luni, februarie 6

RUTA SEPETYS: PRINTRE TONURI CENUȘII




„Psihologia terorii propovăduită de Stalin părea să se bazeze pe faptul că niciodată nu știai la ce să te aștepți.”

Povestea Linei este povestea fiecărui lituanian care a trecut prin cel De Al Doilea Război Mondial, care a suferit chinurile iadului în lagărele sovietice, fără putința de a lupta în mod cinstit, ca de la egal la egal, cu dușmanul. Este strigătul ei și strigătul miilor de oameni care au trăit ororile acelor timpuri, când state întregi au dispărut de pe harta lumii, fără ca cineva să riposteze...

Romanul autoarei Ruta Sepetys„Printre tonuri cenușii” este una dintre acele cărți pe care o citești și care îți rămâne în minte și în suflet mult timp după ce ai parcurs și ultima pagină a sa. Este un roman extraordinar de sensibil, care prezintă destinul unor oameni, a căror degradare atinge cele mai groaznice cote în urma unui război nedrept purtat de marile puteri ale lumii, care trec peste oricine și peste orice doar pentru a își putea atinge scopurile.

Este o operă care te zguduie până în adâncul sufletului, un strigăt de durere al unei adolescente care trece prin cele mai cumplite momente ale vieții sale, un strigăt al unei persoane care vorbește, de fapt, în numele a mii de oameni care au trecut prin  același iad pe care oamenii îl creează pe Pământ, o încercare de a le face dreptate tuturor acelor ființe chinuite, care și-au pierdut calitatea de oameni din cauza altora, care se credeau rasa superioară:


„Cum puteam să ne apărăm drepturile dacă ne făceam mici de frică și refuzam să spunem ceea ce aveam de spus? Trebuia să vorbesc. Mă gândeam să scriu totul, să desenez totul.”,


spune Lina, personajul principal al romanului, vocea care încearcă să strige pentru toți cei care au trecut prin aceeași situație ca și ea, să spună povestea nedreptății care a fost comisă împotriva tuturor acelor oameni. Povestea ei este povestea tuturor, este povestea pierderii demnității umane, a calității de om, este istoria transformării unor oameni în simple vite, bune doar de muncă, de care te poți descotorosi cu ușurință în momentul în care nu mai ai nevoie de ei. Cu toate că deznădejdea irupe din interiorul paginilor, că tristețea este una fără margini, acolo, undeva, există o speranță mereu închisă în sufletele oamenilor, singura care îi face să meargă mai departe, să lupte: speranța că, la un moment dat, vor revedea pământul natal și oamenii dragi pe care i-au pierdut. De asemenea, este povestea uniunii familiale, a apropierii, afecțiunii și a bunătății pe care toți acești oameni chinuiți o arată chiar și față de dușmani.





Acțiunea romanului „Printre tonuri cenușii” se petrece în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, anul 1941, moment în care, în confruntările dintre rușii aflați sub conducerea lui Stalin și naziștii conduși de Hitler au condus la dispariția completă de pe harta lumii a statelor Lituania, Letonia, Estonia și Finlanda, toate fiind anexate Uniunii Sovietice. Povestirea la persoana întâi, din perspectiva Linei Vilkas, o adolescentă lituaniană de doar cincisprezece ani, aduce în prim-plan drama poporului lituanian, care, asemenea vecinilor lor, a fost condamnat la un lung exil, îndepărtat de pe propriul pământ și supus la chinuri inimaginabile în lagărele din Siberia.





Lina este o tânără dintr-o familie bună, fiică de rector universitar, cu planuri mari pentru viitor: își dorea să devină un mare artist, asemenea pictorului Munch, iar visul său părea aproape de a deveni realitate, fiind admisă la Școala de Artă din Vilnius. Povestea ei de dinainte de ocuparea sovietică o aflăm din scurtele întoarceri în trecut ale Linei, prin intermediul introspecției, când anumite evenimente exterioare extrem de grele și de dureroase o fac să își amintească de vechea ei viață, fapt care îi dă puterea de a merge mai departe.

Însă, toate idealurile ei și planurile familiei sale sunt distruse într-o singură noapte, când Lina și familia ei (mama – Elena și fratele de doar zece ani – Jonas) sunt rupți de tot ceea ce cunosc și aruncați în necunoscut. Sunt despărțiți de tatăl lor, asemenea multor altor copii, fără posibilitatea de a afla despre soarta acestuia și fără a cunoaște vina care li se aduce. Povestea lor este povestea tuturor lituanienilor, pe care Lina simte nevoia să o prezinte lumii întregi. Chiar dacă viețile pierdute și destinele ratate nu pot fi întoarse, speră ca, în viitor, datorită poveștii ei, istoria să nu se mai repete.





Familia Vilkas este urcată într-un camion și purtată alături de alți lituanieni, printre care chiar și o mamă și pruncul ei abia născut, spre gară, loc și așa arhiplin. Nimeni nu știe ce îi așteaptă, dar cu toții știu că nimic bun nu va putea rezulta din înstrăinarea lor de propriile case. Lina spune:

„Ne-am croit drum prin mulțime, precum o bărcuță surprinsă de furtună, fără să știm dacă aveam să ne scufundăm sau să plutim.”



Viața oamenilor nu valorează nimic, ei chiar sunt transportați în vagoane destinate în mod normal vitelor, pe care scrie hoți și prostituate, spre destinații necunoscute, hrăniți doar cu lături și oferindu-li-se doar câteva guri de apă. Nu au toalete, paturi, scaune, nimic… Totul este plin de sărăcie, de durere, iar bolile provocate de mizerie își fac simțită prezența, ducând la moartea multora dintre ei, în special a copiilor și a bătrânilor, Observăm astfel procesul de dezumanizare a NKVD-iștilor, oamenii din poliția secretă sovietică, pentru care viețile lituanienilor nu înseamnă nimic, sunt simple obiecte de schimb, simple bunuri prin care ei își pot obține bunăstarea… În momentul în care rămânerea lui Jonas alături de familie este garantată de către oferirea unui ceas din aur către un soldat rus, Lina spune cu durere:

„V-ați întrebat vreodată cât valorează viața omenească? În dimineața aceea, viața fratelui meu valora cât un ceas de buzunar.”





Asistăm la degradarea lituanienilor, care, pe măsură ce se îndepărtează de casă, ajung să își piardă tot mai mult calitatea de oameni și sunt tratați asemenea unor animale sau chiar mai rău decât acestea: deși trăiesc într-un lagăr din Siberia, din Altai, în case din chirpici, deși muncesc enorm pentru sovietici în fermele lor de cartofi sau de sfeclă, lituanienii nu primesc nimic, nici hrană, nici apă, nici îmbrăcăminte, nici măcar demnitate. Ei sunt puși la muncă în mod continuu și plătiți în rații de doar 300 de grame de pâine… Oamenii ajung să mănânce tot ceea ce găsesc prin gunoaie, să ofere la schimb lucruri pentru o bucată de pâine.



Cu toate acestea, observăm unitatea care se creează între lituanieni, care, deși departe de casă, se unesc unii cu alții pentru a se ajuta, pentru a deveni sprijin unul pentru altul. Nu contează cine și de unde sunt, cu toții încearcă să fure o bucată de mâncare pentru celălalt, să ofere alinare și ajutor atunci când unul dintre ei era bolnav sau cuprins de disperare. Mamele încearcă să fie puternice pentru propriii copii, rupând-și hrana de la gură pentru ca ei să prindă un pic de putere, fostele profesoare spun povești pentru a îi alina pe micuții ce au trăit și văzut prea multe orori… Toți sunt acolo pentru celălalt. Știu că nu au de ales, dar încearcă să își aline unul altuia dorul de casă și de cei dragi, pierduți undeva în multele lagăre.




Toate caracterele romanului sunt foarte puternic creionate, ajutându-te să te poți pune în pielea lor și să trăiești alături de ele, cu maximă intensitate, fiecare nouă durere pe care acestea o simt. Mi-a plăcut Lina și faptul că este extrem de matură, vede lucrurile foarte limpede și nu își lasă onoarea deoparte și dorința de a lupta pentru viața ei și a celor dragi, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul ei. Am iubit-o pe Elena, mama Linei și a lui Jonas, pentru bunătatea și empatia ei nemaipomenit de mari, care o fac capabilă să ajute pe oricine, chiar și pe dușman. Mi-a plăcut Jonas, care, în ciuda vârstei lui foarte mici, este extraordinar de protectiv și de inteligent. La rândul său, Andrius este un adolescent pe care nu ai cum să nu îl remarci, care observă totul cu cea mai mare obiectivitate și profită de orice situație pentru a putea să îi ajute pe ceilalți, indiferent de pericolele la care se expunea... 


Romanul atinge subiecte și teme deosebit de dureroase: pierderea caselor, a pământului, a țării, dezrădăcinarea, dezumanizarea, chinul pe Pământ provocat de alții, oameni picați la mijloc în jocul marilor puteri ale lumii, lipsa hranei, lipsa demnității umane, exilul ca un sacrificiu suprem pentru alte rude care au reușit să fugă și să își împlinească visele… „Printre tonuri cenușii” este o carte care te pune față în față cu realitatea, obligându-te să te întrebi cum de a fost posibil așa ceva, cum de nu au observat toți ceilalți oameni toate ororile care se petreceau în lume, dar și să îți dorești ca bunătatea de care au dat dovadă lituanienii, dragostea lor față de orice și de oricine, chiar și de dușmani, să existe în inima fiecăruia, pentru ca astfel lumea să devină un loc mai bun și istoria să nu se mai repete. Romanul Rutei Sepetys este unul care se citește prin intermediul sufletului, care trebuie vizualizat prin intermediul minții și păstrat acolo, într-un colț, pentru a fi o lecție pentru toate celelalte generații viitoare.




4 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Dacă nu ai citit-o încă, ți-o recomand cu drag 💖 Este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit până acum.

      Ștergere
  2. Abia așteptăm să îți citesc impresiile! Eram sigura ca tu vei reuși sa redai atât de bine dramatismul și frumusețea acestei cărți. Te felicit!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc din suflet! 💖 E o carte minunată, mi-a creat atât de multe stări...

      Ștergere


Prin comentarea la această postare sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

Vizitatorii blogului


website hit counter