOR ÎȘI CAUTĂ UN PRIETEN



   Vă tot gândiți ce cadou să îi faceți prichindelului vostru în viitorul apropiat și ați rămas în pană de idei? Vă recomand eu ceva extrem de frumos, mai ales dacă micutii voștri abia acum descoperă universul minunat al poveștilor: „Osișor își caută un prieten” de Pawel Pawlak, un celebru scriitor și ilustrator polonez, care are darul de a crea magie cu cartea sa. Pe mine cu siguranță m-a încântat și m-a purtat cu gândul la copilăria mea, când mi-ar fi plăcut să existe astfel de cărți minunate, care să te determine să vezi altfel viața.
      Povestea aduce în prim-plan un personaj atipic, dar extrem de drăgălaș și de dornic de iubire: Osișor, un schelet mic, care are nevoie de cineva care să îi fie alături. Nu vă înspăimântați de el, vă rog, căci cartea nu are nimic care să provoace frica în interior, deși coperta ne-ar putea duce cu gândul la ceva horror. Personajul este unul extrem de frumos, în ciuda aparențelor, iar firul narativ este gingaș, ca o boare de vânt într-o zi de vară. 
         Incipitul ne spune care este problema lui Osișor:
       „Mi-am pierdut dințișorul. Ai putea crede că e ceva neînsemnat, dar, în cazul meu, să-ți pierzi un dinte nu e tocmai de joacă.”
      Într-adevăr, pentru el acest fapt ar putea reprezenta un dezastru, căci deja se consideră a nu fi extrem de frumos, fapt care îl face să fie singuratic și lipsit total de prieteni, după care tânjește. O schimbare de înfățișare l-ar putea condamna pentru eterniatate la singurate. Numai că, natura îi scoate în față o fetiță, care, la rândul ei este o singuratică și tocmai și-a pierdut dințișorul, pe care îl îngroapă în grădină, urmând o tradiție populară. Între cei doi, se leagă o frumoasă prietenie, cu un mare potențial pe viitor.
       Aceasta este în mare povestea, însă ceea ce este mult mai important este ceea ce vor învăța cei mici din ea, căci aduce cu sine mai multe mesaje moralizatoare. Astfel,ei sunt învățăți că nu aparențele sunt cele importante, ci ceea ce porți în suflet. Osișor este un schelete mititel, nu tocmai frumușel, dar cu un suflet mare, gata să se sacrifice pentru binele celor din jurul său.  El dă dovadă de multă mărinimie și compasiune față de cei din jurul său, dar mai ales față de prieteni. El nu își oprește pentru sine un obiect care știe sigur că nu îi va mai folosi, ci îl dă mai departe celui care are mai multă nevoie de el, fiind altruist și plin de bunătate.
      De asemenea, este o poveste despre prietenia adevărată, care nu trebuie legată sau limitată doar la persoanele de același fel, ci ea trece dincolo de orice diferențe și îl acceptă pe celălalt exact așa cum este el, cu bune și cu rele, cu lumini și umbre. Importante sunt valorile avute în comun, idealurile, ideea că putem face lucrurile mult mai bine și mai frumos împreună.
        Mi-ar plăcea cu siguranță o continuare a acestei povești frumoase și sigur și copiilor voștri le va plăcea să afle despre Osișor și prietena sa. Vă recomand cu drag această cărticică, minunat ilustrată, care sigur vă va încânta și pe voi atunci când o veți citi celor mici.


      DATE DESPRE CARTE:
_____________________________
 
     Titlu: „Osișor își caută un prieten”
     Autor: Pawel Pawlak
     Editura: Corint Junior
     Titlu original: Ignatek szuka przyjaciela
     Anul apariției: 2015
     Ilustraii: Pawel Pawlak
     Traducător: Adelina Boicu-Dragomir
   
 
   

ANDRADA-COSMINA POSEDARU: NECUNOSCUTUL - RECENZIE




„Binele și răul. Fiind un om ca toți ceilalți, nu pot spune că nu m-am gândit niciodată la complexitatea acestor simple noțiuni. Până la urmă, întreaga noastră concepție asupra lumii, asupra tuturor lucrurilor care ne înconjoară este construită pe baza acestei opoziții. Contrastul dintre mântuire și damnare. Bănuiesc că frica este cea care îi face pe oameni să spere la ceva mai mult. Frica de a dispărea, teama de tot ceea ce urmează după final, necunoscutul.”

    O zi de toamnă gri, ploioasă, friguroasă și plină de ceață... Ce aș putea face altceva decât să mă așez comod lângă sobă, în fotoliul preferat, cu o carte polițistă într-o mână și un ceai în cealaltă?! 
      Ieri am citit „Necunoscutul” de Andrada-Cosmina Posedaru, o scriitoare tânără, dar care reușește mereu să mă surprindă prin stilul folosit, menti să te atragă în mrejele poveșții create, și a imaginației debordante. Despre două dintre cărțile ei v-am vorbit aici și aici. Mi s-a părut că acest roman are o abordare mult mai matură, un grad de complexitate mai ridicat și o atmosferă mult mai bine creionată. Se poate observa net o evoluție în modul de scriere al autoarei, care m-a surprins extrem de plăcut. Cred că până acum, acest roman îmi place cel mai tare (da, știu, cred că așa am spus la fiecare carte de-ale Andradei citite până acum). Are un parfum aparte și se vede că este extrem de bine documentată, chiar dacă acțiunea este plasată în Princeton, America. E ca și cum te-ai afla exact acolo, poți observa orășelul cu tot ceea ce acesta poate oferi. 
      Personajele sunt extrem de bine conturate, dar acest lucru deja nu mai mă miră, pentru că autoarea oferă o mare atenție psihicului uman, trăirilor și sentimentelor acestora, reușind să ne creeze un adevărat tablou a ceea ce se petrece în sufletele lor. Mi-au plăcut și perspectivele narative multimple, care ne permit să înțelegem mai bine cum anume gândesc anumite personaje și de ce acționează într-un anume fel. Avem atât perspectiva Ariei Montgomery, cât și cea a criminalului, ceea ce ne permite să avem o privire de ansamblu asupra acțiunii. Avem pe alocuri și punctul de vedere al lui Amber Montgomery și pe cel al lui Carter și mi-ar fi plăcut să se insiste un pic mai mult pe acest aspect, să aflăm mult mai mult din ceea ce gândesc aceste două caractere. 

     

  
    Subiectul romanului
    Povestea aduce în prim-plan două personaje feminine, cu un caracter puternic, Aria și Amber Montgomery, fapt care a schimbat tiparul existent la celelalte două romane citite de mine, în care protagoniștii erau bărbați. Mi-a plăcut mai mult așa, pentru că reușesc să empatizez mult mai tare cu personajele feminine ale unui roman. Se păstreză, în schimb, tiparul emigrantului, căci cele două surori au sosit în America din Anglia, loc din care au păstrat obiceiul servirii ceaiului, amprentă pe care au adăugat-o noii culturi la care aderă și de la care împrumută anumite delicii culinare. 
     Aria este medic rezident, unul extrem de ambițios, care își dorește mereu mai mult. Numele ei m-a dus cu gândul la zeul grec al războiului, Ares, iar asemeni acestuia, și ea este o persoană extrem de puternică, ce nu se sperie ușor de urâtul vieții, se luptă pentru ca visurile ei să devină realitate și învață să ia fiecare eveniment așa cum vine. 
      Amber este un fel de avocatul poporului, ea are grijă de femeile victime ale abuzurilor venite din partea soților sau a partenerilor de viață. Este sora mai mare și iubește ceea ce face, simțind, în același timp nevoia, de a fi mereu alături de sora ei.
       Mutate din Anglia în Princeton, pentru a trăi visul american și pentru a se realiza pe plan profesional, cele două sunt mulțumite de viața pe care o duc aici: apartamentul e așa cum și l-a dorit, chiar dacă nu este situat într-o zonă foarte luxoasă, dar este pe placul lor. Serviciul le ocupă mare parte din timp, dar acest lucru nu le deranjează, ba chiar dimpotrivă. Se relaxează petrecând timp de calitate împreună, împărtășindu-și una alteia bucuriile și necazurile de care au parte. Însă, liniștea lor este distrusă în momentul în care un necunoscut pătrunde într-o zi în apartamentul lor, împușcând-o pe Aria. Nimeni nu știe cine ar putea fi acesta, nici care ar fi motivul din spatele gestului său. În acest moment, intră în scenă inspectorul Carter, cel care va deveni iubitul Ariei.
       Deși după acest incident, lucrurile par a intra pe un făgaș normal, nu după mult timp, Amber este răpită, cerându-i-se informații despre un anumit client al său. Acest eveniment reușeșțe să o zdruncine destul de tare pe tânără, care alege să se reîntoarcă în țara mamă. 
      Acum, Aria este pe cont propriu, începe să își fac prieteni, să își trăiască povestea de iubire, să se realizeze profesional. Însă, pericolul tot planează asupra lor, căci mereu pare a se întâmpla ceva rău în jurul ei, mereu este gata să se năpustească necunoscutul asupra ei.
      Cine este acest necunoscut, ce dorește de la Aria și cum se va termina aceasta poveste, trebuie să aflați singuri. Îmi este teamă să nu va dau spoilere dacă vă spun prea multe.

      Ce mi-a plăcut la acest roman
      După cum v-am spus încă de la început, îmi place la nebunie faptul că avem perspective multiple. O descoperim mult mai bine pe Aria în acest mod, ne apropiem mult mai tare de sufletul și de trăirile sale. De asemenea, din loc în loc sunt inserate gândurile asasinului, care ne face să stăm cu sufletul la gură, căci amenințările la adresa Ariei și ale iubitului acesteia sunt nenumărate. 
         Aria mi-a plăcut foarte tare, este acel caracter puternic, mereu optimist și gata să o ia de la capăt. Este extrem de caldă, se dovedește a fi o prietenă de nădejde și o iubită mereu gata să se lase pe sine deoparte pentru bunăstarea partenerului ei. Ea este cea care îi încurajează atât pe William, prietenul doctor care își pierde mama, cât  și pe Carter, care nu reușește să rezolve cazul ei și al surorii sale.
       Atmosfera creată este una extrem de caldă, în ciuda răului care se petrece în jur. Este ca în viață, cu suișuri și coborâșuri. Momentul sărbătorilor de iarnă sau al plimbării în pădure mi-a dat senzația că ma uit la un film extrem de bun, despre viața de familie.
        Romanul are o complexitate mult mai mare față de precedentele citite de mine, ceea ce este un mare bonus. 

      Ce nu mi-a plăcut la acest roman
        Mi-ar fi plăcut ca primul moment, de la începutul cărții, să fie exploatat un pic mai mult. Acolo, ni se spune despre moartea cuiva, care știe sigur că i se apropie sfârșitul, însă, acest episod se pierde oarecum pe drum. Doar întrezărim în final că ar putea fi vorba de un criminal în serie. Mi-a plăcut extrem de tare pasajul din incipit, de aceea mi-aș fi și dorit să aflu mai multe despre victima inițială.
      La fel, pe parcursul romanului, am avut impresia că este vorba despre un criminal principal și un complice, unpersonaj care face toate treburile murdare ale minții luminate. La final, este un singur criminal, ceea ce pe mine m-a pus un pic pe gânduri, mi-ar fi plăcut să aflu ce s-a întâmplat și cu celălalt necunoscut.
      Finalul este un pic cam brusc, nu știu dacă este doar impresia mea, dar mi-ar fi plăcut să mai fie un pic din acțiune (poate și pentru că m-a prins pe mine destul de tare).
     Deși nu sunt multe, există câteva greșeli de tehnoredactare pe parcursul cărții, care ar merge remediate la o viitoare editare.

********

      „Necunoscutul” este un roman despre viață, despre frumosul și urâtul din ea, despre lucrurile rele care pot năvăli peste noi și despre modul în care le facem față. De asemenea, este un roman care ne arată că oamenii au o multitudine de fețe și că nu reușim întotdeauna să vedem adevărul de dincolo de mască. Trebuie să fim întotdeauna vigilenți și să observăm persoana dincolo de cuvinte. Per total, un roman bun, care m-a făcut să îmi pun întrebări și să vreau să aflu făptașul.


DATE DESPRE CARTE 
_______________________________

Titlu: „Necunoscutul”
Autor: Andrada-Cosmina Posedaru
Editura: Edmunt
Anul apariției: 2017
Editura: Edmunt
Nr. de pagini: 118

Cartea mi-a fost oferită spre recenzie de către autoare, căreia îi mulțumesc și îi doresc mult succes pe viitor cu noile proiecte. Pentru cei interesați, cartea poate fi achiziționată de aici.



Vizitatorii blogului


website hit counter