marți, august 30

CAROLE MATTHEWS: CLUBUL IUBITOARELOR DE CIOCOLATĂ






Am descoperit romanul lui Carole Matthews – „Clubul iubitoarelor de ciocolată” – pur întâmplător: l-am văzut într-o vitrină şi am vrut foarte mult să îl am, pentru că, pur şi simplu, m-a atras titlul (sunt o mare devoratoare de ciocolată). Este o carte foarte densă, în care regăseşti toate ingredientele necesare unei cărţi de vacanţă: romantism, umor, prietenie,  mister şi, mai presus de orice, cuvinte scrise din suflet. Este un roman care se citeşte uşor, dar care te surprinde cu fiecare nouă pagină. Este neapărat necesar ca, atunci când citeşti acest roman, să ai lângă tine o porţie generoasă de ciocolată şi, bineînţeles, cafea... te ajută să pătrunzi mai bine în atmosfera operei.
„Clubul iubitoarelor de ciocolată” este, în primul rând, o carte despre puterea prieteniei, despre cât de multe poate înfrunta o persoană în momentul în care are alături de ea prieteni de nădejde, gata să facă orice pentru a te ajuta să treci peste orice. Lucy spune la un moment dat:
„Adevărul este că bărbații din viața noastră pot fi trecători – ne pot provoca plăcere sau durere – dar, orice s-ar întâmpla, ne avem una pe cealaltă și avem ciocolata. Nimeni nu ne poate lua asta.”
 La toate acestea, se adaugă ciocolata, care poate să transforme chiar şi cel mai negru moment într-un eveniment suportabil... mai ales când este vorba de ciocolată de calitate...
Cartea aduce în prim plan poveştile a patru prietene: Lucy Lombard, Autumn Fielding, Nadia Stone şi Chantal Hamilton. Acţiunea se desfăşoară în Londra, unde cele patru prietene au găsit un mic loc paradisiac, numit simbolic Paradisul Ciocolatei, condus de Tristan şi Clive, cei doi bărbaţi care ajung să le fie prieteni dragi celor patru, cunoscându-le toate poveştile. Te regăseşti câte puţin în poveştile de viaţă ale fiecăreia dintre aceste femei şi, pe alocuri, râzi cu gura până la urechi când citeşti replicile pline de amuzament ale personajelor.
 Semnalul lor este simplu: de fiecare dată când una dintre ele are o problemă, le trimite mesaje celorlalte, iar ele se grăbesc să ajungă la locul lor secret, pentru a pune „ţara la cale” şi pentru a rezolva problemele celorlalte.



• Lucy este fondatoarea Clubului, ea descoperind acest loc, la care nu vrea să renunţe cu niciun chip (chiar şi locul ei de muncă este amplasat în apropiere de Paradisul Ciocolatei). Ea se află mereu în postura de a alege sau nu să îl creadă pe prietenul ei, Marcus, care o înşală în mod constant. De asemenea, inima ei tresare pentru Jacob (până când află ocupaţia acestuia) şi pentru Cuceritorul, Aiden Holby (frumosul ei şef de la Targa). Este o fire puţin dezordonată, încurcă lucrurile (mai ales la locul de muncă), dar este iubitoare şi capabilă să facă planuri măreţe atunci când prietenele au nevoie de ea (mai ales când lui Chantal îi sunt furate bunurile sau când Nadia este obligată să plece de acasă).
• Autumn este o fire boemă, care are obiceiul de a se pune pe planul doi, din dorinţa de a îi ajuta pe ceilalţi. Este profesor la un centru pentru copiii care au probleme cu drogurile, dar acest lucru nu o ajută prea tare atunci când aceste probleme apar în viaţa fratelui ei, Richard. Pentru acesta, amână foarte mult întâlnirea cu singurul bărbat care îi face inima să tresară după mult timp, Addison.
• Chantal este o femeie bogată, lucrează la o revistă de top din Anglia, face reportaje despre locuri diverse din ţară, fapt care ar putea să ne ducă cu gândul la faptul că are o viaţă perfectă. Însă, acest lucru nu este adevărat, căsnicia ei cu Ted nefiind foarte fericită, fapt care o determină să îşi caute împlinirea dorinţelor alături de alţi bărbaţi. Acest fapt aduce nenumărate probleme în viaţa ei (îşi pierde bunurile şi este şantajată). Însă, are un suflet minunat, iar când Nadia are nevoie de ajutor financiar, îi oferă necondiţionat. Chiar mai mult, o primeşte alături de fiul ei, Lewis, în propriul apartament (deşi se ştia că Chantal nu este o mare fană a copiilor).
• Nadia este indiancă la origini şi ar fi trebuit să facă parte dintr-o căsătorie aranjată, după dorinţa familiei. Însă, ea a ales calea inimii şi s-a căsătorit cu Toby, bărbatul vieţii ei, ceea ce i-a adus ruperea de rudele sale mai bogate. Nadia este singura mămică a unui băieţel. Lewis, iar Paradisul Ciocolatei este locul ei de evadare de la toate responsabilităţile, iar acestea nu sunt puţine. Toby este un împătimit al jocurilor de noroc, fapt care aproape îi duce la ruină... Nadia trebuie să lupte cu tot pentru a îşi salva familia.
**************


Mi-a plăcut faptul că personajele sunt foarte bine conturate, le descoperim poveştile pe rând, fiecare dintre cele patru prietene devenind, pe rând, personaj narator. Este o carte care se citeşte uşor, care te poartă pe aripile visării la unele pasaje, te face să râzi în hohote la altele şi te face să te identifici cu fiecare personaj în parte.
Cartea este dedicată tuturor iubitoarelor de ciocolată, romantice incurabile, care încă mai cred în puterea dragostei şi a prieteniei.



sâmbătă, august 27

ADELA DE GARABET IBRĂILEANU






Recunosc că am început să citesc „Adela” a lui Garabet Ibrăileanu cu o oarecare teamă, dar şi curiozitate: poate oare un critic literar de o forţă extraordinară să creeze o operă cu fluenţă narativă?! Pentru acest motiv, romanul aştepta demult, încă de pe băncile liceului, apoi din facultate, când am tot amânat lectura lui. Ceea ce am descoperit m-a surprins în mod plăcut: am descoperit un roman de o extraordinară forţă epică, un roman din care apare un amalgam de sentimente antitetice, o operă care se simte mai înainte de a fi citită...
S-a spus că „Adela” ar avea la bază chiar viaţa lui Ibrăileanu, o oarecare idilă trecătoare cu o anume Olga Tocilescu, asistenta sa de la catedră, poveste care a creat o anumită vâlvă în acea perioadă. La aceasta te duce cu gândul şi cuvintele autorului cu privire la roman:
„M-a necăjit tare... Adela... Odată m-am supărat pe ea şi m-am hotărât să o fac să fugă cu un ofiţer, ca să scap de dânsa. Pe urmă, am renunţat.”,
dat fiind faptul că Olga chiar a dispărut din vieţile tuturor fugind cu un ofiţer.
„Adela” este unul dintre puţinele romane de dragoste din literatura română şi, de departe, unul dintre cele mai frumoase şi mai pline de sensibilitate. Este o operă care are la bază ezitarea, neputinţa personajului principal de a se decide în favoarea dragostei, pendulările acestuia între realitate şi viaţa lui interioară, plasarea lui între dragoste şi luciditate excesivă.
Romanul este organizat sub forma unui jurnal, cuprinzând perioada dintre iulie şi august, de la finalul secolului al XIX-lea, petrecută de doctorul Emil Codrescu la Bălţeşti, într-o zonă mirifică, dominată de Ozana „cea frumos curgătoare”, de imaginea Ceahlăului şi a Târgului Neamţului. Relatarea este făcută la persoana întâi, însă, aceasta nu este completă, ceea ce ni se prezintă fiind doar fragmente din trăirile personajului principal.
Emil Codrescu ne dezvăluie faptul că a rămas orfan de mamă încă de mic şi, oarecum, găseşte toată această afectivitate feminină în Adela, fetiţa de numai cinci ani a prietenului său, domnul M., care îl transformă în prietenul ei, împărtăşindu-i micile secrete de copil şi îi oferă grija nenumăratelor ei păpuşi. Viaţa de intelectual şi medic îl duce departe de Moldova şi de Adela, unde păstrează totuşi legătura cu aceasta o perioadă prin intermediul scrisorilor. Astfel, el află că Adela s-a căsătorit, dar că mariajul ei nu a durat decât 2 săptămâni.
Reîntors în ţară, la Bălţeşti, o descoperă pe Adela, devenită acum o veritabilă domnişoară. O observă pe „fata blondă cu arcul întins, cu corpul ca şi arcul...” şi îşi promite: „voi iubi în Adela forma ei ideală și sufletul, parfumul vieții ei, îi voi da totul fără să-i cer nimic.”
Emil Codrescu renunţă la plăcerea excursiei şi a existenţei lui de burlac şi vizitează tot mai des casa Adelei. Este extraordinar de observat interiorul său, pendulările continue între iubirea lui pentru tânăra mai mică decât el cu douăzeci de ani (Adela are 20 de ani, iar el 40), pe care o adoră până la veneraţie, pe care o doreşte doar pentru el (fiind gelos pe orice atinge aceasta şi pe timpul acordat oricui altcuiva), şi luciditatea omului matur, care se cenzurează din cauza rigorilor vremii şi care consideră că iubirea este imposibilă din cauza diferenţei de vârstă dintre ei. Nu este sigur de sentimentele fetei, care îi dă speranţe uneori, care pare a îi răspunde la sentimentele de dragoste, dar care, alteori, pare doar a râde de el, de a se juca cu spiritul ludic specific tinerilor. Se teme de faptul că nu ar putea să o facă fericită, pentru că el se apropie de moarte, iar gesturile ei tandre ar putea fi interpretate doar ca simple gesturi paterne. Următorul fragment surprinde pe deplin sentimentele sale:
„Tinereţea – plutire pe un râu de munte cu mlădieri capricioase, sub jocurile de lumini şi umbre ale pădurilor, cu întârzieri neprevăzute şi binevenite, cu gândul la bucuria drumului de mâine. Şi după câţiva ani, care trec ca un fulger, alunecarea vertiginoasă fără putinţă de oprire, între maluri uniforme, într-o lume sură şi rece de toamnă, spre apropiata prăpastie...”
De asemenea, este interesant de urmărit analiza pe care Emil Codrescu i-o face Adelei, modul în care acesta transformă până şi cel mai banal gest într-un lucru măreţ, drag inimii sale. Pentru el, orice gest este feminism dus la extrem, descoperindu-i femeia din ea:
„Sufletul i-l iubesc sau, mai exact (...) i-l ador numai întrucât este expresia fiinţei ei intime: senzaţii, emoţii, imaginaţie, turnura spiritului – femeia din ea.”
Adela i se descoperă ca o femeie puternică, uneori capricioasă, dar sensibilă în acelaşi timp. Nu este sigur de sentimentele ei, fapt pentru care decide ca nici el să nu îşi dezvăluie sentimentele. Însă imaginaţia lui, atunci când se află singur în liniştea camerei sale, merge dincolo de paroxism:
„...Adela! La ora asta era desigur în cerdac, pe scaunul ei pliant, cu şalul împletit pe umerii largi, pe braţele rotunde, pe bustul înalt, cu ochii pe jumătate închişi de lumina soarelui, filtrându-şi azurul printre genele lungi... Ochii ei albaştri... Culoarea cerului pentru un detaliu organic!...Abandonarea extatică a unei femei cu privirile albastre...”
Sunt surprinse etapele prin care trece îndrăgostitul: de la extaz la agonie, de la bucurie la tristeţe fără margini, totul aflat sub analiza fină a personajului principal, care îşi spune la un moment dat:
„Iubirea pentru tine nu se poate concepe nici într-o ipoteză! Imposibilitatea ei a fost decretată încă de la începutul Universului.”
Romanul fascinează prin trăirile personajului, prin descrierile etapelor iubirii, care ni se dezvăluie asemeni unei hărţi a sufletului. Cititorul găseşte în interiorul acestuia o poveste extraordinară, de o rară sensibilitate, şi fraze care mângâie sufletul, prin dulcele stil moldovenesc.

Plusuri
Romanul abundă de o sensibilitate deosebită, aduce în discuţie sentimente felurite, te poartă prin meandrele sufletului omenesc, făcându-te să îţi imaginezi fiecare eveniment, trăind sentimentele personajului într-un mod intens. De asemenea, descrierile de natură conturează un peisaj mirific, care te poartă dincolo de real, într-o lume feerică, de basm, în care totul pare posibil.

Minusuri
Ca în cazul tuturor jurnalelor, există un punct de vedere unic, cel al personajului narator. Ca şi la „Maitreyi” a lui Eliade, mi-aş fi dorit şi aici să existe şi o perspectivă a Adelei, să pot observa şi ţesăturile vieţii ei sufleteşti. Aşa,doar din perspectiva lui Emil Codrescu, sentimentele ei abia se întrevăd, deoarece acele vremuri impuneau anumite coduri, iar el nu poate ajunge la o anumită intimitate cu Adela. De asemenea, poate mi-ar fi plăcut mai multă îndrăzneală din partea lui, să fi fost un pic mai mult luptător şi mai puţin idealist şi visător... pentru ca opera să aibă un cu totul alt final decât cel prezent.




marți, august 23

FII CINE VREI TU SĂ FII!




Viaţa noastră este formată din totalitatea alegerilor pe care le facem zi de zi. Clipă de clipă alegem cine vrem să fim, în compania cui dorim să ne aflăm, cui dorim să îi oferim timpul nostru:
„Viaţa e suma tuturor alegerilor pe care le facem, atât conştient, cât şi inconştient. Dacă ne putem controla alegerile, putem controla fiecare aspect al vieţii noastre. Putem descoperi libertatea care se ascunde în capacitatea de a ne controla.” (Robert F. Bennett)
Însă, de cele mai multe ori, aceste alegeri nu sunt cele mai uşor de făcut. Avem tendinţa de a trăi în anumite situaţii care nu ne aduc fericire, care nu ne aduc niciun fel de împlinire sufletească, din simplul motiv că ne-am obişnuit cu acea situaţie, cu acea persoană. Avem tendinţa de a aduna alături de noi oameni care nu ni se aseamănă sufleteşte sau care ne-au fost suficienţi la un moment dat, dar care, acum, nu fac altceva decât să ne tragă în jos.
Obişnuim să ne ataşăm sufleteşte de situaţii şi oameni atât de des şi într-o asemenea măsură încât ne este mult mai comod să rămânem sau să ne întoarcem într-un punct cunoscut decât să o luăm de la capăt. Uneori ne sperie singurătatea, avem impresia că nu putem continua dacă nu există un umăr alături de noi, alteori ne e teamă de necunoscut, avem impresia că nu putem face aceasta. Ne lipseşte încrederea în noi înşine şi puterea de a merge pe drumul care ne face să ne simţim confortabil.
Ne este foarte greu să punem punct şi să o luăm de la capăt. Ne lipseşte forţa de a face acest lucru. Şi atunci apare anxietatea, apare tristeţea, apare nemulţumirea... Avem impresia că noi avem o problemă, că noi nu ne putem adapta la cei din jur şi aceasta doar pentru că alţii au tendinţa de a ne judeca, de a ne alinia la propriile standarde şi modele. Dar de ce trebuie să urmăm modul de viaţă al unei alte persoane? De ce trebuie să ne simţim prost doar pentru că ne dorim cu totul altceva de la această viaţă, doar pentru că vrem să ne dezvoltăm într-un anumit fel?!
Suntem creaţi în mod diferit, avem forme diferite, de aceea nici percepţiile şi ideile noastre nu au cum să fie la fel. De ce să le permitem unor oameni să se folosească de noi, de ce să le permitem unora să ne jignească sau să ne judece?! Oamenii din jur nu pot pătrunde în interiorul cetăţii sufletului nostru decât dacă le permitem să o facă... Oamenii vorbesc mult şi de cele mai multe ori vorbesc prost, în necunoştinţă de cauză.
Nu îţi mai lăsa paşii călăuziţi de dorinţele altora, de percepţiile altora. Alege ceea ce este cel mai bine pentru tine, ceea ce te face să te dezvolţi în mod armonios, care să te facă să te simţi împlinit şi fericit. Învaţă să spui nu acolo unde doreşti să spui astfel şi să pui punct acolo unde simţi că nu îţi mai este locul. Elimină din viaţa ta persoanele toxice, care te ţin pe loc sau care te fac să te simţi insignifiant. Nu îţi mai pierde timpul cu persoanele care nu te apreciază. Stai doar alături de persoanele care doresc să te cunoască exact aşa cum eşti tu, cu toate principiile tale, fără a te judeca. Fii alături de persoanele care nu îţi retează aripile şi care te lasă să zbori spre înălţimi de vis.

„Viaţa are culoarea care vrei tu să i-o dai. E ca şi cum ai avea ochelari. Modul cum vezi, cum tratezi şi cum faci unele acţiuni depinde de modul tău de a gândi. Mai mult de atât, e vorba de alegerile tale care îţi influenţează viaţa. Ce-i drept, uneori nu poţi controla chiar tot ce ţi se întâmplă, dar poţi controla modul cum reacţionezi la asta. Şi atunci, de ce am alege să trăim o viaţă în alb-negru când avem la dispoziţie atâtea culori? De ce am alege să ne gândim la tot ce nu avem şi nu putem, când putem să ne gândim total invers şi să ne simţim bine? Oare nu ţine tot de noi asta? Şi atunci ce mai aştepţi? Ia zâmbeşte că doar poţi!”

[Pera Novacovici]

vineri, august 19

KATE BRIAN: IUBITUL VIRTUAL

Îmi propusesem mai demult acest roman, dar cred că abia acum a sosit momentul lui, iar alegerea a fost perfectă, deoarece romanul „Iubitul virtual (Fake Boyfriend)” al lui Kate Brian este potrivit pentru zilele toride de vară, când tot ceea ce ai nevoie este o comedie spumoasă, în care încurcăturile se țin lanț…
Recunosc, m-a atras titlul cărții, părându-mi-se a fi o temă foarte actuală, când lumea are tot mai puțin timp, iar soluția bună la toate pare a fi internetul. Povestea pe care Kate Brian o aduce în scenă este una tipic adolescentină, dar care reușește să îți țină simțurile treze până la ultima pagină. Deși la un moment dat ai impresia că întrevezi finalul, răsturnările de situație și încurcăturile îți demonstrează că nu este deloc astfel.
„Iubire virtuală” are acțiunea centrată în jurul a patru tineri liceeni, viitori absolvenți, care mai au puțin până la cel mai mare eveniment al vieții lor: balul de absolvire. Personajele principale sunt în număr de patru: Isabelle (fata inteligentă și frumoasă, tipul reginei balului, dar care devine cu totul diferită când vine vorba de iubire), Lane (tipa tăcută, care pare să facă pe plac tuturor celor din jur, dar care, în momentele critice, știe să ia cele mai bune decizii), Vivi (fata atletică, un pic băiețoasă, dar sigură pe ea în orice situație, căreia îi place să dețină controlul, fapt ce îi pune pe fugă pe toți băieții) și Curtis (atletul, cel care este veșnic pedepsit, deoarece nu reușește să aibă cele mai bune rezultate școlare).
Acest grup de prieteni este foarte unit, dar oare până unde merge prietenia și ce ar fi în stare să facă unii pentru ceilalți?!
În pragul balului de absolvire, visul ei încă din clasa a IX-a, Isabelle este lăsată baltă de către băiatul cu care credea că are o relație serioasă, Shawn, care o înșeală. Izzy este dispusă să îi mai acorde o șansă, deoarece… îl iubește și s-a văzut mereu alături de el la absolvire (naivitatea aceea adolescentină când crezi că totul se va desfășura conform planurilor tale). Prietenii ei consideră că acest lucru nu se poate întâmpla, Shawn greșind de prea multe ori, fapt pentru care decid să intre în acțiune și să facă orice ar putea să o împiedice de la a fi înapoi în brațele celui care era clar că nu e potrivit pentru ea. Vivi, capul răutăților, vine cu o idee: creează un cont fictiv pe MySpace, al unui anume Brandon, din alt stat, care are tocmai caracteristicile dorite de Izzy (dacă nu te cunosc prietenele, atunci cine…). Va intra în scenă și Marshall, fratele mai mic al lui Vivi, care va începe discuția virtuală cu Isabelle. Aceasta din urmă se îndrăgostește de băiatul virtual, iar fetele angajează chiar și un „Brandon”, pentru ca totul să pară mai real…
Totul pare să se ducă de râpă în momentul în care Isabelle dorește să se întoarcă la Shawn, să îi mai dea o altă șansă… Oare planul prietenilor săi vor reuși să o țină departe de bărbatul nepotrivit sau fata va reveni la vechea formulă? Oare pe cine va însoți Isabelle la bal? Vă invit să citiți romanul lui Kate Brian pentru a afla singuri…
Romanul are o acțiune mai ușoară, dar autoarea surprinde lumea tipică a adolescenților, recreând lumea de liceu, când totul părea posibil, când aveam curajul să luptăm mai mult pentru ceea ce doream. Intrigile, răsturnările de situație și situațiile neașteptate te țin cu sufletul la gură până la finalul romanului, făcându-te să îți dorești să afli ce se va întâmpla, ajutându-te să fii alături de personaje, dorindu-ți să fii acolo pentru a lua parte la acest plan nebunesc, pentru a lua decizii și a face lucrurile să fie mai bune… Și toate acestea din iubire și prietenie adevărată…


vineri, august 12

MISTERUL DIN CARAIBE - AGATHA CHRISTIE (RECENZIE)



Agatha Christie este o maestră a stilului polițist, creând intrigi extraordinare prin intermediul personajelor sale, una dintre cele mai celebre figuri ale sale fiind cea a lui Jane Marple – Miss Marple, cunoscută cititorilor dintr-o serie de romane. Ea este o femeie în vârstă, tradiționalistă, mereu cu ceva de lucru în propriile mâini (împletit, croșetat, tricotat etc.), asemenea femeilor de vârsta ei, însă, de o inteligență sclipitoare, mereu gata să rezolve misterele din jurul său.
Ea este protagonista romanului „Misterul din Caraibe (A Caribbean Mistery)”, o carte polițistă captivantă, care te ține cu sufletul la gură până la ultimele pagini, creând o atmosferă plină de mister și introducându-te în frumoasa lume a vacanței din Caraibe.
Aflată în vacanță departe de casă, tocmai pe insulele din Caraibe, Miss Marple ar trebui să simtă la fel ca cei din jurul său că a ajuns într-un paradis terestru: mare, soare, bungalou, muzică bună, un hotel de lux cu două gazde minunate, Tim și Molly Kendal, mereu gata să le facă pe plac oaspeților lor. Totuși, pentru Miss Marple, totul pare un pic plictisitor, nu iubește deloc rutina la care este supusă: aceleași acțiuni zilnice, convorbiri de formă, pentru a trece timpul… Lucrurile par a lua o turnură diferită în momentul când unul dintre bărbații prezenți, Major Palgrave, un bărbat trecut de șaptezeci de ani, care avea diferite povești de spus despre timpurile trecute, o întreabă dintr-odată dacă i-ar plăcea să vadă poza unui criminal, a cuiva care în trecut își ucisese soția cu o supradoză de narcotice (fapt care trecuse drept un accident, în ciuda bârfelor oamenilor) și despre care el credea că va continua să facă același lucru. Vrea să îi arate o fotografie, însă, vede ceva peste umărul lui Miss Marple și decide să tacă, schimbând vorba. A doua zi, el este găsit mort în camera sa, cu toții crezând că a fost vorba de hipertensiune. Singura care nu crede la fel este Miss Marple, cea care începe propria anchetă discretă, încercând să afle cât mai multe de la cei prezenți: cuplurile de botaniști – Hillingdons și Dyson, Mr și Mrs Prescott, Mr Rafiel – un bărbat bolnav, dar excentric și foarte bogat, Emilly Walters, dr Graham. Ea reușește să afle părerile celor din jur și să își facă o idee despre crimă, considerând că este vorba de un criminal în serie,care mai făcuse lucrul acesta în trecut, pentru a se bucura de averea fostei soții și care, nefiind prins, crede că poate acționa în același fel la nesfârșit.
Crima lui Palgrave este urmată de cea  a tinerei Victoria, cameristă la hotel, găsită moartă în apropiere, apoi de ce a lui Lucky Dyson. Oamenii încep să se sperie,dar doresc să afle adevărul, iar nu să plece, considerând că le datorează aceasta celor doi proprietari drăguți, care abia puseseră pe picioare această afacere în urmă cu 6 luni. Crimele din prezent se întretaie cu una mai veche, cea a primei soții a lui Greg Dyson, la care, cred cei prezenți, ar fi luat parte chiar actuala soție, Lucky.

Misterul planează, toți cei prezenți fiind considerați suspecți, mai ales că Miss Marple pornește de la faptul că tot ceea ce cunosc despre ceilalți provin din simple bârfe, nimeni nu știe cine sunt ceilalți cu adevărat, ci numai ceea ce ei înșiși au lăsat să se vadă. Oare cine este autorul crimelor? Să fie Molly Kendal, cea care are pierderi de memorie și care nu își amintește ce a făcut în anumite momente ale zilei și care pare să audă voci și să se simtă amenințată de cei din jur, fapt ce sugerează anumite disfuncțiuni mintale? Să fie soții Dyson, mai ales că pastilele lui Greg fuseseră găsite în camera lui Major Palgrave? Să fie oare Jackson, cel care are acces în toate camerele sau Emily Walters, femeia care avea grijă de Mr. Rafiel?
Romanul păstrează suspansul până în final, punându-te pe gânduri și determinându-te să te întrebi cu privire la fiecare personal în parte, analizând acțiunile fiecăruia. Nu ești sigur cine ar putea fi autorul, deoarece vinovăția pare a trece de la unul la altul, pe măsură ce acțiune se derulează în fața ochilor noștri. O carte minunată, numai bună pentru petrecerea timpului într-o zi toridă de vară…
  • „Conversations are always dangerous if you have something to hide.”
  •  „The truth is that one does`nt really know anything about anybody. Not even the people that are nearest to you… When you think of people, it is in the image you have made of them for yourself.
  •  „In the darknes, she sent up a prayer. One can not do everything on onself. One had to have help.”
  •  „It seemed to be all sunlight. But it isn`t… Instead, there`s a shadow, a big black shadow…”




duminică, august 7

CITITORUL - BERNHARD SCHLINK



Am ezitat mult timp să citesc romanul lui Bernhard Schlink, e prima dată când descopăr întâi filmul şi abia apoi cartea şi aveam impresia că nimic din „Cititorul” nu ar putea să mai mă surprindă, că deja trecusem prin stări şi emoţii datorită filmului şi că nu aş putea simţi altceva mai mult. M-am înşelat...
Romanul „Cititorul” este o carte care te pune pe gânduri, care îţi trezeşte nenumărate emoţii, care îţi lasă loc de interpretări şi reflecţii. Este o carte pe care o citeşti pe nerăsuflate, dorind să afli mai mult, să înţelegi de ce au existat anumite decizii, de ce o persoană îşi asumă o vină pentru ceva ce nu a făcut, să vezi cât de departe merge ruşinea şi teama de a fi deconspirat.
Este o carte povestită la persoana întâi, prezentând varianta lui Michael Berg, personajul principal, care derulează evenimentele care i-au marcat viaţa la maturitate. Acum poate privi cu claritate ceea ce s-a întâmplat în trecut, cum anume nişte decizii de adolescent i-au schimbat viaţa pentru totdeauna.
Romanul este împărţit în trei părţi distincte, care te poartă gradual prin tenebrele minţii umane. Începe timid, ca o poveste de dragoste, prima dragoste pentru adolescentul de cincisprezece ani, Michael Berg. Nu este o poveste obişnuită, pentru că protagoniştii sunt oameni diferiţi, care provin din lumi diferite: Michael este un adolescent de doar cincisprezece ani, care îşi revine după hepatită, iar cea care va deveni totul în inima sa este Hanna Schmitz, o femeie în vârstă de 35 de ani, taxatoare pe un tramvai al oraşului. Totul începe în mod banal, cu o baie în cada acesteia, după care, ea devine iniţiatoarea sa în tainele vieţii, devenindu-i prietenă şi ibovnică. În acelaşi timp, el este cel care o poartă în tainele cărţii, cel care îi citeşte diferite cărţi: de la „Odiseea” până la  „Lady Chatterly”. Întreaga lui viaţă se învârte în jurul Hannei, de aceea, despărţirea de aceasta este dureroasă. După câteva luni de dragoste pasională, Hanna dispare fără urmă. Michael este cuprins de un fel de amorţeală, care îl determină să devină analitic, să nu mai accepte alte iubiri în viaţa sa.
O redescoperă pe Hanna peste câţiva ani, când studiază Dreptul şi, în cadrul unui seminar, prin care studenţii studiau dramele Holocaustului, va participa la o judecată a cinci tinere, foste păzitoare în lagărele de concentrare. Hanna ia asupra ei întreaga vină şi este condamnată la închisoare pe viaţă. Cu toate acestea, Michael nu reuşeşte să treacă peste iubirea faţă de ea, Hanna îi apare mereu în gânduri, ceea ce conduce la un mariaj eşuat şi la o fiică educată prin internate. El înţelege taina Hannei: aceea de a nu putea să scrie sau să citească şi încearcă să o ajute prin intermediul înregistrării unor casete cu cărţile citite sau scrise de el. Admiră eforturile ei, care ajunge să treacă dincolo de limitările ei, învăţând tainele scrisului şi ale cititului în închisoare şi ajutând la educarea altor analfabeţi.
Romanul atinge şi o altă latură sensibilă: aceea a Holocaustului, a lagărelor de concentrare şi a Germaniei post naziste. Prin prisma fostei iubite, Michael încearcă să găsească motivaţia din spatele unor astfel de fapte brutale. Deşi Holocaustul este abia perceptibil în roman, el devine o temă recurentă în mintea tânărului, care simte un fel de vină colectivă cu privire la dramele teribile prin care au trecut evreii. El simte că cei condamnaţi sunt prea puţini, că întreaga societate poartă pe umerii ei vina morţii şi a torturării atâtor oameni.

„Cititorul”, deşi în aparenţă un roman de dragoste, rămâne în esenţă un roman psihologic, care analizează gradual trăirile personajului principal.
Mi-am dorit să aflu sfârşitul poveştii şi nu am putut lăsa cartea din mână până la ultima pagină. Nu am putut să nu mă gândesc la descoperirile pe care le face Michael referitoare la tainele iubirii, cum descoperă parfumuri şi gingăşii, cum trăieşte fiorii primei iubiri, drama primei despărţiri. De asemenea, nu pot să nu mă întreb dacă romanul s-ar fi derulat altfel în cazul în care Michael nu ar fi scris romanul la maturitate, din perspectiva adultului care deja cunoştea firul poveştii şi deznodământul. Mi-ar fi plăcut să văd şi perspectiva Hannei, care, deşi este acuzată de fapte atroce (torturarea şi moartea a nenumărate femei), are o putere ascunsă, un farmec aparte. O vioiciune şi un mod de viaţă propriu. Mi-ar fi plăcut să aflu motivaţiile din spatele unei vini asumate fără a exista acea vină enormă. Mi-ar fi plăcut să văd când anume a renunţat la lupta cu viaţa şi cu demonii trecutului... Oare Hanna chiar era vinovată? Oare a dorit să le facă rău acelor tinere fragile pe care le punea să citească şi apoi le abandona în braţele morţii sau doar dorea să le facă existenţa mai suportabilă, ştiind că finalul era iminent? Oare ce am fi întrezărit analizând sufletul ei atât de complex?!
„Cititorul” este un roman cu o poveste tulburătoare, care te pune pe gânduri şi care rămâne în suflet pentru totdeauna.


Ø „(...) M-am rezemat fără un cuvânt de cantul ușii, privind-o. Ea își plimba privirea peste rafturile cu cărți care tapetau pereții, de parcă ar  fi citit un text. (...) Se opri la fereastră, privind în întuneric imaginea rafturilor cu cărți reflectată în sticla ferestrei.
Este încă una din imaginile rămase de la Hanna. Le-am înregistrat, le pot proiecta pe un ecran interior și le pot contempla neschimbate, neuzate. Uneori nu mă gândesc mult timp la ele. Dar ele revin mereu și mi se întâmplă să le proiectez pe ecranul meu interior și simt nevoia să le contemplu de mai multe ori una după alta. Una o reprezintă pe Hanna care își încalță ciorapii în bucătărie. Alta pe Hanna care stă în fața căzii de baie și ține cu brațele ridicate prosopul desfășurat. Alta pe Hanna pedalând pe bicicletă cu fusta fluturându-i în vânt. Apoi imaginea Hannei în camera de lucru a tatei. (...)”

Ø „(...) Imaginează-ți un proces și un acuzat, care va fi dezvăluit dacă nu dezvăluie că e stângaci, pentru că nu putea să comită el o faptă săvârșită cu mâna dreaptă, dar care se rușinează că e stângaci - îi spui judecătorului cum stă treaba? Imaginează-ți că e pederast, că nu putea, în această situație, să comită fapta de care e acuzat, dar că îi este rușine că e așa. Dar nu contează cum este - stângaci sau pederast - imaginează-ți, pur și simplu, că acuzatului îi este rușine.”

Ø „Analfabetismul înseamnă marginalitate. Prin faptul că avusese curajul să învețe să scrie și să citească, Hanna a făcut pasul hotărâtor de la starea de subordonare la descoperirea conștiinței de sine.”

Ø „Straturile vieţii noastre se întrepătrund, zac atât de strâns lipite laolaltă încât, în cele ce ni se întâmplă mai târziu, întâlnim mereu întâmplările de demult, nu ca pe ceva clasat, cu care am încheiat socotelile, ci actuale şi palpitând de viaţă. Înţeleg acest lucru. Cu toate acestea, cred uneori că e greu de suportat. Poate că am scris totuşi povestea noastră pentru că voiam să mă eliberez de ea, chiar dacă nu sunt în stare.”

joi, august 4

APARENŢE, DEZAMĂGIRI ŞI OAMENI...






„Căutam mereu putere şi încredere în afara mea, dar acestea vin dinăuntru. Erau acolo dintotdeauna”
Anna Freud

În această trecere a noastră pe Pământ, întâlnim diferiţi oameni, o multitudine de suflete, de culori care, într-un fel sau altul, provoacă anumite schimbări în evoluţia noastră zilnică.
Sunt persoane cu inimi frumoase, pe care le descoperim absolut întâmplător în marea de oameni şi persoane care ne dezamăgesc profund, învăţându-ne diferite lecţii, întărindu-ne. Însă, chiar şi persoanele dragi cu suflete frumoase ajung să ne fie uneori străine, ajungem să le privim de undeva de departe şi ne întrebăm dacă nu cumva noi ne-am pierdut din frumuseţe în faţa lor... Sunt oameni cu care vorbeşti cu drag despre tot şi despre toate, la orice oră din zi şi din noapte, persoane care îţi devin foarte dragi, dar faţă de care, la un moment dat, ataşamentul se duce...
Şi atunci, ajungi să te întrebi: 
oare merită? Oare este necesar să îţi pui atât de mult încrederea în cei din jur şi nu în tine însuţi? Oare cât din tine este necesar să te prezinţi celor din jur şi ce anume trebuie să rămână acolo, ascuns, o taină între tine şi Dumnezeu?!

Atâţia sunt cei pe care i-ai crezut altfel, atâţia sunt cei pe care i-ai considerat frumoşi doar pentru că învelişul exterior se prezenta într-un ambalaj atât de delicat şi de frumos lucrat... Atâţia sunt cei în care ţi-ai pus întreaga încredere, aşezându-i pe piedestale pe care nu le meritau, oferindu-le bucăţi din tine şi care au lăsat în urma lor cicatrici urâte...
Uneori, îţi dai seama că multe cuvinte sunt goale, lipsite de semnificaţii, asemeni unor cochilii de melci, ale unor scoici din care te aşteptai să iasă diamante, dar din care a ieşit doar nisip. Începi să te întrebi dacă se merită să fii atât de deschis, de comunicativ sau poate, uneori, ar fi mai bine să te bazezi doar pe tine şi pe propriile forţe, să laşi propriile gânduri doar pentru tine, să îţi aşterni visele doar seara la culcare în bilanţul pe care îl faci zilnic... Poate astfel dezamăgirile vor fi mai mici, poate aşa va durea mai puţin...
Aşează-te şi cugetă, analizează, vezi cine merită cu adevărat şi ţine-i aproape doar pe cei care merită cu adevărat încrederea ta, doar pe cei care merită să te cunoască aşa cum eşti, cu toate speranţele, visele, lacrimile şi dezamăgirile tale...


Nu îi lăsa pe toţi să îţi invadeze cămăruţa sufletului, ci transform-o într-un falnic palat înconjurat de ziduri puternice, într-o fortăreaţă în care doar cei care au cheia să poată pătrunde...




miercuri, august 3

SEPTEMBRIE ÎN SHIRAZ DE DALIA SOFER (RECENZIE)



Dalia Sofer este o scriitoare iraniană, care a trăit în Statele Unite încă de la vârsta de 10 ani, forţaţi de noul regim instaurat în ţară. Romanul ei de debut, Septembrie în Shīrāz, are ca punct de pornire tocmai viaţa ei, în care cu toţii au fost nevoiţi să renunţe la ceea ce aveau mai drag şi să plece în necunoscut, temându-se ca tatăl ei să nu fie din nou arestat.
„Septembrie în Shīrāz este un roman care îţi trezeşte nenumărate emoţii şi sentimente contradictorii, determinându-te să pendulezi între tristeţea provocată de drama personajelor principale şi de neputinţa care se naşte în faţa unei societăţi nedrepte, care distruge familii şi chiar o lume întreagă, ducând la dispariţia măreţei civilizaţii iraniene care dominase odată lumea prin literatura şi arhitectura unice.



Romanul prezintă perioada tulbure care a urmat imediat după alungarea de pe tron a şahului Reza, în perioada deosebit de grea care urmează revoluţiei din Iran, în care vechiul regim este înlăturat pentru a face loc unor noi dinastii. Dacă în timpul şahului oamenii apropiaţi duceau vieţi de poveste, iar alţii trăiau în mizerie, în timpul noii legi instaurate, aceea a unei Republici Islamice, care se presupunea că aduce cu sine democraţia şi egalitatea între toţi locuitorii, vechii oameni sunt înlăturaţi în cele mai urâte forme posibile pentru a face loc noilor oameni, mulţi dintre ei parveniţi social.
Titlul romanului „Septembrie în Shīrāz” te introduce în atmosfera romanului, care sugerează scurgerea timpului, pendularea între trecut şi prezent, un trecut frumos şi un prezent plin de suferinţă şi de pierderi. Shīrāz este locul în care a copilărit personajul principal, Isaac Amin, un evreu care a reuşit să se ridice din mizeria sărăciei şi să ducă o viaţă plină de belşug alături de familia sa, vizitând locuri deosebite şi visând la mult mai mult. Însă, septembrie este atât luna arestării sale nedrepte, cât şi a exilului forţat de împrejurările nefaste, care îi alungă din confortul unei vieţi fără lipsuri într-o lume complet nouă, lipsită de farmecul cafenelelor şi al ceaiurilor şi cafelelor alături de oameni dragi.
Romanul este structurat pe mai multe planuri narative, fiecare dintre acestea urmărind viaţa celor patru membri ai familiei Amin, care, deşi trăiesc în locuri diferite, resimt din plin drama familiei: Isaac, Farhaz, Shirin şi Parviz.
Cartea are o forţă deosebit de mare, structura romanului fiind consistentă şi prin prisma faptului că autoarea s-a ocupat de fiecare personaj în parte, conturându-i portretul moral în detaliu prin intermediul introspecţiei. Fiecare dintre cele patru personaje percepe diferit această nouă lume a cruzimii şi a haosului, fiecare dintre ele luptându-se cu înţelegerea noilor valori şi asistând neputincioase la prăbuşirea lumii pe care o ştiau.
Isaac Amin este un bijutier evreu, care, într-o zi de septembrie, este arestat direct din biroul său şi închis vreme îndelungată, fiind acuzat pe nedrept de spionaj sionist, din cauza legăturilor sale fireşti cu Israelul şi a vieţii de lux pe care o dusese. Viaţa în închisoare îi schimbă complet perspectivele şi modul de a privi viaţa. Începe să se analizeze, acesta fiind singurul mod prin care reuşeşte să supravieţuiască torturilor fizice şi psihologice la care este supus neîncetat, pentru a mărturisi o vină pe care nu o are. Destinul său se împleteşte aici cu cel al altor oameni închişi pe nedrept, copii, tineri şi bătrâni deopotrivă, pe toţi legându-i teama teribilă de ceea ce va aduce clipa următoare, incertitudinea cu privire la propriile vieţi. Ceea ce nu poate accepta Isaac este faptul că i se cere să se căiască pentru ceva ce nu a făcut, fapt care-l face să ajungă la concluzia că ar trebui să se căiască pentru simplul fapt că este în viaţă. Prin intermediul lui şi al analizei pe care o face tuturor celor care se aflau în jurul lui în închisoare, înţelegem că unii dintre cei care participau la aceste crime odioase, acele brute lipsite de suflet, capabile să facă acest lucru propriilor semeni, nu erau în totalitate oameni răi, având în spate poveşti asemănătoare cu ale lui, viaţa cerându-le fie să fugă în lumi străine, fie să devină ceea ce erau acum, oameni ahtiaţi după nişte principii extremiste, pentru a putea supravieţui.
În timpul în care Isaac se află în închisoare, Farnaz, soţia sa, se străduieşte din răsputeri să îşi găsească soţul, să găsească urmele paşilor săi, să ştie că el este încă în viaţă, astfel încât să poată lupta în continuare pentru el şi pentru copiii ei. Este o femeie frumoasă, care studiase în trecut literatura, scrisese articole în ziare, o femeie intelectuală. Noul regim, care îi cere să îşi acopere frumuseţea în spatele vălului negru (un simbol al tristeţii din sufletul ei), o tulbură nespus şi o oboseşte, la fel cum o face şi incertitudinea şi noua situaţie în care se află. Trebuie să se descurce singură alături de fiica ei de nouă ani, Shirin, să se ocupe de toate treburile obişnuite şi să supravieţuiască. Îi este greu să accepte nedreptatea din jurul ei, la fel cum îi va fi şi soţului ei mai apoi. Nu poate înţelege cum un fost angajat loial, pe care l-au ajutat oferindu-i o slujbă, Morteza, se poate întoarce împotriva lor, furându-le averea de o viaţă şi chiar şantajându-i. Farnaz oscilează între teamă şi disperare, nu ştie în cine poate avea încredere, chiar proprii servitori transformându-se în duşmani. Totul o oboseşte psihic şi îi provoacă un fel de somnolenţă cu privire la tot ceea ce o înconjoară, totul i se derulează în faţa ochilor pendulând între prezent şi trecut, singurul lucru care o ajută să supravieţuiască realităţii dure.
Un al treilea plan narativ este reprezentat de fiica celor doi, Shirin, în care autoarea se transpune. Ea cunoaşte din proprie experienţă drama prin care trece o fetiţă smulsă din lumea ei fericită şi obligată să asiste la o lume crudă, în care chiar şi copiii participau la războaiele adulţilor. Copilăria ei pare să rămână undeva în urmă, se împrieteneşte cu copii cu care nu şi-ar fi imaginat că ar fi putut sta la un loc, îşi pierde vioiciunea şi devine bolnăvicioasă. Ajunge să fure dosare ale celor urmăriţi de către Gărzile Revoluţionare, acesta fiind modul ei de a lupta alături de familia sa, de a încerca să preia din poverile mamei.
Un alt fir narativ, deşi, la fel ca şi cel al lui Shirin, mai puţin conturat, este cel al fiului mai mare, Parviz, student la arhitectură în New York. Drama familiei ajunge până la el, pierde veniturile şi este obligat să se angajeze la gazda sa, Zalman, singurul loc unde simte că poate rămâne singur cu gândurile sale. Duce o viaţă haotică, se îndrăgosteşte de fiica lui Zalman, Rachel, care provine dintr-o familiei de evrei convinşi că pot transforma întreaga lume, nu are bani, trăieşte de pe o zi pe alta, nu ştie nimic de familia sa, duce dorul locurilor natale (un fel de alter ego al autoarei, care, după migrarea în Statele Unite, a dus mult timp dorul Iranului drag). Se simte pierdut şi dezrădăcinat.
Pierderea întregii averi, furată de cei aflaţi la putere, exilul forţat, pierderea tuturor valorilor şi chiar a lumii cunoscute, toate acestea fac parte din alegerile acestei familii greu încercate.

Romanul Daliei Sofer este un roman psihologic, pe alocuri istoric, dar o carte a suferinţei, a alegerilor pe care oamenii le fac şi a vieţilor bulversate într-o clipă, precum şi a regretelor pentru toate pierderile suferite.
 „Septembrie în Shīrāz” este un roman care te tulbură, care îţi provoacă sentimente contradictorii, dar care te ţine cu sufletul la gură până la ultima pagină. Prin intermediul introspecţiei, autoarea te ajută să pătrunzi în lumea personajelor principale şi să trăieşti alături de ele fiecare eveniment din viaţa acestora.


Citate
ü  Guvernul ăsta vrea să distrugă toţi oamenii, indiferent de ceea ce sau dacă au făcut ceva. Ceea ce vor să atace sunt sufletele oamenilor.
ü  Îl îngrozeşte ideea de a nega credinţa. Ca să poată spera în continuare, simte că trebuie să creadă în ceva.
ü  Toate obiectele, fusese ea convinsă, sunt pline de sufletul locurilor din care vin şi al oamenilor care le-au făcut şi le-au vândut.
ü  Totul se întâmplă cu un motiv, iar Dumnezeu este Singurul care-l cunoaşte.
ü  Cât de fină este linia dintre legătură şi ruptură – o mişcare greşită, un cuvânt prost ales şi te trezeşti de partea cealaltă.

ü  E ridicol, la vârsta mea, să visez că o pot lua de la capăt. Însă promisiunea tărâmului de lapte şi miere e cea care ne facem să mergem înainte. 

Vizitatorii blogului


website hit counter