miercuri, ianuarie 30

KATE MORTON: CASA DE LÂNGĂ LAC - RECENZIE



        Îmi doream de foarte mult timp să fac cunoștință cu opera lui Kate Morton și nu știu de ce a durat atât de mult timp până aceasta a prins viață. Acum, îmi pare rău pentru că am amânat destul de mult clipa întâlnirii dintre noi, pentru că stilul autoarei m-a cuprins sub mantia lui ca într-o vrajă. Morton are darul de a te ține captiv între paginile cărții sale, de a te face să îți formezi un miriad de ipoteze privind poveștile ei și de a te purta pe piste false doar pentru a îți revela întreg adevărul la final. Scrie sensibil, scrie povești pentru suflet, iar asta te farmecă. Mă bucur că am adoptat cartea ei - „Casa de lângă lac” și că am adus-o acasă de pe Libmag. Are toate ingredientele unei cărți bune și aceasta este exact ceea ce caut la lecturile mele.
          „Casa de lângă lac” este un roman de tip puzzle, cu un puternic impact emoțional asupra cititorilor săi. Este o carte despre iubire, familie, sacrificiu, decizii radicale luate de dragul celor mai apropiate persoane, precum și despre oameni și modul nostru de raportare la evenimentele din jurul nostru. Kate Morton ne arată că nu posedăm adevărul suprem niciodată și că oamenii dețin doar crâmpeie dintr-un întreg, cele mai multe dintre părerile lor sunt formate de experiențele avute în timp și de evenimentele la care au luat parte. Te poți înșela amarnic făcând supoziții și poți constata că nu îi cunoști atât de bine pe cei de lângă tine și că, de fapt, nici nu te-ai străduit vreodată. Ai mers cu încrâncenare pe părerile pe care ți le-ai format despre cei de lângă tine, pe bucățile pe care le-ai văzut și ai ratat tocmai esențialul. Ca în viață, de altfel. Ne cramponăm de niște idei preconcepute, îi vedem pe cei din jur doar într-o anumită lumină, ne gândim prea mult la noi înșine și la trăirile noastre și nu ne mai facem timp să îi întrebăm pe cei din jur ce cred sau ce simt cu adevărat. Secretele și emoțiile puternice le îngropăm adânc în noi, în adâncimi de ființă, iar carcasa poate fi de multe ori alunecoasă pentru cei de lângă noi, cărora le scapă multe lucruri. Autoarea ne arată că am putea avea parte de o lume mai bună dacă ne-am opri puțin din alergătură și dacă am încerca să îl cunoaștem mai mult pe cel de lângă noi, fie el parte din familie sau prieten. 
         Kate Morton a reușit să creeze un roman surprinzător, cu o acțiune extraordinar de alertă, plină de suspans și de emoție. Cele două povești cu iz detectivist (da, sunt două povești la care trebuie aflat adevărul, una din prezent și una din trecut) au în prim-plan copii, iar acest fapt emoționează încă și mai tare. Intriga este extrem de bine construită, iar personajele sunt credibile, parcă le și vezi ieșind din carte și spunându-ți povestea lor. Autoarea te induce în eroare de-a lungul derulării acțiunii și, chiar când crezi că ai întrezărit ce anume se va întâmpla pe mai departe și că ai găsit cheia ce îți oferă rezolvarea misterului, dai de o nouă răsturnare de situație. Toate ipotezele îți sunt distruse una după alta, iar la final ești luat în totalitate prin surprindere și înțelegi că, de fapt, ai greșit, că la rândul tău ai făcut niște supoziții care nu au nimic de a face cu realitatea. Cu toate acestea, rămâi cu gândul la povestea asta și te întrebi câte sacrificii poate face o mamă pentru bunăstarea copiilor ei și câte poate îndura o soție din dragoste pentru soțul ei. 


       Pendulări între trecut și prezent

        „Casa de lângă lac” ne poartă cu ingeniozitate printre fapte trecute și prezente, autoarea alternând planurile narative și făcând acțiunea să se contopească, devenind una singură într-un final. Lucrurile sunt bine stabilite și fiecare detaliu în parte se așează la locul lui potrivit, găsindu-și locul în final. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării și cred că acest lucru mi-a plăcut cel mai tare. Am iubit faptul că mi s-au oferit mai multe perspective asupra întâmplărilor relatate și că am avut ocazia de a îmi forma o părere despre fiecare personaj în parte. 
        Acțiunea se petrece în principal în două perioade de timp bine conturate: 1933 și 2003, însă mai avem niște salturi și în anii dinainte de 1933 și chiar după această perioadă, totul pentru ca noi, cititorii, să înțelegem mult mai bine faptele personajelor și pentru a putea rezona cu ele, fără a le judeca prea tare pentru ceea ce decid să facă. Suntem plasați în Anglia, mai întâi în Cornwall, o zonă feerică a acestei țări, cu multe legende de oferit și cu peisaje desprinse parcă din basme, pe care autoarea are grijă să le exploateze la maximum, și în Londra, capitala Marii Britanii, surprinsă cu toată vânzoleala ei, în opoziție cu mult mai liniștitul loc situat la malul mării. Aflăm punând bucăți de poveste una lângă alta despre relația dintre Eleanor și mama sa, Constance, fapt care le afectează amândurora parcursul în viață mai apoi, precum și despre copiii lui Eleanor și despre deciziile acesteia cu privire la siguranța acestora, mai ales că soțul ei, Anthony, nu mai este chiar atât de stabil după ce a luptat în Primul Război Mondial, suferind acum de șocul obuzului, fapt care îl face să se comporte atipic în unele situații. Apoi, în prezent, o cunoaștem pe polițista Sadie Sparrow, o femeie care a fost nevoită să facă niște alegeri drastice încă din tinerețe, fapt care și-a pus amprenta asupra parcursului ei de mai târziu, iar acest fapt o aseamănă foarte tare cu Eleanor Edevane. Ea este sfătuită să își ia vacanță pentru că a luat atitudine în cazul pe care îl ancheta, al unei mămici, Maggie Bailey, care se presupunea că și-a abandonat fetița în apartament timp de o săptămână. S-a implicat emoțional, iar acest fapt nu este pe placul conducerii polițienești, care o face să stea puțin pe tușă. Așa ajunge ea în Cornwall, alături de bunicul ei, Bertie, care a crescut-o încă din adolescență. Aici, în timpul încercărilor ei de a scăpa de dorința de a se implica în continuare în cazul dispariției lui Maggie, Sadie aleargă prin pădurea dimprejur, fapt care o poartă direct în fața casei de lângă lac, un conac din alte timpuri abandonat de familia Edevane, un loc înconjurat de o aură de mister, fapt care nu o poate lăsa indiferentă pe detectiva din ea. 

     O carte plină de mistere ce se doresc descifrate

    Dincolo de povestea lui Maggie, autoarea ne oferă un mister mult mai complex de descifrat, care ne întoarce până în anul 1933 și ne teleportează într-o altfel de lume, în care petrecerile au fast, iar servitorii se ocupă de bunul mers al tuturor lucrurilor dintr-o gospodărie. Domeniul familiei Edevane, Loeanneth, pare a fi desprins dintr-un basm cu zâne și chiar ai impresia că spiridușii pot apărea de sub o floare sau dintr-un tufiș ce mărginește lacul cu apă magică. Am iubit modul în care autoarea a reușit să creeze atmosfera prin toate descrierile făcute și prin antagonismul existent între fastul din trecut al domeniului și ruina din prezent, căci toți cei care au trăit acolo au părăsit casa și au încercat să uite tot ce se întâmplase acolo într-o seară de iunie, care ar fi trebuit să fie una extrem de fericită, dar s-a transformat într-o noapte tragică, în care cel mai mic membru al familiei, Theo, a dispărut fără nicio urmă.
            Familia Edevane pare a fi una extrem de fericită, care duce o viață lipsită de griji, însă, o privire mai atentă asupra acesteia scoate la lumină secrete bine dosite. Eleanor, mama, pare construită după modelul doamnelor acelea din Sud, amintindu-mi foarte tare de mama lui Scarlett O`Hara din „Pe aripile vântului”. Însă, purtată de val și aflată sub greutatea unui secret ce trebuie bine ascuns de lumea exterioară, aceasta face la un moment dat o greșeală pentru care va plăti scump mai apoi. 
         Eleanor și-a găsit iubirea vieții în persoana lui Anthony, cel care i-a fost un adevărat prieten și sprijin împotriva mamei ei, cu care nu avea o relație tocmai liniștită. Ei trăiesc o frumoasă poveste de dragoste și se contopesc într-o singură ființă, fapt care se poate observa mai târziu și în cele trei fiice ale lor, Deborah, Alice și Clemmie, care par o încununare a tot ceea ce au trăit ei. Însă, lucrurile s-au schimbat imediat după Primul Război Mondial, la care Anthony a luat parte în mod activ și unde și-a pierdut cel mai bun prieten, Howard. Ceea ce i s-a întâmplat acolo îi schimbă în totalitate parcursul viitor și îi schimbă modalitatea de raportare la propria familie și nici chiar nașterea unui fiu, a lui Theo, nu pare să îl poată scoate din amorțeala ce l-a cuprins. Viața lor de vis se năruie în momentul în care, în noaptea petrecerii de la mijlocul verii, fiul lor dispare. Niciunul nu mai poate locui la Loeanneth și fiecare dintre membrii familiei se simte într-un fel sau altul vinovat și crede că are cheia care ar duce la găsirea celui mic, însă fiecare se teme să spună exact ceea ce gândește.
         În anul 2003, cazul acesta o animă pe Sadie Sparrow, care vrea neapărat să descopere ce s-a întâmplat acolo. Mai trăiesc doar Alice și Deborah dintre fetele familiei Edevane, iar ele sunt trecute de prima tinerețe. Deborah este soție de politician, iar Alice e scriitoare de succes de romane polițiste. Nici ele nu știu exact ce s-a întâmplat atunci, în trecut, și fiecare are propria versiune și propriile mici adevăruri referitoare la familia lor. Cercetările făcute de Sadie scot la iveală secrete bine păzite și ne arată cât de tare ne putem înșela în privința oamenilor cu care intrăm în contact și chiar a familiei proprii, căci nu vedem imaginea de ansamblu niciodată. Cu fiecare detaliu pe care îl descoperă, cu atât mai mult aceasta se apropie de miezul problemei și, mult mai mult decât atât, are curajul de a se lupta și cu propriii ei demoni interiori, care au măcinat-o încă de când părinții ei au refuzat să o mai crească și a ajuns să fie crescută de bunicii ei. 
    
       „Casa de lângă lac” este o poveste încântătoare care vă așteaptă să îi descoperiți secretele și să vă lăsați purtați pe aripile magice ale poveștilor pe care aceasta le conține. Este prima carte pe care am citit-o de la Kate Morton, dar, cu siguranță, nu va fi și ultima, căci deja m-am îndrăgostit de modul ei de scriere. 


        DATE DESPRE CARTE:
        __________________

         Titlu: „Casa de lângă lac”
         Autor: Kate Morton
         Titlu original: The Lake House
         Traducător: Sînziana Dragoș
         Editura: Humanitas
         Colecție: Raftul Denisei
         Anul apariției: 2017
         Număr de pagini: 496

         Cartea o puteți achiziționa de pe Libmag.

joi, ianuarie 24

KENT HARUF: SUFLETE ÎN NOAPTE - RECENZIE



        „M-am hotărât și nu-mi pasă ce crede lumea. Am făcut asta prea multă vreme toată viața. Nu mai am de gând să trăiesc așa.”

          Mi-am dorit extraordinar de tare romanul postum al lui Kent Haruf - „Suflete în noapte”, fapt pentru care mi l-am și achiziționat la scurt timp după ce a apărut la noi. Însă, la fel de mult pe cât l-am vrut, pe atât l-am tot amânat, lăsându-l să stea oarecum dosit pe unul dintre rafturile bibliotecii mele și așa arhipline. Acum, privind retrospectiv, regret că am lăsat-o atât de mult timp în așteptare, pentru că, pe cât este de mică aceasta carte ca întindere, pe atât este de mare ca mesaj. Este dovada clară că esențele tari se țin în sticluțe mici. 
            „Suflete în noapte” este un roman atipic față de cărțile pe care obișnuiesc să le citesc, în sensul că este scris într-o manieră destul de criptică, cinematografică, cu replicile lăsate libere, fără semne grafice care să anunțe cititorul de existența acestora, începe și destul de brusc, introducându-te direct în poveste, fără niciun fel de preambul, însă consider că tocmai aceste chestiuni îi conferă o frumusețe aparte. Cartea ți se lipește de suflet și îți dă puterea și motivația de a o lua mereu de la început, de a nu te considera prea bătrân pentru a o lua de la capăt, pentru a iubi, pentru a trăi la intensitate maximă  fiecare clipă și fiecare experiență în parte. Romanul are o candoare proprie, oferindu-ți imaginea aceea de bătrânei pe care îmi doresc din tot sufletul să o văd cât mai mult în viața de zi cu zi: aceea mereu cu zâmbetul pe buze, mereu ținându-se de mână și privindu-se cu dragoste în orice loc, mereu gata să îți ofere un crâmpei din înțelepciunea acumulată de-a lungul vieții, dar fără a îți impune nimic, știind când să stea deoparte și să te lase pe tine să acționezi și când să acționeze pentru binele celui de lângă ei. 
             Astfel de bătrânei sunt Addie Moore și Louis Waters, personajele centrale ale romanului lui Haruf. Nu știm nimic despre ei la începutul poveștii, ci aflăm detalii pe parcurs, chiar de la ei: sunt amândoi vecini, văduvi de multă vreme, care au trăit în orașul american Holt aproape întreaga viață. El a fost profesor de literatură engleă, deși toată viața și-a dorit să fie poet, ea a lucrat mai mult în umbra soțului, îndeplinind fel de fel de slujbe mărunte, cu toate că și-ar fi dorit să fi avut mai multă putere pentru a face ceva mult mai măreț. Amândoi trăiesc cu regretele unei vieți trăite după normele altora, iar nu după propriile dorințe, după plăcerea proprie. Tocmai de aceea, Addie prinde curaj și uită pentru un timp să se uite de părerea celor din jur, refuză să mai facă ceva doar pentru că așa o cer conveniențele sociale și merge la casa lui Louis, cerându-i să împartă singurătatea la doi și să petreacă nopțile amândoi, pentru că acelea erau clipele în care resimțea cel mai tare lipsa partenerului de-o viață. Deși sceptic la început, Louis acceptă și, oricât ar părea de bizar, cei doi chiar petrec nopțile într-un mod platonic, doar stând unul lângă altul în pat pe întuneric și povestind diverse întâmplări care le-au marcat existența. 
          Povestea celor doi se aseamănă foarte tare cu viața în sine și, ca de obicei, nimic nu durează pentru eternitate. Și în cazul celor doi, existența li se complică. Ei au de înfruntat întâi gura lumii, care nu înțelege exact relația lor și începe să răspândească vestea că Addie și Louis sunt împreună în sânul familiilor acestora, copiii plecați de foarte mult timp de lângă părinții lor. Apoi, fiul lui Addie îl lasă la ea pe nepotul ei, Jamie, pentru ca el să își rezolve problemele cu afacerea în declin și cu soția, care a plecat de acasă. Jamie este asemeni oricărui copil rupt de părinții săi: simte din plin nesiguranța și se teme că și bunica lui îl va părăsi. Aceasta din urmă, alături de vecinul ei, încearcă să îl facă pe micuț să se simtă mult mai bine și, trecând peste vârsta lor înaintată, au puterea de a face multe lucruri: îi cumpără copilului un cățel care să îi țină companie, se joacă cu el, îl duc în drumeție și îi oferă libertatea de a lua decizii. Însă, lucrurile între ei doi se complică și mai mult, pentru că ajung să se îndrăgostească unul de altul și să redescopere plăcerea și bucuria de a fi în preajma altui suflet, de a te contopi unul în privirea celuilalt, iar acest fapt nu îi place fiului lui Addie, care nu o înțelege pe mama sa și acționează, în ciuda vârstei, asemeni unui copil mic al cărui părinte încearcă să își refacă viața: acționează în numele părintelui care nu mai este alături de el și îi cere mamei să aleagă între nepotul ei și iubirea abia descoperită.
        Finalul mi-a adus lacrimi în ochi și m-a luat prin surprindere puțin. Mi-ar fi plăcut să existe mult mai multă înțelegere din partea celor tineri, mult mai multă înțelepciune și mult mai multă dorință de a înțelege că dragostea nu are vârstă sau granițe.
             Dacă nu ați citit până acum, vă recomand cu drag „Suflete în noapte”. Este o lectură care te emoționează și care te face să îți dorești să îmbătrânești frumos, experimentând mai mult și uitând de părerea lumii. Avem o singură viață, nu e nevoie să o petrecem în lamentări sau alături de temeri și anxietăți.


        DATE DESPRE CARTE:
       __________________

       Titlu: „Suflete în noapte”
       Autor: Kent Haruf
       Titlu original: Our Souls at Night
       Traducere: Paul Slayer Grigoroiu
       Editura: Pandora M (Grupul Editorial Trei)
       Anul apariției: 2017
       Număr de pagini: 128

        Cartea o puteți achiziționa de aici.

PAM MUÑOZ RYAN: TRANDAFIRII DIN MEXIC - O POVESTE ÎNDUIOȘĂTOARE - RECENZIE



     Iubesc ficțiunile istorice, mi se par cea mai bună alternativă la manualele de istorie de multe ori prea rigide și prea lipsite de acel ceva care să te facă să îți dorești să afli mai multe. Pam Muñoz Ryan se adresează în principal copiilor, în America, romanul ei se studiază la clasă, însă consider că este potrivit pentru orice vârstă prin tematica pe care o abordează. Autoarea aduce în prim-plan situații dureroase din Mexic, care le permit cumnaților să o pună pe văduva fratelui lor la pământ în doar câteva clipe, precum și chestiuni care privesc emigranții, în cartea ei fiind prezentată situația mexicanilor și discriminarea de rasă pe care aceștia o întâmpină în Statele Unite ale Americii, care duc la considerarea oamenilor a fi o rasă inferioară, nedemnă de premii sau de distincții speciale. Poate că în trecut nu am fi crezut într-o asemenea problematică, însă, ținând cont de faptul că lumea tinde din ce în ce mai mult să fie un mare sat global, cred că problema mexicanilor ne lovește și pe noi, ca români, care am ajuns deja să ne confruntăm cu modul în care suntem priviți în afara statului nostru. Tocmai de aceea, romanul mi se pare extrem de actual și consider ca poate fi citit de oricine. Da, este încadrat într-o colecție pentru copii, pentru că povestea urmărește în principal un copil, iar limbajul este unul accesibil și ușor de înțeles, însă poate fi citit la orice vârstă. Avem foarte multe de învățat din întâmplările prin care trece personajul principal și putem aplica în viața de zi cu zi exemple ale comportamentului său.
       „Trandafirii din Mexic” este o poveste despre străduință, putere interioară, rezistență și răbdare în față încercărilor vieții, luptă pentru a continua indiferent de circumstanțe și despre adaptarea la o nouă viață. Povestea Espranzei aduce cu sine o anumită gingășie specifică vârstei (are doar treisprezece ani), precum și o doză de candoare și îți oferă o stare de bine la final, oferindu-ți motivația necesară de a merge mai departe indiferent de greutățile pe care viața ți le scoate în cale și de pierderile pe care le suferi în această cursă pentru supraviețuire. Mi-a rămas în minte un citat pe care mi l-am întipărit cu putere în gând și pe care am de gând să îl aplic cât mai des în viața de zi cu zi, mai cu seamă că sunt destul de impulsivă de obicei: 
          „Ai puțină răbdare și fructul o să-ți cadă în palmă.”
          Autoarea, asemeni Rutei Sepetys, pornește povestea sa de la un fapt real, pe care îl îmbracă în cele mai frumoase haine și îl prezintă în fața cititorilor săi, emoționându-i și făcându-i să citească totul cu sufletul. Copilăria ei a fost plină de povești adevărate spuse de bunica ei pe când croșeta păturici cu modele în zigzag (un simbol care apare și în cartea sa, ca o formă a greutăților pe care le ai de străbătut în viață: mai urci un munte, mai cobori o vale, principalul este să rămâi drept într-o lume strâmbă și să lupți pentru tine și cei dragi). Ea îi spunea despre drumul greu parcurs de ea din momentul părăsirii țării natale, Mexic, și până la ajungerea în Statele Unite ale Americii și începerea unei noi vieți. Asemeni personajelor sale, ea a trăit într-o tabără a refugiaților, a fost martora grevelor din agricultură petrecute în anii 1930 din dorința de a primi un câștig decent, pe măsura muncii prestate, și a trăit cu frica trimiterii înapoi acasă dintr-un capriciu al autorităților. Toate aceste aspecte ale vieții de emigrant sunt surprinse din plin în romanul nepoatei, care a pus la baza istoriei de viață a personajelor sale crâmpeie din traiul bunicii sale.
             „Trandafirii din Mexic” aduce în prim-plan viața unei copile din Aguascalientes, Mexic, Esperanza Ortega, care duce aici o viață de prințesă, primind tot ceea ce își dorește mereu, bucurându-se de haine minunate și de păpuși din porțelean. Părinții ei au servitori, gata oricând să o ajute să facă anumite lucruri, iar ei i se pare la vârsta de treisprezece ani că nu poate fi prietenă cu Miguel, băiatul servitorilor lor -Hortensia și Alfonso -, pentru că fiecare dintre ei se află pe un alt mal al râului, căci ea trăiește într-un conac, iar el într-un bordei. Acestea sunt preconcepțiile cu care micuță Esperanza trăiește, nu are deloc experiență vieții și crede că totul i se cuvine. Tot ceea ce cunoaște este dragoste de pământ, a cărei inimă o poate simți lipindu-și urechea de pământ, la fel ca atunci când auzi mare punându-ți urechea lângă o scoică. Și, cu toate că pământul și dragostea pentru acesta reprezintă întreaga ei știință asupra vieții și singura ei certitudine, tocmai aceasta îi va fi furată de către soartă. Moartea prematură a tatălui, ucis de tâlharii obișnuiți ai Mexicului (căci există mari discrepanțe între cei bogați și cei săraci), o lasă pe micuță fără nimic din tot ceea ce iubea, fără nimic din ceea ce știa. 
         Mama sa este pusă în față unui fapt obișnuit în Mexic, un fel de cutumă ce cerea ca văduva fratelui să devină soția unuia dintre frații rămași în viață, astfel încât averea să se perpetueze tot în familie. Cum Ramona Ortega nu poate să își piardă onoarea și nici nu se poate despărți de fiica sa, ce urma să fie trimisă departe, la un internat, aceasta alege calea mai grea, dar mai plină de poezie și de străduință pentru a putea să își asigure traiul de zi cu zi. Ea alege să fugă din localitatea în care trăise până atunci, să își lase mama în grija surorilor ei călugărițe, să își ia fetița și hainele de pe ea și să meargă în Statele Unite, în speranța unei vieți mai pline de demnitate, chiar dacă este conștientă că va fi una plină de lipsuri materiale. Ea pune mai presus de orice familia, se simte bogată doar pentru că își poate păstra fiica alături și nu îi e teamă să o ia de la capăt.
         Discrepanțele dintre viața din Mexic și cea din Statele Unite o lovesc din plin pe Esperanza, care, în primă fază, nu înțelege adevărata amploare a schimbărilor din viața ei. Fuga de acasă o pune într-o poziție net inferioară: devine o servitoare la rândul ei și este obligată să facă totul singură, să învețe să muncească, să aibă grijă de copiii cei mici din familia în sânul căreia ajunge alături de mama sa. În Statele Unite, nu mai este fata bogată, ci se confruntă cu sărăcia lucie asemeni tuturor emigranților din tabăra în care locuiește: într-o căsuță cu doar două camere trăiesc multe suflete, iar ea nu face excepție, stând alături de foștii lor servitori și de copiii fratelui lui Alfonso în același loc. Aici, toți trebuie să facă anumite treburi pentru a putea supraviețui, iar șocul este mare. Pe lângă faptul că are de învățat cum să măture sau să gătească, Esperanza trebuie să îndure și batjocura copiilor din tabără, care nu înțeleg aceste stângăcii ale ei. Însă, fetița nu se lasă și luptă pentru a învăța tot ceea ce trebuie să facă, mai ales când și mama ei se îmbolnăvește grav și rămâne luni întregi în spital, pradă unei depresii urâte. 
          Esperanza a pierdut tot: viața plină de belșug, tatăl, mama și bunica îi sunt și ele departe, însă fetița învață să se adapteze noilor condiții și muncește din plin pentru cei dragi ei. Tocmai acest lucru mi-a plăcut cel mai tare la acest roman: personajele sale nu rămân într-un stadiu linear, nu se plâng de greutățile pe care trebuie să le îndure, ci învață să se lupte cu lipsurile și cu greutățile și merg înainte, indiferent de tot ceea ce au de îndurat. Tabăra emigranților nu este una confortabilă, nu există nimic din tot ceea ce Esperanza și mama ei erau învățate să aibă, nici chiar existența lor nu este una sigură, căci mulți dintre mexicani inițiază greve, sperând să obțină mai mulți bani, iar cei care se revoltau prea tare ajungeau să fie trimiși înapoi acasă, fiind despărțiți de cei dragi aflați în tabără. Sunt multe aspecte care îi privesc pe emigranți existente în această carte și doare când observi nedreptatea la care aceștia sunt supuși, căci li se pun etichete și sunt văzuți ca o specie inferioară de oameni, fapt pentru care pot cumpăra hrană dintr-un anumit loc doar, trăiesc izolați, muncesc pe pământurile americanilor pe mai nimic, iar în școli, copiii mexicanilor nu pot lua anumite premii, indiferent cât de bine învață (așa cum este cazul lui Isabel, verișoara lui Miguel, care excelează la învățătură, însă nu are parte din niciun privilegiu pe care îl au copiii albilor).
         „Trandafirii din Mexic” este o lectură minunată, care îți arată că viața te poate urca până la cele mai mari înălțimi, dar, când totul pare extraordinar, tot ea te pune la pământ. Principalul este să înveți cum să faci față dezamăgirilor și căderilor, despre speranța care trebuie să supraviețuiască în orice circumstanțe și despre străduința de a duce o viață mai bună. Autoarea ne arată că merită să lupți pentru cei dragi ție și, atât timp cât ai oamenii iubiți ai sufletului alături, ai tot ceea ce îți trebuie.


          DATE DESPRE CARTE:
         ___________________

        Titlu: „Trandafirii din Mexic”
        Autor: Pam Muñoz Ryan
        Titlu original: Esperanza Rising
        Traducere: Mădălina Vasile
        Editura: Grupul Editorial Art
        Colecție: Arthur. Violet History
        Anul apariției: 2018
        Număr de pagini: 198
        Recomandare: 10+
  

        Cartea poate fi comandată de aici sau de aici.
  

miercuri, ianuarie 23

READING CHALLENGE ȘI MOTIVAȚIA DE A CITI MAI MULT



         Zilele acestea există două „probleme existențiale” în mediul online: de ce vând/nu vând autorii români contemporani și reading challenge-urile (provocările pentru a citi). În ceea ce privește primul subiect, îl găsiți abordat pe blog sub diverse forme. Despre diversele forme de provocare literară pe care le-am tot încercat de-a lungul timpului nu v-am vorbit până acum, dar am zis că acum e momentul să îmi expun punctul de vedere. :) 
           Eu iubesc provocările de orice fel, fie că e vorba de lectură, fie de viața de zi cu zi. Funcționez mult mai bine atunci când îmi stabilesc un anumit target pe care îmi doresc să îl ating la un moment dat. Nu intru în competiție cu alții, nu asta iubesc, ci cu mine însămi. Îmi place să mă provoc zi de zi, pentru a face anumite lucruri mult mai bine și mai rapid decât în mod obișnuit. Am un talent deosebit în a ma complace în a nu face nimic sau în a întârzia rezolvarea unui lucru, unde mai pui că mă și plictisesc destul de repede de o anumită rutină, așa că am nevoie de provocări zilnic, pentru a mă menține în formă și pentru a nu cădea iar în patima fricilor și a anxietăților mele. Îmi este mult mai ușor așa când știu că am de atins un anumit punct. Aceasta nu înseamnă că mă demoralizez sau ajung la pământ dacă nu duc acel lucru până la capăt, principalul este să încerc, să mă străduiesc. Dacă nu îmi iese, o iau de la capăt sau o las pentru altă dată.
             La fel se întâmplă și în cazul cărților, iubesc să mă provoc, ca un fel de motivație pentru a citi mai mult, mai constant, mai divers. S-a tot pus problema citirii unui anumit număr de cărți și cred că acest fapt se datorează reading challengelui de pe Goodreads, unde îți stabilești un anumit număr de cărți pe care îți dorești să îl citești în anul în curs. De asemenea, s-a vorbit despre cititul din plăcere și cititul constrâns. Nu am să înțeleg aspectul acesta niciodată. Nu înseamnă că, dacă îmi doresc să citesc un anumit număr de cărți în anul respectiv, citesc obligată. Cine mă forțează? Cine îmi stă cu pistolul la tâmplă? Nu e ca și când aș plânge dacă nu ajung la cele 100 de cărți pe care mi le-am propus. Acum doi ani nu mi-am atins numărul, anul trecut da. Nu are importanță, oricum mă testez și încerc să mă conving să citesc mai mult. O iau de la capăt în anul următor, cu forțe proaspete. Din moment ce eu singură m-am provocat, nu am nimic de recuperat, nu este ca la serviciu, când șeful te ceartă că nu ai făcut lucrul ăla pe care ai promis că îl faci. Nu sunt dură cu mine și nici nu dau cu mine de pământ dacă nu am ajuns în punctul acela. Citesc doar ce îmi place, întotdeauna, nu merg la Goodreads să văd câte stele a avut cartea respectivă înainte de a o citi și, în funcție de aceasta, o citesc sau nu. Sunt cărți mult iubite care mie nu mi-au fost pe plac și cărți urâte pe care eu le-am iubit. Tocmai asta e frumos: suntem diferiți, dar ne unește pasiunea pentru citit. Citesc mai mult decât o anumită medie? Probabil că da, dar nu mi-am pus niciodată problema așa. Adică, eu citesc de la 6 ani, mergeam la bibliotecă avidă de cunoaștere și am fost testată atunci, ca să se observe dacă eu chiar citesc sau e doar așa, o fălire. Acum, nu aș mai trece prin același proces, nu aș mai vrea să explic dacă am ajuns să citesc un anumit număr de cărți povestind conținutul. Nu am nimic de demonstrat nimănui, doar mie însămi, iar eu mă cunosc suficient.
          Revenind la tema calității, nu văd de ce se tot aruncă așa câte o împunsătură gen: citești mai mult, nu citești de calitate, sau, ți-ai propus un anumit număr de cărți, gata, ești interesat de cantitate, nu de calitate. De unde până unde această preconcepție? Îmi pot seta un număr de 10 cărți pe an la fel de bine cum îmi pot propune 50 sau 100... Eu mă cunosc cel mai bine. Aleg cărțile cu drag și urmăresc să corespundă cu standardele mele. Citesc întotdeauna doar când simt plăcerea de a citi, nu citesc doar pentru că Goodreads mă anunță că sunt în urmă cu un anumit număr de cărți, la fel, nu mă opresc din citit doar pentru că Goodreads îmi spune că sunt înainte cu acea provocare. Mi s-ar părea că e pueril acest lucru, plus că nu ar avea sens să procedez astfel. Eu doar mă distrez provocându-mă, când nu va mai fi amuzant, nu o voi mai face. Nu simt presiunea pe umerii mei, citesc când am chef și ce am chef. 
           Consider că se pune foarte mult accentul pe provocarea cu numărul de cărți, însă aceasta nu este singura provocare existentă, cel puțin nu și în cazul meu. Eu îmi propun la început de an să recitesc clasici, să citesc mai mult un anumit gen literar, să încerc să citesc măcar o pagină pe zi, să încerc să citesc și dimineața, și seara, dar nu înseamnă că mereu procedez așa. Citesc când simt că pot face acest lucru, când vreau să mă deconectez de la urâtul din jur, când vreau să călătoresc în alte lumi, când vreau să mă simt bine, când vreau să uit de supărările de zi cu zi... Eu mă provoc singură și tot eu mă opresc dacă simt că nu mai este posibil. De asemenea, particip la unele provocări care mă scot din zona mea de confort și asta doar pentru că astfel ajung să descopăr cărți extraordinar de bune, spre care singură nu m-aș fi îndreptat. 
         Îmi place să mă joc, iar o provocare asta înseamnă pentru mine, întoarcerea spre ludic, spre copilul din mine. Nu înseamnă că dacă pentru mine funcționează va funcționa și pentru alt cititor. Fiecare se cunoaște și citește în funcție de cum se simte bine. Chestiunea cu reading challenge-ul mi se pare extrem de asemănătoare cu cea cu book shaming-ul. Nu înțeleg de ce ajungem să lovim unii în alții doar pentru că acționăm diferit. Citiți cât se poate de mult și provocați-vă dacă asta vă face să vă simțiți bine! Faceți doar ceea ce vă face fericiți, indiferent de tendințe și de judecățile de valoare emise de alți cititori! 

marți, ianuarie 22

RUTA SEPETYS: O MARE DE LACRIMI SAU O PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA UNEI TRAGEDII MARITIME DE AMPLOARE - RECENZIE



        Iubesc tot ceea ce scrie Ruta Sepetys și o consider a fi o adevărată maestră a redării adevărului într-o formă extrem de emoționantă, care are darul de a te sensibiliza și de a te face să observi o imagine de ansamblu asupra unei tragedii de mare anvergură care a avut loc undeva în istorie. Evenimentele prezentate de ea în romanele sale au la bază povești reale, extrem de bine documentate, iar ea își pune amprenta asupra acelui moment dramatic prin intermediul poveștilor pe care le creează, oferind ecou unor adevărate dezastre, pe care cărțile de istorie refuză de multe ori să le scoată la lumină așa cum trebuie. Multe dintre cele petrecute în trecut sunt încă învăluite de mister și știu cu siguranță că nu putem cuprinde cu mintea de acum întreaga tragedie ce a lovit atunci omenirea și durerea fără margini pe care cele două Războaie Mondiale au lăsat-o în urmă. Știu că mulți încă resimt acut cele petrecute atunci și că mulți avem un bunic sau un cunoscut care a luptat pentru libertate și dreptate în acea perioadă, însă parcă multe lucruri se trec mult prea ușor sub tăcere și prea puțin se pedepsesc cei vinovați... Nu pot să nu fiu indignată de acest lucru și nu am cum să rămân indiferentă. Totul într-o ficțiune istorică pornește de la un eveniment real și acest fapt ne ajută să cunoaștem mult mai bine ceea ce s-a petrecut la un anumit moment din istoria omenirii, devenind o parte din noi din moment ce nu mai are nuanța aceea bățoasă pe care ne-o oferă în cadrul lecțiilor de la școală, fapt care ne implică mult mai tare din punct de vedere sufletește.
          Am citit prima dată „Printre tonuri cenușii”, roman care aduce în prim-plan povestea Linei, o lituaniană atinsă de efectele devastatoare ale politicii lui Stalin. Știam la ce să mă aștept de la autoare sau credeam că știu. Mă așteptam să plâng citind „O mare de lacrimi”, am aflat detalii din spatele scrierii acestui roman în cadrul întâlnirii din primăvară cu Ruta Sepetys, însă nu am anticipat deloc întreaga durere pe care încă o voi purta cu mine la mult timp după ce voi închide ultima pagină a cărții. Acum, pot spune că înțeleg pe deplin titlul romanului și că semnificațiile acestuia îmi sunt impregnate adânc în suflet și în minte, ca un fel de memento colectiv al unui dezastru maritim mult mai mare ca proporții decât cel al navelor Titanic și Luisitania, însă mult mai puțin celebru doar pentru că aceia care l-au produs au preferat din rușine sau de teamă că au făcut o mare greșeală, sau poate doar ca un semn al vinei permanente care a rămas după aceea, să-l treacă sub tăcere, să îl lase în istorie scris parcă doar cu o cerneală invizibilă, căci prea puțini sunt cei care au auzit de scufundarea navei Wilhelm Gustloff, cu toate că au murit aproximativ 9000 de suflete, dintre care 5000 au fost copii nevinovați, iar restul răniți și femei.


       „O mare de lacrimi” este o carte cutremurătoare și covârșitoare, care are darul de a te trece printr-o multitudine de sentimente și de trăiri. Romanul prezintă un moment mult mai puțin cunoscut din istoria Europei aflate sub asediu în timpul celui de al Doilea Război Mondial și anume retragerea a peste zece mii de oameni din calea Armatei Roșii a lui Stalin, oameni de diferite naționalități - lituanieni, prusaci, polonezi, letoni și estonieni, atât civili, cât și soldați - aduși la un loc de marea mașinărie a războiului, care ia cu sine vieți și îi distruge pe cei rămași pentru totdeauna. Autoarea creează imagini extraordinar de vii, care te marchează și te revoltă, creând coloane de oameni care mărșăluiesc obosiți pe străzi nesigure din dorința de a scăpa și de a se întoarce la cei dragi, pe care încă speră că îi vor mai prinde în viață, aceasta fiind flacăra care le ține vie speranța și motivul care îi face să înainteze cu toate că, de cele mai multe ori, îi cuprinde disperarea și sunt pradă foametei și lipsei unui acoperiș deasupra capului în plină iarnă. Totul în jurul lor este pustiu, totul este dezolant, oglindind deznădejdea din sufletele oamenilor ajunși acum la capătul puterilor.
         Cu toate că poveștile cuprinse între paginile romanului pot fi ale oricărui ins care a îndurat urâțenia războiului, Ruta Sepetys a ales să dea glas unor voci aparținând unor naționalități diferite, pentru a ne ajuta să avem o imagine mult mai clară a ceea ce s-a întâmplat atunci. Există patru voci narative - Florian, Joana (și nu degeaba am amintit la început de „Printre tonuri cenușii”, acest personaj fiind nimeni alta decât verișoara Linei), Emilia și Alfred (personajul atipic care se află de cealaltă parte a baricadei, fiind un soldat german, însă o imagine grăitoare a lașului și a oportunistului). Ele sunt vocile principale, însă, pe lângă ele devin memorabile Ingrid, fata oarbă răpită de marea mașinărie a războiului și uitată sub marea înghețată, Eva, o femeie mătăhăloasă care uită uneori că, indiferent de rasă, oameni sunt egali în fața suferinței și a morții, Poetul pantofilor, un personaj în vârstă ce mi-a fost extrem de drag pentru puterea sa și pentru speranța pe care o insuflă în piepturile celor din jur, precum și Klaus, un copil rătăcit de toți cei dragi lui, care se străduiește să înțeleagă ceva din ceea ce se petrece în jurul său și să își găsească un loc lângă un adult ce l-ar putea proteja un pic de tot urâtul din jur.


       Războiul scoate la suprafață tot urâtul din om, pentru că, atunci când te afli în pericol, ai tendința de a acționa din impuls și din a lovi acolo unde doare mai tare, doar pentru ca tu și ai tăi să fiți în siguranță. În dragoste și în război e permis orice se spune, iar acest lucru reiese și din cartea Rutei Spetys, mai cu seamă că personajele pe care ea ni le aduce în față nu sunt neapărat oameni inocenți, ci persoane trecute prin viață și maturizate mult prea devreme, care au trebuit să lase în urmă viața pe care o știau și să o înlocuiască în permanență, căci sunt un fel de marionete mânuite de două mâini - sovietice și naziste - iar acest fapt nu le asigură un teren sigur, ci unul mlăștinos, care îi obligă mereu să o ia de la capăt. Poartă cu ei secrete, vini care le acoperă sufletul cu o mare de întuneric și și-ar dori să fi putut schimba cumva traiectoria destinului lor. Joana este asistentă medicală și încearcă să îi ajute pe toți, este liantul tuturor celorlalte personaje cu care intrăm în contact, însă se simte vinovată de moartea celor dragi, pe care simte că i-a pus în pericol prin fuga ei în lume. Emilia este poloneză, iar acest fapt este o crimă în sine, căci este una dintre rasele considerate de Hitler a fi subumane și inferioare. Pe lângă aceasta, ea a fost supusă unor atrocități inimaginabile ce i-au adus un copil fără tată la doar cincisprezece ani. Florian este un falsificator de artă ajuns în această situație din cauza faptului că a fost mult prea credul. Acum, este purtătorul unei comori neprețuite, pe care încearcă să o țină ascunsă de cei din jur, dar și ca pe un fel de garanție a unui viitor mai bun. Alfred este un fricos și un om care are face orice doar ca lui să îi fie bine. Este laș și are accente de psihopat, el continuând să se gândească la o fată din orașul lui de baștină ca la marea lui iubire, cu toate că ea îl respinsese.
        Toate personajele sunt extrem de bine conturate, cu lumini și umbre, cu dureri greu de suportat și cu vini reale sau imaginate. Vocile lor se întrepătrund și formează un singur glas: acela al disperării și al neputinței. Nu mai au puterea să se revolte sau să își pună întrebări, un întreg război le-a răpit inocența și dreptul la o viață mai bună, căci se află în anul 1945 acum și au îndurat ani grei de suferință. Au pierdut tot ceea ce aveau mai de preț, oameni, case și identitate deopotrivă. E greu să supraviețuiești în aceste condiții, iar totul devine încă și mai greu prin pierderile suferite de naziști și prin invadarea sovieticilor, care vin lăsând în urma lor prăpăd, violând virgine, omorând oameni nevinovați și însușindu-și tot ceea ce le face plăcere. Singura lor speranță este fuga pe mare, de aceea se și îndreaptă cu toții spre portul Gotenhafen. Aici, începe însă o altă luptă, care aduce cu sine o întreagă estetică a urâtului: portul e plin, iar oamenii se pierd unii de alții. În încercarea de a supraviețui, lovesc unii în alții, mint, înșeală și se zbat pentru a prinde un loc pe navele pregătite pentru ei. Au străbătut deja un drum plin de pericole, cu avioane ce aruncau bombe asupra lor, speră că de acum le va fi mai bine. Nu au loc toți pe vasele pregătite pentru ei, căci și aici se urcă în funcție de prioritate, iar rasele considerate pure au prioritate, la fel și răniții cu speranță de supraviețuire. Cu toate că navele pleacă supraîncărcate (cu aproximativ 10000 pe un vas cu o capacitate de aproape 2000 de oameni, deci, fără veste sau bărci de salvare suficiente), nu toți au un loc aici, iar mulți încearcă să frizeze imposibilul și să se agațe de o iluzie. Mi-a rămas în minte imaginea unor mame disperate care încercau să își arunce pe navă pruncii din brațe, care, însă, nu reușeau să ajungă acolo și se prăbușeau în marea înghețată. Nici pentru cei rămași pe vas nu a fost mai ușor, căci nu au prevăzut pericolele ascunse sub mare, iar navele au fost atacate și lovite de submarine, fapt care a dus la scufundarea vasului și la moartea a mii de oameni. Durerea este mare pentru cei rămași în viață, iar imaginile morții ce a plutit pe lângă ei i-a urmărit întreaga viață.


         Simți efectiv durerea personajelor principale, iar aceasta este amplificată de toate atrocitățile la care aceștia sunt martori: bombele care cad precum ploaia din cer, frica permanentă și impresia că ești mereu urmărit, totul în jur este pustiit, iar în unele case poți găsi oameni ce și-au luat viața din dorința de a pieri cu demnitatea neștirbită, fete au fost violate de către soldați, totul este mult prea dur pentru a rămâne impasibil. Mi-a plăcut foarte tare personajul Emilia, cea care simte altfel natura din jur, iar soarta ei, de copil rupt de casa părintească după moartea timpurie a mamei, ajuns într-o casă unde nu este dorită și apoi martor la cel mai urât lucru și obligată să poarte o sarcină nedorită. Deși în aparență un personaj fragil, mi s-a părut a fi o fată puternică, capabilă de sacrificiu pentru cei din jur. Imediat după ea vine Heinz, Poetul pantofilor, care m-a impresionat prin modul lui de a vedea lumea și prin optimismul pe care îl degajă chiar și în cele mai grele momente. Vede întotdeauna binele din om, parcă ajungând direct în sufletul celui de lângă el, își găsește forța de a merge mai departe în Klaus, copilul nimănui, și este pur și simplu acolo pentru toți. 
           Există și câteva momente de respiro, care ne oferă un  pic de pauză în toată durerea aceea de nedescris, iar toate îi au în centru pe Joana și Florian, care ajung să se cunoască mai bine și să formeze un cuplu, a cărei dragoste născută din durere este menită să reziste timpului. 
            Mi-ar fi plăcut ca finalul să nu fie atât de mult grăbit. Epilogul acela m-a luat prin surprindere și m-aș fi așteptat la o trecere mult mai lină către acel viitor îndepărtat. Așa, parcă am ajuns prea repede la punctul acela și parcă prea mult s-au perindat secretele de-a lungul anilor. Aș fi vrut puțin mai multă forță la final, mai multă putere de asumare și mai multă vocalizare a ceea ce s-a întâmplat, ca măcar într-o operă literară vinovații să fi primit un pic din ceea ce meritau... Ar fi durut mai puțin.
          Recomand „O mare de lacrimi” de Ruta Sepetys tuturor, indiferent de vârstă, cu toate ca este centrată în principal pe nevoile tinerilor, pentru că are un stil lejer, care ne permite să cunoaștem mult mai bine istoria și să ne învățăm lecțiile, pentru a merge mai departe cu fruntea sus și pentru a nu mai repeta vreodată aceleași greșeli. 


       DATE DESPRE CARTE:

       Titlu: „O mare de lacrimi”
       Autor: Ruta Sepetys
       Titlu original: Salt to the Sea
       Traducător: Gabriela Stoica
       Editura: Epica
       Anul apariției: 2017
       Număr de pagini: 360

        Cartea poate fi comandată de aici sau de aici



Vizitatorii blogului


website hit counter