marți, octombrie 25

ERIC EMMANUEL SCHIMITT: OSCAR ȘI TANTI ROZ

     Știți acele cărți care te cutremură până în adâncul sufletului și care te lasă mult timp cu gândul la povestea lor, datorită forței extraordinare a mesajului transmis în paginile lor? O astfel de carte este „Oscar și Tanti Roz”, cel mai cunoscut roman al lui Eric Emmanuel Schimitt. Opera te mișcă până în adâncul sufletului și te face să te gândești la efemeritatea vieții umane, la destinul de pe acest Pământ, care oricând poate fi oprit de o boală necruțătoare. Ea te ajută să înțelegi că viața în sine este minunată și că fiecare moment al ei trebuie trăit cu maximă intensitate:
     „Am încercat să le explic părinților mei ce-i viața, un cadou foarte tare. La început supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viața veșnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârșit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar de împrumut. Și atunci încercăm s-o merităm.”

***************

     Deși este un roman scurt ca întindere, se citește rapid (mie mi-a luat aproximativ o oră), povestea adusă în fața cititorilor este una deosebit de sensibilă: aceea a copiilor bolnavi de boli incurabile, aflați în faze terminale, care se confruntă cu o realitate pe care niciun copil nu ar trebui să o cunoască la o vârstă fragedă și care le provoacă adulților din jurul său goluri imense în suflete și suferințe de nedescris, din cauza neputinței de a îi ajuta pe cei care îți sunt cei mai dragi.
     „Oscar și Tanti Roz” este povestea lui Oscar, un băiețel de doar zece ani, bolnav de leucemie, care înțelege cu o maturitate ce trece dincolo de vârsta sa că operațiile și tratamentul nu au avut niciun efect asupra sa, și că va muri în curând. Este furios pe faptul că toți adulții par neputincioși și că au acel sentiment de milă și de vinovăție în ochi, pentru că nu îl pot salva. El spune cu durere:
„Într-un spital, dragă Dumnezeu, de îndată ce pronunți cuvântul «moarte», nimeni nu te mai aude. Poți fi sigur că în jurul tău se va produce un gol de aer și toți au să se ia la întrecere care mai de care să schimbe vorba.”



     De asemenea, referitor la părinții săi, Oscar își exteriorizează sentimentele în fața lui Tanti Roz, spunându-i că ar vrea ca ei să îl iubească și acum cum o făceau înainte, când era sănătos, și să îi fie alături ca unui copil normal:
„N-au curajul să-mi vorbească. Și cu cât le e lor mai frică, cu atât am și eu impresia că sunt un monstru.”

     Singura care pare să îl înțeleagă este Tanti Roz, o infirmieră mai în vârstă care folosește tot felul de jocuri și care inventează povești despre o presupusă carieră anterioară a ei în wrestlling doar pentru a lumina ultimele zile ale băiețelului, a cărui casă este de acum spitalul, unde de multe ori se simte singur sau prea sufocat de dragostea excesivă a părinților, care încearcă să compenseze neputința lor de a își vindeca propriul copil prin oferirea de cadouri. Tanti Roz este cea care îi propune copilului să se apropie de Dumnezeu, despre care părinții îi spuseseră că nu există, descriindu-i lui toate problemele lui și cerându-i Lui anumite lucruri, care să îl facă să simtă că e mai puțin singur:
„… scrie-i lui Dumnezeu ca să nu te simți singur.”

      Astfel, întreg romanul este scris din perspectiva lui Oscar, care îi scrie lui Dumnezeu toate formele sale. Pentru el, Dumnezeu devine un fel de prieten, căruia îi faci urări, îl inviți în vizită și îi ceri diverse lucruri pe care tu singur nu le poți îndeplini.
     Tot Tanti Roz este cea care îl învață să privească totul dintr-un alt unghi, să vadă fiecare zi ca fiind egală cu 10 ani, deoarece totul este relativ, iar omul poate trăi doar ceea ce consideră el și tot el este cel care își impune limite. Astfel, Oscar reușește să treacă prin toate etapele vieții: adolescență, maturitate, căsătorie, pierderea soției…
     În ciuda vârstei fragede, Oscar le oferă tuturor celor din jur un exemplu de urmat, face față cu maturitate și chiar cu inocență, curaj, răbdare și uneori, cu veselie, la toate momentele grele pe care le traversează. Tot el le oferă putere celor din jur, cerându-le să nu se simtă vinovați pentru tot ceea ce îndură el. El este puternic, punându-și încrederea în Dumnezeu, spunând:
„… o să încerc să îmi păstrez încrederea atunci când are să-mi fie frică.”

     Atât Oscar, cât și ceilalți copii din spital, par a lua suferința și moartea în râs, acesta fiind modul lor de a face față tuturor greutăților. Ei își oferă porecle prin care arată că își acceptă soarta: astfel, un copil cu arsuri, e numit Bacon, o fetiță cu o boală gravă a sângelui este numită Peggy-Blue și chiar și Oscar își spune Cap-de-Ou, din cauza formei capului pe care boala i-a adus-o.

***************

     „Oscar și Tanti Roz” este o poveste extrem de emoționantă, care vă va aduce cu siguranță lacrimi, dar care vă va determina să priviți viața dintr-o altă perspectivă și să trăiți fiecare clipă cât mai intens posibil. Este un roman pe care vă invit să îl descoperiți, alături de toate sentimentele pe care acesta le produce…




duminică, octombrie 23

MARGARET MITCHELL: INSULA PIERDUTĂ


     Anul 1995 a fost unul al unei frumoase surprize editoriale: acesta este anul în care s-a descoperit o nouă operă a lui Margaret Mitchell, autoarea celebrului roman „Pe aripile vântului”. Scrisă pe două caiete de școală, cu mult înainte de opera care a făcut-o celebră, pe când scriitoarea avea doar 16 ani, a fost descoperită nuvela „Insula pierdută”, o scriere care arată talentul extraordinar al scriitoarei și lasă să se întrevadă forța creativă de mai târziu.
     Modul în care a fost descoperit manuscrisul este unul special, dezvăluind o anumită poveste existentă între Margaret și Henry Love Angel, vecinul ei veșnic îndrăgostit de ea, unul dintre cei 5 curtezani ai săi. De asemenea, nuvela dezvăluie și prietenia puternică existentă între Margaret și Courtney Ross, prietena ei cea mai bună, fapt pentru care personajul feminin principal împrumută numele acesteia.

֎֎֎

     „Insula pierdută” ne transpune în lumea orientală din timpul existenței misionarilor, când aceștia lăsau confortul propriilor case pentru a îi ajuta pe cei aflați în nevoie și pentru a îi educa. Un astfel de misionar este Courtney Ross, o americancă de doar 19 ani, micuță de înălțime – „mica doamnă” cum o numesc cei care o iubesc, dar cu o forță sufletească extraordinară, a cărei bunătate o determină să plece tocmai la Tropice, pe insula Laysen din arhipelagul Tonga, o insulă populată cu japonezi, chinezi, corcituri și foarte puțini albi… Bill Duncan, personajul narator al acestei povești, numește acest loc astfel:
„E iadul pe Pământ și japonezii aceia sunt niște diavoli.”
     Bill Duncan este cel care, ajuns la vârsta senectuții, rememorează acele zile zbuciumate din viața sa, pe când făcea comerț alături de căpitanul Jim Harrison, vânzând diverse lucruri pe insulele arhipelagului. Pentru el, acea perioadă a fost una marcantă, pentru că a întâlnit o iubire ce din start era imposibilă din cauza diferențelor sociale existente. El este secund pe vasul Calilan, intră întotdeauna în conflicte și cunoaște oamenii doar dintr-o privire. La un moment dat, pe vasul lor sosește Courtney Ross, pe care nimeni și nimic nu o împiedică să se oprească din ceea ce dorea să facă: să fie misionară într-o zonă sălbatică. Nici măcar rugămințile lui Douglas Steel, atletul care o urmează până la capătul lumii doar pentru a o convinge să îi fie soție, nu o determină să își schimbe gândul. Ea afirmă:
„Sunt misionară și am de gând să spăl mici japonezi murdari și să-i învăț să nu mai bage cuțitul în oameni.”
     Bill Duncan e irlandez, trecut prin viață, și înțelege că dragostea lui nu se va împlini vreodată, dar iubește să stea în preajma fetei, căreia îi promite ajutorul în orice situație și căreia îi apără onoarea atunci când îi aude pe ceilalți vorbind nu tocmai cuviincios despre ea. Însă, ceea ce îl sperie este faptul că Juan Mardo, un bărbat pe jumătate japonez, pe jumătate spaniol, o dorește pe Courtney, iar el știe că din partea acestuia nu poate exista niciun fel de respect față de o femeie. El spune:
„Trăiam de cinci ani în Orient și știam că pentru un japonez viața și onoarea unei femei nu valorează aproape nimic.”

֎֎֎

Oare ce se va întâmpla odată ajunși pe insulă? Va reuși Courtney să își ducă planul la bun sfârșit și să îi educe pe localnici? Va reuși Douglas să o convingă să se întoarcă în America? Cum se va rezolva conflictul existent cu Juan Mardo? Care este finalul acestei povești?
Vă invit să citiți această nuvelă, numai bună la ceas de seară.




sâmbătă, octombrie 22

O. G. ARION: TE VOI GĂSI (VOLUMUL 2 DIN SERIA „NEMURITOR”)



  Zilele acestea m-am întors către vechi prieteni, în lumea minunată creată de Oana Arion, în care nimic din ceea ce cunoaștem nu este așa cum ne închipuim și în care elementele mitologice se împletesc cu cele ale lumii reale, fantasticul irumpe în real, iar povestea te face să crezi că toate personajele și lumea lor sunt chiar în fața ta.
     Tocmai am terminat de citit volumul doi din seria „Nemuritor” – romanul „Te voi găsi” și încă sunt cuprinsă de vraja creată de stilul și acțiunea acestei cărți. Este mult mai greu de redat în cuvinte toate sentimentele încercate pe tot parcursul operei, deoarece acțiunea este foarte alertă, nu te lasă să te plictisești deloc, când crezi că lucrurile încep să se așeze și să intre pe un făgaș normal, ceva neașteptat se întâmplă, schimbând cursul poveștii la 90 de grade… Am parcurs pagină după pagină cu adrenalina la maxim, pentru că totul se derulează în fața ochilor tăi… Primul volum mi-a plăcut la nebunie, însă acest al doilea volum m-a fascinat cu toate locurile minunate pe care le vezi prin ochii personajelor, precum și prin toată intensitatea trăirilor și a tuturor aventurilor prin care trec caracterele.

֎֎֎֎

     În primul volum, spre finalul acestuia, Arrio Raul (vampirul cel fermecător, iubitul Victoriei Grey, cea aleasă să fie purtătoarea argintului lui Egill, fapt care o introduce în lumea fantasticului) îi spune Victoriei că indiferent de cale, de cât de mult va rătăci de la aceasta, el o va găsi… Titlul romanului reia această temă, numai că misiunea găsirii îi este transferată Victoriei, pentru că Arrio este cel care dispare fără urmă în timpul călătoriei făcute alături de Ian Tomasson, nemuritorul proprietar al argintului. Nimeni nu știe unde ar putea fi vampirul, iar primul gând al Victoriei este acela că a părăsit-o pentru că s-ar fi plictisit de ea… Însă nu aceasta este senzația pe care o avusese înainte de a afla că iubitul ei a dispărut, ci o durere fizică acută:
„Simțeam fiori reci pe spinare și pe ceafă și mă simțeam paralizată de o frică inexplicabilă. Apoi, cu fix trei secunde înainte să înceapă să vibreze, am atins telefonul. Vocea lui Ian îmi sună în ureche, stranie și îndepărtată:
- Victoria, mă auzi?
- Da, am șoptit eu tremurând.
- Arrio a dispărut.”
     Acesta este punctul care o determină pe Victoria să lase confortul vieții ei, care intrase oarecum pe un făgaș normal, și să urce în primul avion care o duce în Franța, unde o așteaptă Ian. De la el, află că, deși nu este foarte sigur, cel mai probabil Arrio a fost răpit, fapt care li se va confirma mai apoi, din semnalmentele date de cei care îl văzuseră în noaptea dispariției: vampirul părea bolnav (deci, fusese folosit arsenicul pentru a îi slăbi puterile). După câteva clipe de disperare, Victoria își adună toate forțele pentru a lupta pentru dragostea ei, în încercarea disperată de îl găsi pe cel pe care îl iubea cu toată ființa, cel care o ajută să treacă dincolo de efemer și să ajungă în eternitate așa cum frumos spune poemul lui Rumi citat în carte:
„(…) Nu te teme de moartea a ceea ce este cunoscut.
Dacă mori pentru ceea ce este temporal, vei ajunge dincolo de timp.
Să mori!
Taie acele lanțuri care te țin prizonier în această lume de atașamente!
Să mori!
Să mori pentru ceea ce este efemer și vei deveni etern!”
     Titlul este reiterat prin cuvintele pline de dor pe care le rostește Victoria, promisiunea pe care aceasta i-o face sufletului său pereche:
„Oh, dragul meu Arrio, unde ești? Te voi găsi, nu contează ceea ce ce va trebui să fac pentru asta, dar te voi găsi, Arrio, te voi găsi!”

֎֎֎֎

     Dacă primul volum ne introducea în lumea mitologică scandinavă, acest al doilea volum ne poartă în lumea mitică a legendelor celtice, aducând în fața noastră noi personaje specifice mitologiei irlandeze: Serena, o elfiță frumoasă, cea care o apără pe Victoria în drumul ei de căutare a lui Arrio și cea cu care se împrietenește, și Elathar, fomorul, un nemuritor dintre primii nemuritori existenți, unul dintre cei originari, un alt personaj ajutor al personajului central.
Acțiunea ne poartă pașii întâi în Franța, la Lyon, pentru a ne transporta apoi în Irlanda, în lumea descântecelor și a vrăjilor, în care magia devine posibilă. Totul se desfășoară într-un mod foarte alert: faptul că Arrio a fost răpit devine o certitudine și o scrisoare anonimă le indică faptul că aceasta este închis într-un castel fortăreață și, mai mult decât atât, cineva încearcă să o ucidă pe Victoria… În același timp, mai multe femei însărcinate dispar, iar acest fapt pare a fi legat de răpirea vampirului. Apar și alte personaje dintre nemuritorii originari: vampirii Lilith și Damnor, fapt care face ca pericolul să fie mult mai mare și acțiunea mai intensă. De asemenea, descoperim un alt personaj fantastic, Einar, un nifilim, o persoană născută din combinația dintre un nemuritor și o muritoare.
     Căutările aduc noi elemente în poveste: Victoria pare a avea puteri supranaturale, care abia se conturează, una dintre acestea fiind posibilitatea de a pătrunde în mintea celor cu care intra în contact:
„Poți să vezi, șopti ea cu teamă. (…) Îi vezi pe ei. Vezi prin ochii lor. Devii… ei. Însemnată!”
    Aceasta pare a proveni din tangența pe care a avut-o cu argintul blestemat și cu moartea ei și revenirea la viață din momentul primului ei contact cu lumea supranaturală. Această nouă putere a ei o va ajuta să se transpună în mintea iubitului ei (de care o leagă sângele din care băuse). Aventurile devin mult mai alerte și căutările îi duc cu pași mărunți mai aproape de descoperirea adevărului și de găsirea celui pierdut. Bătăliile sunt intense, Victoria își descoperă și alte puteri, micul ei dragon din primul volum, Gunther, se dovedește a fi la fel de surprinzător, și el având, la rândul său, puteri nebănuite…

     Toate acestea și multe altele vă invit să le citiți citind romanul. Vă asigur că simțurile voastre vor sta treze până la final, că veți pătrunde în lumi fantastice, că veți descoperi povești supranaturale ce păreau imposibile, o Victoria Grey mult mai cutezătoare și mai plină de imprevizibil, bătălii între nemuritori mult mai puternici, plus multe alte surprize.





joi, octombrie 20

FLOARE-DE-ZĂPADĂ ȘI EVANTAIUL SECRET - LISA SEE


   
     Acăutat „Floare-de-Zăpadă și evantaiul secret” de Lisa See foarte mult timp și, recunosc, am așteptat-o cu nerăbdare. Aveam foarte multe așteptări legate de această carte, iar ea mi le-a întrecut cu mult.
     Nu am mai găsit demult un roman care să mă sensibilizeze atât de tare, care să îmi creeze nenumărate stări, de la voioșie la revoltă acerbă pentru tot ceea ce se petrecea chiar sub ochii mei. Destinul personajelor principale este unul la care nu mă așteptam și m-a surprins forța, tăria de caracter a acestor femei, care, deși au fost extrem de încercate de soartă, au reușit să își clădească anumite vieți și să lege prietenii ce trec dincolo de spațiu și timp.
     Romanul este foarte bine documentat și ne transpune în China secolului al XIX-lea, într-o lume dominantă de bărbați, în care femeia este lipsită de valoare, iar practicile și cutumele sociale sunt ridicate la cel mai înalt rang. Autoarea reușește să surprindă lumea satului chinezesc, al neamului Yao, în care lipsa de cultură face loc tradițiilor și superstițiilor, toate menite să asigure bunăstarea societății. La toate acestea, se adaugă elementul central al romanului: scrierea Nu Shu, o scriere secretă a femeilor, prin care acestea își puteau plânge suferința traiului greu și duce mai departe poveștile și superstițiile locului. Lisa See a cuprins în cartea sa o serie de legende etiologice, culese din zonele vizitate pentru documentarea făcută pentru realizarea acestui roman.

֎֎֎

     
„Floare-de-Zăpadă și evantaiul secret” este o scriere realizată la persoana întâi, din perspectiva matură a lui Floare-de-Crin, o fată săracă, devenită, printr-o serie de împrejurări, una dintre cele mai importante femei din zonă, soția unui șef de sat. Deși povestea este scrisă de către Floare-de-Crin, romanul este, așa cum arată și titlul, povestea lui Floare-de-Zăpadă, o tânără cultivată, dar lipsită de noroc și poate puțin mult prea independentă în gândire și mult prea dornică de a cunoaște mai multe despre mediul înconjurător, despre lumea exterioară decât îi permitea statutul ei de femeie, al cărei unic scop era acela de a aduce pe lume fii și de a duce mândria soțului și onoarea acestuia mai departe.
     Acțiunea romanului se desfășoară în mod cronologic, surprinzând etapele vieții celor două eroine, începând cu copilăria, apoi adolescența, viața maritală și bătrânețea. Denumirea acestor etape este metamorfozată, sugerând care erau îndatoririle femeii în fiecare etapă a vieții ei. Floare-de-Crin spune cu privire la acest lucru:
     „Viața mea a avut un curs normal: zile de fiică, zile de strângeri ale părului, zile de orez și sare, iar acum – șederea în tăcere.”
     Descoperim în paginile acestei cărți elemente ale vieții din satul chinezesc, lucruri ce ne par barbare privite din perspectiva civilizației de astăzi, dar care, vreme de foarte mulți ani, au constituit elemente de ierarhizare socială în societatea chinezească. Ierarhia era clară: bărbatul avea voie să facă tot ceea ce dorea, era văzut asemenea unui zeu, era instruit, avea voie să iasă din casă, să își aducă atâtea concubine câte dorea… Femeia, în schimb, era considerată a fi ceva fără valoare, iar întreaga ei viață era o luptă continuă pentru a se menține în viața socială. Ea nu avea aceleași drepturi ca frații ei, trebuia să fie supusă tatălui și fraților ei, să își recunoască inferioritatea socială în fața acestora.
Era adeseori analfabetă, singura educație permisă fiind cea a scrierii secrete Nu Shu, o scriere mai mult fonetică, în rest, trebuia să învețe treburile gospodărești, cum anume să se supună soțului. Căsătoria era una aranjată, alianțe între familii, fără ca mirii să se vadă înainte, iar până la nașterea unui copil, femeia trebuia să locuiască încă în casa părinților, după care devenea proprietatea soțului. În casa acestuia, ea îndura atât umilința din partea soțului, care adesea o lovea, cât și din partea soacrei, care o disprețuia. Femeia era considerată doar o altă gură de hrănit. Modalitățile prin care aceasta își putea câștiga un anumit loc în familia soțului erau reprezentate de cât de mic era piciorul (acesta era legat în jurul vârstei de 6-7ani, cu toate degetele, excepție cel mare, în interior, pentru a ajunge la o formă perfectă de 7 cm. Multe femei mureau în timpul acestei torturi, pentru că procedura dura luni întregi, poate chiar ani, până se atingea perfecțiunea, iar cele care aveau picioare mari erau servitoare, concubine sau mica noră, cele mai de jos poziții sociale), apoi, dacă era soția fratelui cel mare, reușea să își asigure un anumit statut în societatea noii familii, iar aducerea pe lume a unui fiu era ceva extraordinar, statutul ei crescând. Soacra era elementul central, mai importantă decât soțul și copiii, ea trebuind adorată și slujită, de aceasta depinzând liniștea familiei.
      Pe acest fundal, se desfășoară povestea lui Floare-de-Crin și a lui Floare-de-Zăpadă, cele două flori unite pe viață printr-o relație numită de laotong (suflete-pereche). Pentru a supraviețui într-o lume a bărbaților, în care femeia petrecea timp doar în iatacul de sus, iatacul femeilor, fără a avea acces la lumea exterioară, femeile creau povești în Nu Shu, un fel de frății de cruce între fete de aceeași vârstă, prietene apropiate până la căsătorie, sau frății post-maritale, sau frății de văduve… Laotong era ceva mai mult de atât: trebuiau ca 8 elemente să se potrivească (ziua și anul nașterii, zodia, mărimea picioarelor etc.), iar fetele unite astfel deveneau mai mult decât prietene pe viață, era o relație asemenea celei maritale, în care persoana de lângă trebuia iubită cu bune și cu rele.

     Floare-de-Crin face parte dintr-o familie săracă, dar faptul că, în urma legării picioarelor, a ajuns la o mărime de 7 cm, acest fapt i-a permis să acceadă social și să spere la o căsătorie într-o familie mai bună. De asemenea, acest fapt i-a permis să poată fi laotong a lui Floare-de-Zăpadă, o tânără de aceeași vârstă cu ea, dar dintr-o familie mult mai bogată. Între cele două se leagă o prietenie deosebită, bazată pe iubire reciprocă. Adevărul pe care Floare-de-Crin îl va afla despre prietena ei după căsătorie, și anume că aceasta fusese odată bogată, dar sărăcise din cauza consumului de opiu al tatălui fetei le apropie și mai mult. Însă poziția socială face ca interacțiunea dintre ele să fie mai dificil de îndeplinit: Floare-de-Zăpadă devine soția unui măcelar (cel mai rău lucru posibil), iar Floare-de-Crin este soția unui șef de sat, viitoarea doamnă Lu. Cea din urmă dă naștere la doi fii sănătoși și o fiică, dar Floare-de-Zăpadă nu este la fel de norocoasă, născând 5 fiice, care mor imediat, și doi băieți și o fetiță. Viața ei este foarte dificilă, este lovită mereu de soț, disprețuită de soacră, rămasă fără familie, care trăia din cerșit… Floare-de-Crin nu este capabilă să înțeleagă toate acestea, ea are o viață fericită, chiar și după revoltă și schimbarea împăratului, și consideră că urmarea tradiției și a superstițiilor o vor ajuta și pe prietena ei. Consideră că aceasta se plânge mult prea mult și află prea târziu adevărul despre prietena ei…



     Vă invit să aflați povestea frumoasă, extraordinar de sensibilă, a prieteniei dintre cele două femei și să descoperiți lumea plină de cutume a Chinei rural ecitind „Floare-de-Zăpadă și evantaiul secret”. Veți descoperi o lume cu totul nouă, vă veți revolta la nedreptățile petrecute, dar vă veți schimba și percepția asupra relațiilor cu cei din jur… O carte extraordinară și o scriitoare pe care abia am descoperit-o, dar pe care o trec pe lista de autori care trebuie explorați mult mai mult.


luni, octombrie 17

JOJO MOYES: „ULTIMA SCRISOARE DE DRAGOSTE”


     Romanul „Ultima scrisoare de dragoste (The Last Letter from Your Lover)” a lui Jojo Moyes prezintă o poveste emoționantă, despre puterea dragostei adevărate, care reușește să treacă dincolo de timp de spațiu și să supraviețuiască tuturor încercărilor pe care viața le aduce.
Dacă la început, cartea nu m-a cucerit, deoarece mi se părea că este un pic prea banală, două povești de dragoste interzise, dar nimic neobișnuit, dat fiind faptul că era vorba de lumea celor bogați, oricum construită pe altfel de principii decât cele ale omului obișnuit, pe măsură ce pătrunzi în interiorul poveștilor celor două femei, cartea te cucerește și te face să nu o mai lași din mână. Este vorba de aceeași forță narativă și de același stil extraordinar cu care mă cucerise Jojo Moyes încă de la „Fata pe care ai lăsat-o în urmă”.
     „Ultima scrisoare de dragoste” este o operă plină de emoții, de trăiri, mai cu seamă că prezintă un subiect sensibil: iubirea interzisă, cea cu o persoană căsătorită. Autoarea realizează un fel de cronică a iubirii, aceasta este analizată și prezintă rezolvări la astfel de cazuri, arată până unde anume trebuie să mergi pentru cel pe care îl iubești, dar aceasta numai dacă persoana cealaltă merită toate sacrificiile tale. Altfel, trebuie să ai puterea de a spune stop, aici totul s-a sfârșit, și să o iei de la capăt, cu forțe noi și cu o inimă deschisă spre nou, deoarece prima poveste de iubire, cea din trecut, arată că dragostea adevărată chiar există.

*************

     Jojo Moyes aduce în prim-plan două povești de dragoste din epoci diferite, dar care se unesc la un moment dat prin intermediul unei scrisori de dragoste, considerată a fi ultima primită, datorită conținutului ei: o cerere a unui bărbat ca persoana iubită să lase totul în urmă și să îl urmeze, pentru a o lua de la capăt împreună, în ciuda tuturor cerințelor societății. Această scrisoare este punctul de plecare a acțiunii romanului.
Ellie Haworth este o jurnalistă de succes, lucrează la ziarul Nation, are o situație materială bună și un apartament în Londra. Însă viața ei sentimentală nu este una foarte simplă: are o relație cu un bărbat căsătorit, care nu îi este alături în momentele cele mai importante sau mai dificile, dar pe care ea îl iubește extraordinar demult. Nu cunoaște cu adevărat situația lui familială, dar speră că, într-o zi, el își va părăsi soția și copiii și îi va fi alături trup și suflet. El nu i-a promis niciodată acest lucru, iar prietenii ajung să o condamne pentru alegerea pe care a făcut-o, considerând că ea doar visează, fără a vedea realitatea.
     În momentul în care descoperă o minunată scrisoare de dragoste de la un bărbat, un anume B, de o forță extraordinară, prin care îi cere unei femei să își lase soțul și viața pe care o duce pentru a fi alături de el, Ellie începe să își analizeze sentimentele și să se gândească la propria relație.

*************

     Cel de al doilea fir narativ ne poartă din anul 2003 înapoi, în anii ’60, moment în care femeile nu se bucurau de o libertate extraordinar de mare, ele trebuind să fie soții și mame extraordinare, femei cu care să te lauzi în societatea în care trăiai, dar fără să te implici în niciun fel în afacerile soțului. Ele aveau mai mult un rol decorativ, nu aveau voie să aibă opinii proprii, dar trebuia să se prefacă mulțumite cu ceea ce aveau și să fie recunoscătoare soțului, care le oferea această viață. Într-un astfel de ambient trăiește Jennifer Stirling, o tânără extraordinar de frumoasă, dar care este forțată de împrejurări să trăiască în umbra soțului, Laurence Stirling, un om de afaceri de succes.
     Scriitoarea ne-o face cunoscută pe Jennifer în momentul în care aceasta se trezește într-un spital, unde se afla în urma unui grav accident de circulație. Memoria i-a fost afectată, iar odată întoarsă acasă, încearcă să își reia viața, dar totul pare a îi fi străin. Nu reușește să se regăsească în rolul pe care trebuie să îl joace în societate și nu simte nici un pic de afecțiune față de soțul ei, pe care îl găsește mult prea plictisitor și lipsit de orice fel de sentimente profunde. Însă, găsește niște scrisori de dragoste, de la cel pe care își dă seama că îl iubea și de care începe să își amintească în mod fragmentar. Împrejurările, neșansa, rea-voința celor din jur, face ca cei doi să nu se poată regăsi decât arareori, iar atunci pentru scurte momente, fiind mereu ceva care îi împiedică să rămână împreună. Dacă la început Laurence îi spune că iubitul ei a murit în accidentul de mașină avut, în momentul în care înțelege că totul a fost doar o minciună și că Anthony O’Hare, marele jurnalist și cel pe care îl iubește mai mult decât pe propria ființă, încă trăiește, fetița ei, Esmé, o împiedică să îl urmeze pe acesta. Este conștientă de faptul că nu ar putea să primească fetița spre îngrijire, fiind o mamă adulterină într-o societate care nu accepta așa ceva. Este sigură că nu va avea nici un fel de sprijin în cazul în care ar alege să plece, nimeni nu i-ar fi alături, nici măcar propria familie.
     Însă, apare oportunitatea: fosta secretară a lui Laurence îi face cunoscut lui Jennifer adevărul în legătură cu afacerea soțului ei: azbestul îmbolnăvea foarte mulți oameni în Africa, unora chiar cazându-le moartea, iar el a fost nevoit să îi mituiască pentru a nu își distruge afacerea. Acest lucru îi asigură libertatea, putând trăi alături de fiica ei departe de Laurence, însă nu și fericirea: în ciuda faptului că acum e liberă, Anthony (Boot) nu mai este în Londra, sau cel puțin așa i se spune de la ziarul la care acesta lucrează. Îl urmează în drumul spre Congo, dar nu reușește efectiv să îl găsească…
Cele două povești, cea a lui Jennifer și cea a lui Ellie, se întretaie în prezent, în anul 2003, când, lucrând la articolul pentru ziarul Nation la care este angajată, Ellie află identitatea celor doi îndrăgostiți…

*************


Oare ce se va întâmpla cu cei doi, Jennifer și Ellie, vor reuși să se regăsească după 40 de ani? Vor mai putea ei relua o legătură pierdută în timp și în tinerețea lor? Ce s-a întâmplat cu cei doi, care au fost împrejurările nefavorabile care au dus la ruptura dintre cei doi?


Ce anume va face Ellie: își va continua relația cu bărbatul însurat, va fi acesta capabil să renunțe la familia sa pentru a fi cu Ellie? Oare ce va descoperi Ellie în urma analizei făcute sentimentelor sale, după citirea și observarea unei iubiri atât de mari ca cea dintre Jennifer și Anthony? Ce va alege ea să facă în privința propriei vieți?

     Vă invit să citiți romanul lui Jojo Moyes pentru a afla răspunsul la toate aceste întrebări…

*************


    „Ultima scrisoare de dragoste” are o forță evocatoare extraordinară, povești de viață și de dragoste minunate, care te determină să îți pui întrebări, să te analizezi și care îți arată cât de mare este puterea iubirii, ale cărei ecouri răzbat dincolo de timp și spațiu. 


vineri, octombrie 14

CĂLĂTORIA SPRE TINE ÎNSUȚI...




Lumea în care trăim, perioadele pe care le traversăm astăzi se află sub semnul vitezei în tot și în toate. Nici nu știi exact când a trecut ziua, săptămâna, luna, anul... Te afli în mijlocul vâltorii, a noianului de lucruri de făcut zilnic și parcă nici nu mai apuci să te vezi pe tine, să îți analizezi trăirile, emoțiile, gândurile de zi cu zi... Noaptea doar pici obosit pe pernă și a doua zi o iei de la capăt, alte alergături, alte lucruri care trebuie neapărat făcute...
La un moment dat, parcă nici nu vrei să te oprești din tot acest abis în care te afli, uneori îți e teamă de ceea ce vei descoperi atunci când vei sta o clipă pe loc și te vei analiza... Ai avut atât de multe vise, ți-ai dorit atât de multe lucruri, care, însă, s-au pierdut undeva pe drum între atâtea sarcini... Oare tu cea adevărată ce îți dorești cu adevărat? Cine ești tu, îți place viața pe care o duci, este ceea ce ți-ai imaginat că vei face?! De cele mai multe ori nu, pentru că tindem să le facem pe plac altora, de teama judecății, de teamă că îi vom pierde, de teamă că nu ne vor accepta așa cum suntem... Facem nenumărate compromisuri și uităm de visele noastre cele mai dragi...
Este bine ca uneori să te oprești în loc, cu siguranță sarcinile ce trebuie rezolvate se vor afla tot acolo, se va găsi cine să le îndeplinească... Oprește-te și analizează-te, descoperă-te! Pune-te pe tine pe primul loc măcar uneori și vezi ce anume trebuie schimbat pentru a te simți împlinit... Lasă totul deoparte și realizează acea călătorie inițiatică spre propria persoană, spre tine, spre adevăratul tău eu... Cu siguranță, vei vedea că vrei mai mult de la tine, de la viață... că poți mai mult, că ți-ai impus niște limite doar de dragul unor rutine, că poate doar ți-a fost mai comod așa sau doar mai ușor...
Ești cu adevărat fericit? Faci lucruri care să te împlinească sufletește? Dacă nu, pune punct acolo unde este cazul, ia anumite pauze, analizează-te și fă-te fericit! Nimeni și nimic nu este mai important decât tine însuți... Dacă tu ești fericit, îi poți face fericiți și pe cei din jurul tău...
E greu, dar nu imposibil...

Amintește-ți doar că ești important și că meriți mult mai mult... Iubește-te și fii bun și blând cu tine! Nu vei regreta...




sâmbătă, octombrie 8

FATA PE CARE AI LĂSAT-O ÎN URMĂ (JERTFA IUBIRII) - JOJO MOYES


     Romanul „Fata pe care ai lăsat-o în urmă (Jertfa iubirii/The Girl You Left Behind)” de Jojo Moyes prezintă povestea de viață a două femei care trăiesc în epoci și locuri diferite, dar care sunt unite de același lucru: iubirea față de soț și puterea de a înfrunta chiar și cele mai mari încercări cu fruntea sus. Cartea împletește evenimente trecute, din timpul primului război mondial, din Franța ocupată de naziști, cu cele prezente, din Londra anului 2006, totul fiind descoperit bucată cu bucată pe tot parcursul operei. Ceea ce le unește pe cele două femei este un tablou, ajuns acum celebru și foarte scump: Fata pe care ai lăsat-o în urmă. Poveștile sunt deosebit de sensibile, arătându-ți până unde merge o persoană din dragoste pentru cel de lângă ea și cât de multe poate îndura pentru persoana iubită.

******

     Prima parte prezintă evenimente care se petrec în timpul Primului Război Mondial, în micul orășel francez, situat nu departe de Paris, St. Pérone, în anul 1916, când naziștii au ocupat Franța și își exercită cu brutalitate drepturile asupra localnicilor, impunându-le un regim deosebit de auster: nu au alimente suficiente, decât cele primite pe rație și cele câteva produse obținute din diverse surse, la sume exorbitante, dar nici acestea suficiente; femeile sunt nevoite să trăiască fără a ști nimic despre soții lor, să își crească propriii copii în lipsuri; nu au lemne de foc, nu au libertate, nu au demnitate. Aici, într-o piațetă, se află hotelul familiei Besette, odată celebru și impunător, Le Coq Rouge, acum doar o umbră a ceea ce a fost cândva. El este condus de cele două surori: Hélène și Sophie (reîntoarsă în localitatea părintească pentru a își ajuta sora odată cu începerea războiului). Amândouă nu mai știu nimic despre soții lor și se confruntă cu fricile de zi cu zi, de îngrijirea localului așa cum se poate în condițiile date, de cei doi copii ai lui Hélène și de fratele lor de doar 14 ani, Aurélien. Nu au ce mânca, nu au cu ce încălzi clădirea, dorm împreună de teamă să nu găsească dimineața copiii înghețați, se luptă să rămână pe o linie de plutire… Singurele date pe care le primesc despre soții lor sunt scrisorile ajunse cu greu la primar și veștile venite de pe front dintr-un ziar clandestin. Cu toate că viața este grea, Sophie încearcă să îi ajute pe toți cei din jur și să le insufle speranță și putere.
     Una dintre puținele amintiri ale lui Sophie despre soțul ei, pictorul Édouard Lefèvre, este un portret al ei însăși, pe care se încăpățânează să îl păstreze în salon, la vedere, în ciuda faptului că rechizițiile nemților puteau să o lase fără el. Acesta atrage atenția noului Kommandant german, Friedrich Hencken, un om cu care se poate vorbi despre artă cu ușurință, care pare un om de cuvânt. El își face un obicei ca, alături de oamenii săi, să cineze la hotel, fapt ce le aduce fetelor oprobriul localnicilor. Toate acestea, precum și un dans din Ajunul Crăciunului al lui Sophie cu Herr Kommandant îi determină pe oamenii din micul orășel să ajungă să o disprețuiască pe Sophie și să uite tot ceea ce aceasta a făcut pentru ei. Trecând peste vorbele oamenilor care o dor cumplit, înțelegând că oamenii sunt tare nerecunoscători și că uită repede binele făcut, Sophie ajunge să îi ceară comandantului să o ajute să își revadă soțul, oferindu-i la schimb tabloul care o înfățișa pe ea și care lui îi plăcea atât demult… Totuși, Komandantul își dorea mai mult decât atât, o relație cu tânăra femeie pe care o admira, dar faptul că aceasta nu e capabilă să i se dea în totalitate, cu trup și suflet, îl înfurie. A doua zi, Sophie este ridicată de către naziști, timp în care este trădată de toți cei dragi, inclusiv de fratele ei, care o consideră colaboraționistă și o huiduie… Singurul lucru care îi dă speranță este speranța că Herr Kommandant se va ține de cuvânt și va ajunge la soțul ei…

Oare va reuși Sophie să ajungă la soțul ei sau este doar una dintre femeile de care germanii și-au bătut joc? Unde o vor duce aceștia: la Édouard sau într-unul dintre teribilele lagăre?

******

     Partea a doua a romanului prezintă Londra anului 2006, unde văduva marelui arhitect David Halston, Olivia (Liz) Halston, încă îi păstrează amintirea soțului ei și la 4 ani după moartea subită a acestuia în urma unui infarct. Pare că viața a stat pentru ea, încă locuiește în casa perfectă locuită de el, Casa de Sticlă, iar Liv nu crede că va mai reuși vreodată să își reia viața normală. Parcă a devenit o umbră a celui mort. Aceasta până când în viața ei apare în mod întâmplător Paul McCafferty, de care ajunge să se îndrăgostească. Povestea lor de dragoste pare imposibilă în momentul în care meseria bărbatului intervine între cei doi: el este recuperator de opere de artă furate în timpul celor Două Războaie Mondiale, iar un tablou, dăruit ei de către David în timpul lunii lor de miere din Spania (Fata pe care ai lăsat-o în urmă) devine obiectul unei astfel de reclamații. Din acest moment, începe lupta pentru tablou, care pentru Liv are o puternică semnificație sentimentală, pur și simplu nu se poate despărți de el. Procesul îi aduce nenumărate greutăți: este nevoită să își vândă casa atât de dragă, nu poate fi cu persoana iubită, chiar și cei mai apropiați prieteni o părăsesc… urmând, parcă, același destin ca al lui Sophie din urmă cu un secol, când toți cei dragi au ajuns să nu o înțeleagă și să îi judece gesturile, ce lor le rămân neînțelese…

Oare va reuși Liv să păstreze tabloul și să îl recâștige pe Paul sau totul este deja pierdut? Ce s-a întâmplat cu Sophie, cum se împletesc viețile celor două femei aflate în timpuri și locuri diferite, dar unite de determinare, putere și de un tablou?

Vă invit să citiți romanul pentru a afla destinul celor două femei, care se desfășoară asemenea unui puzzle…

******

      Mi-a plăcut foarte tare povestea lui Sophie, determinarea și lupta ei, dorința de mai bine și speranța la un viitor, în ciuda destinului extraordinar de greu pe care îl întâmpină. L-am admirat și pe Herr Kommandant, care reușește să rămână om chiar și când se află printre inamici.
   De asemenea, mi-a plăcut faptul că întreaga acțiune te ține alert pe tot parcursul celor 400 și ceva de pagini, că nu ți se dezvăluie totul, ci stai cu sufletul la gură până la ultima pagină pentru a afla adevărul… iar finalul este surprinzător și pe măsura poveștii prezentate.

******

      Nu mi-a plăcut faptul că a fost schimbat titlul cărții, mi se pare că povestea se desfășoară în jurul tabloului, a Fetei pe care ai lăsat-o în urmă, iar jertfa iubirii nu există neapărat… Este mai mult o luptă pentru persoana iubită, o dragoste adevărată care trece peste orice, dar nu este neapărat ceva la care renunță cele două personaje în mod inconștient. Amândouă personajele feminine sunt femei puternice, face ceea ce doresc, nu se tem de oameni, deci nu au de ce să jertfească vreun lucru, fac doar ce le dictează inima.

     De asemenea, nu mi-a plăcut festa pe care Édith (fiica lui Lilliane, tânără ostracizată pentru că stătea în compania nemților, care, într-un final, se va dovedi cea care a riscat totul pentru a le aduce vești de pe front prin ziarul clandestin) i-a jucat-o lui Herr Kommandat. Mi se pare că pierderile pe care le-a suferit la o vârstă atât de fragedă au făcut-o să dorească să se răzbune, doar că a făcut-o pe cine nu trebuia. Nu a fost capabilă să înțeleagă exact circumstanțele și realitatea.
     


marți, octombrie 4

LUNA JOJO MOYES



     Atunci când citesc o carte, îmi place să știu cât mai multe despre autorul acesteia, parcă mă ajută mai mult să pătrund în atmosfera creată prin acțiunea adusă în fața mea, ca cititoare. Din mediul virtual, am aflat despre Jojo Moyes, o scriitoare foarte apreciată printre autorii contemporani, cu foarte multe cărți în limba engleză, având traduse în limba română doar trei romane, unul dintre ele bucurându-se și de o ecranizare reușită. Îmi doresc demult să îi citesc o parte din romane, iar luna octombrie am spus că i-o dedic în mod special. Mi-am dat seama că nu știu cum anume ar trebui pronunțat numele ei, care poate avea diferite variații… fapt pentru care am căutat mai multe informații. Vă prezint în cele ce urmează câteva date despre autoare și despre cărțile ei, universul operei sale și lumile în care ne invită să ne aventurăm.

֎֎֎֎֎

     Pauline Sara Jo Moyes, cunoscută în lumea literară drept Jojo Moyes, este o scriitoare și jurnalistă britanică. S-a născut în anul 1969, în Londra, unde a și crescut. După numeroase slujbe pe care le-a avut, de la controlor de minicab și persoană care scrie anumite memorii și expuneri pentru oamenii orbi pnă la scriitpr de broșuri pentru Vlub 18-30, ea a ajuns să se licențieze la Royal Holloway și Bedford New College, din cadrul Universității londoneze. În anul 1992, a reușit să obțină o bursă finanțată de ziarul The Independent, care i-a permis să ia parte la cursuruile postuniversitare de ziaristică.
     Apoi, Jojo Moyes a lucrat ca urnalist timp de 10 ani, incluzând un an la South China Morning Post din Hong Kong, unde a ocupar posturi de reporter, editor asistent și corespondent pentru secția de arte și media.
     Jojo Moyes s-a remarcat ca romancieră în anul 2002, când prima ei carte – Sheltering Rain, a fost publicată. După aceasta, a scris alte 11 romane, toate acestea fiind apreciate pe scară largă.
     Ea a câștigat Romantic Novelist’s Award de două ori, iar romanul Me Before You (Înainte să te cunosc) a fost nominalizat pentru Cartea Anului și UK Galaxy Book Award. Acest roman a fost vândut în peste 8 milioane de exemplare, în multe locuri din lume. Ecranizarea acestei opere cu Sam Claflin (actorul din Jocurile foamei) și Emilia Clarke (actrița din Urzeala tronurilor) a fost lansată în iunie 2016 și s-a bucurat de un real succes. Textul pentru adaptarea cinematografică a fost scris chiar de Jojo Moyes.
     În prezent, Jojo trăiește (și scrie) la o fermă din Essex, Anglia, alături de soțul ei, jurnalistul Charles Arthur, și cei trei copii ai lor.

֎֎֎֎֎

     

       Înainte să te cunosc este o poveste de dragoste pentru generaţia de azi, despre o iubire neaşteptată între doi oameni care nu au nimic în comun. O carte romantică şi imprevizibilă, care îi va provoca pe cititori să se întrebe ce e de făcut atunci când, de dragul celui pe care îl iubeşti, trebuie să-ţi sacrifici propria fericire.





       After you este continuarea romanului înainte să te cunosc, în care Lou Clark trebuie să meargă mai departe după moartea lui Will. Ușile s-au închis și o mulțime de întrebări apar, însă viața trebuie să continue: simplă și sigură. Un mod frumos de a discuta despre viață, dragoste și durere.




       Ultima scrisoare de dragoste aduce în discuție povestea din trecut a lui Jennifer şi cea actuală a lui Ellie, ambele implicând o dragoste pătimaşă şi interzisă, se împletesc într-o drama de mare intensitate emoţională, în care scrisorile de dragoste readuc la viaţă o iubire care sfidează timpul.




      Jertfa iubirii este povestea captivantă a două femei despărţite de un secol, dar unite prin hotărârea lor de a lupta pentru ceea ce iubesc.


Vizitatorii blogului


website hit counter