luni, iulie 16

LISA KLEYPAS: GOLFUL DRAGOSTEI (FRIDAY HARBOR #4) - RECENZIE



     „Dragostea îți scoate sufletul din ascunzătoare”
    Zora Neale Hurston

     La acest citat m-a dus cu gândul romanul Lisei Kleypas - „Golful dragostei”, pentru că iubirea are o forță atât de mare încât poate chiar să facă o persoană să capete suflet chiar și acolo unde nu mai exista niciun fel de speranță în acest sens, iar în cartea Lisei Kleypas acest lucru se întâmplă la propriu, fără niciun fel de licențe poetice.
      De fiecare dată când am nevoie de puțin frumos în viața mea, de feerie de cuvinte și de un strop de magie apelez la cărțile acestei autoare. Succesul este garantat, iar povestea pe care aceasta o creează are darul de a mă face să mă afund cu totul între paginile cărții sale, de a mă pierde definitiv pe aripile iubirii. Așa s-a întâmplat și în cazul romanului „Golful dragostei”, a avut efectul scontat garantat și mi-a ținut companie în câteva seri după niște zile extrem de aglomerate. Nici nu a mai contat oboseala, pentru că autoarea a reușit să mă facă să călătoresc cu sufletul până în insulele San Juan, la Friday Harbor, pe malul mării, lăsând ca diafanul poveștii sale să mă cuprindă cu totul, ca sub puterea unei vrăji și poate că a făcut cu adevărat ceva magie, asemeni personajului său, pentru că, uneori, când iubesc foarte tare un personaj, am impresia că acesta poate prinde viață și trăi printre noi, făcând mult mai mult sau continuând acțiunile din poveste. 
      Romanul face parte din seria „Friday Harbor”, este al patrulea volum al acesteia, însă se poate citi și separat fără niciun fel de problemă. De fapt, eu așa am și procedat, este singura serie pe care nu am citit-o într-o ordine prestabilită și aceasta pentru că inițial nu am știu că e o serie, după care am observat că povestea îmi permite să citesc în ce ordine îmi vine în minte pe moment. Am citit prima dată „Strada iubirii”, apoi volumul unu în engleză, după care acum am ajuns la ultimul volum. Niciunul nu m-a dezamăgit niciunul, ba chiar mi-a oferit mult mai mult decât bănuiam la început.
      „Golful dragostei” ne face să ne imaginăm iubirea ca pe o pasăre cu aripi gingașe, albe, pregătită să zboare spre cel iubit, chiar sau mai ales atunci când acestuia îi lipsește sufletul, adică atunci când este mai mare nevoie de sentimente puternice, capabile să rupă orice fel de blestem. Este o poveste despre lumea care multora le rămâne ascunsă, în ciuda faptului că mulți recunosc că există un strop de magie în tot ceea ce există în jurul lor, despre lumea vrăjitoarelor, care sunt bântuite de un blestem ce duce la moartea celui iubit, ca și cum superputerile avute conduc la absența oricăror altor puteri sau senzații, ca și cum sentimentele le sunt interzise acestor femei, fără niciun drept de a schimba ceva, de a modifica destinul implacabil. Aceasta până când apare o vrăjitoare cu o forță interioară net superioară celorlalte, care este capabilă de sacrificiul suprem pentru cel iubit, indiferent de piedicile care îi sunt scoase în față, precum legăminte de legare a dragostei, blestemul vrăjitoarei, vraja de longevitate, lipsa sufletului și a unei călăuziri propicei. Este o poveste despre lăsarea în voia propriilor instincte și urmarea lor cu sfințenie, fapt care conduce la o iubire indestructibilă.
   

   Lisa Kleypas m-a prins în mrejele sale încă de la început prin prisma protagoniste, Justine Hoffman, o tânără față de care am simțit empatie încă din primele momente. Justine este o tânără cu abilități speciale, este o vrăjitoare cu calități înnăscute, descedentă dintr-un neam de vrăjitoare, fapt care ar fi putut să o transforme într-o membră abilă a Clubului vrăjitoresc frecventat de mama ei, Marigold, și de două dintre persoanele care i-au devenit cele mai dragi: Rosemary și Sage. Însă, tânără nu își dorește așa ceva, pentru că acest fapt ar conduce la o lipsă de stabilitate în ceea ce privește viața ei privată, iar ea nu își mai dorește așa ceva. A avut parte de o copilărie plină de mutări din loc în loc, fără posibilitatea de a avea parte de prietenii, de mers la școală, de plimbări sau jucării preferate, asemeni oricărui copil de vârsta ei. Nu este de mirare, așadar, că acum caută cu disperare să găsească dragostea, să o aducă în viața ei, fapt pentru care ar face orice, chiar și vrăji. Este mai greu pentru ea, care este o novice într-ale magiei, să ajungă să aibă o relație de durată, mai ales că adeseori, dar mai ales în momentele de tensiune maximă, puterile ei scapă de sub control. 
       Nu vă așteptați însă la o poveste despre magie în stare pură, despre vrăji făcute mereu, lumânări, mături și strâmbat din nas pentru a face ca totul să se petreacă după bunul plac, pentru că romanul este mult mai mult decât atât. Acesta este în primul rând o poveste despre regăsirea de sine și căutarea dragostei adevărate, aceea care are puterea de a muta munții din loc și capabilă să te desăvârșească pe tine, ca persoană. Exact acest lucru îi bântuie în mod continuu mintea lui Justine, mai ales pentru că a reușit să își găsească un cămin permanent la Fraiday Harbor, unde, alături de verișoara și prietena ei, Zoe, a deschis un han personalizat, Artist`s Point. 
      Toate dorințele și rugăciunile ei par a prinde viață în momentul în care la han sosește Jason Black, un bărbat introvertit, cu o aură de mister în jur, un creator de succes de jocuri pe calculator care își dorește să cumpere anumite terenuri în acele locuri. Acesta pare a îi aduce în suflet acele scântei atât de dorite, însă nu înțelege de ce lucruri nu ajung să meargă până la capăt. Răspunsurile îi vor veni lui Justine din cartea ei de vrăji, un grimoar numit Triodecad, în care sunt cuprinse cele mai variate și puternice forme de magie: acesta îi arată un adevăr nebănuit: Justine era prinsă de un legământ, care ținea dragostea la distanță.
        Astfel, ce ai putea face altceva atunci când descoperi că dragostea ți-a fost oprită cu bună-știință, că ai fost trădată chiar de persoanele în care aveai cea mai mare încredere, că toată viața ta ai trăit în minciună? Ce altceva în afară de a face orice pentru a rupe acest blestem cumplit al lipsei de dragoste... Însă, o astfel de acțiune aduce cu sine consecințe nefaste, la fel ca orice vrajă care modifică tot ceea ce este normal și natural. 
       De parcă lucrurile nu ar fi fost deja complicate, acțiunea se complică și mai mult, pentru că Jason, cel în care avusese încredere, este lipsit de suflet și își dorește Triodecadul pentru a scăpa de blestemul adus de lipsa sufletului: acela de a muri de tânăr, pentru a dispărea apoi cu totul în neant. Cum se vor sfârși lucrurile între ei, ce anume va aduce cu sine o nouă vrajă, de longevitate, va trebui să aflați citind romanul.

      *********************

      „Golful dragostei” are o scriere lejeră, ușurică și numai bună pentru vacanță, cu o acțiune plasată pe malul oceanului, un loc minunat, care te îndeamnă la visare. Răsturnările de situație se țin lanț și, tocmai când credeai că lucrurile se vor aranja, acestea se modifică în totalitate, aducând în calea celor doi îndrăgostiți, Justine și Jason, noi și noi obstacole, noi lanțuri de secrete ce se vor dezlegate, dar care, în același timp, sunt capabile să realizeze rupturi grave între ei, mai ales că se află la început de drum și abia încep să se cunoască. Însă, Lisa Kleypas este maestră a creării de povești de viață sensibile, fapt pentru care nu îl transformă pe Jason într-un antierou, în ciuda numelui său predestinat, Black, și al faptului că este un om ce deține puterea financiară, lipsit de suflet. El este un caracter pe care ajungi să îl îndrăgești foarte tare, prin prisma copilăriei sale triste alături de un tată violent și al dragostei pe care i-o poartă lui Justine, pentru care este în stare de orice, chiar și de sacrificiul suprem, doar pentru a o ști pe ea în siguranță. 
       Dincolo de poveștile minunate și pline de sensibilitate de viață ale celor doi protagoniști, „Golful dragostei” aduce porția sa de pasiune fierbinte, cu accente de erotism, care adaugă un plus de frumusețe romanului.
      Lisa Kleypas a reușit să creeze o poveste diafană, plină de sensibilitate și de dragoste, în care niciun fel de sacrificiu nu este prea mare în numele iubirii față de persoana de lângă tine.



      *********************

     Citate:
„Voia acel gen de iubire care s-o ducă în călătoria vieții ei. Visa la un bărbat care s-o dezbrace de toate platoșele pe care le purta, ca de o lenjerie din mătase, până când, capitulând, ea să i se ofere cu totul. Poate că atunci lumea nu ar mai fi părut atât de mică și nici nopțile atât de lungi. Poate că atunci nu și-ar mai fi dorit decât ca nopțile să nu se mai termine niciodată.”
  „Eu am învățat că intimitatea nu trebuie să depindă neapărat de uși și de pereți. Cel puțin nu de pereții externi. Doi oameni pot să stea într-o cameră în care să citească sau să lucreze separat, fără să rupă nicio clipă tăcerea. E vorba de abilitatea de a ridica pereți în mintea ta, ca nimeni să nu treacă.” 

 „Iubirea, se gândi cu amărăciune, nu era ceva cu care să negociezi. Trăia după propriile reguli. Iubirea apărea numai când n-o voiai și refuza să plece. Era ca o specie invazivă care-ți năvălea în grădină fără să te anunțe și începea să crească necontrolat, rezistând la toate metodele prin care încercai s-o omori. Practic, iubirea era o buruiană.”
 
      *********************


     DATE DESPRE CARTE:
     _________________
     Titlu: „Golful dragostei”
     Autor: Lisa Kleypas
     Serie: Friday Harbor
     Volum: 4
     Editura: Miron
     Categorie: Cărți romantice
     Titlu original: Crystal Cove
     Traducător: Andreea Radu
     Număr de pagini: 367

     Cartea poate fi comandată de pe  site-ul Editurii MironLibris sau  Elefant.

sâmbătă, iulie 14

ÎNTRE DOUĂ LUMI (#1)



    Nu mai credea în iubire, în acel sentiment de beatitudine care te face să prinzi aripi și să treci peste orice obstacol. Nu mai credea că acest lucru este posibil pentru ea, singurătatea îi devenise deja cel mai bun prieten de ceva timp. După toate prin care trecuse, era hotărâtă să nu își mai lase inima în mâinile oricui, să nu își mai ofere încrederea oricând și oriunde. Era doar ea, cu speranțele și visurile ei destul de zdruncinate de toate experiențele pe care le întâmpinase în acești ultimi ani. Parcă viața ei nu îi mai aparținuse, parcă intrase într-o bulă temporală care o făcuse să nu se mai vadă pe sine. Existase doar el, doar acel sentiment că totul va merge spre mai bine… Dar atât de mult se putuse înșela… Stând afară, vedea în minte acea zi, acel moment când totul, absolut totul s-a schimbat, când viața ei a cunoscut o altă turnură.
    Era o zi frumoasă de vară, razele soarelui începeau deja să își facă simțită prezența printre valurile mării. Pescărușii se roteau în cercuri mari, liberi și mereu dornici de noi aventuri. Alexa observa toate acestea de pe terasa unde se oprise pentru a își bea cafeaua de dimineață. Se rupsese de familia care o primise în mijlocul ei și nu era pregătită încă să își facă bagajele pentru a merge acasă. De fapt, nici nu mai știa exact care loc este acasă pentru ea. Simțea că sufletul ei se împarte în mici crâmpeie multicolore, că o părticică din ea se afla chiar acolo.
    Iubea în schimb sentimentul de libertate pe care marea i-o oferea, siguranța pe care o simțea aici, chiar în acest loc, ce îi devenise drag după aproape doi ani de când sosise aici. Era locul în care se simțea cel mai bine, cel care îi oferea încrederea în sine, cel care o făcea să aibă acel sentiment de siguranță. Nu putea crede că în sfârșit era liberă ca pasărea cerului, că își putea relua zborul și se simțea ușurată. Era stăpână pe propria persoană și asta îi aducea un soi de sentiment de mulțumire de sine și de recunoștință pentru că i se mai oferea o șansă la a își croi propriul drum și la a înflori pentru prima dată în viața ei. Avusese o tendință aproape bolnavă de a își încredința viața celor din jurul ei, fie ei părinți sau iubit. Greșise față de ea cumplit, nu se văzuse așa cum era ea cu adevărat, nu observase cât de puternică poate să fie și ce măreție stătea ascunsă în interiorul ei. Acum vedea totul limpede cu ochii minții și putea trece absolut orice prin filtrul ei. Se deschisese asemenea unei flori delicate sub razele delicate ale soarelui.
    Fusese oarbă, parcă mersese cu ochii închiși în tot acest timp și se neglijase. Nu și-a mai ascultat glasul interior de foarte mult timp și acest lucru a costat-o extrem de scump. Însă, gata, totul se sfârșise de acum. Se putea avânta spre necunoscut, care cu siguranță avea să fie mult mai luminos decât tot ceea ce își imaginase ea. Pur și simplu știa acest lucru, simțea totul prin fiecare por al trupului ei fragil, minion, dar care a refuzat să se mai frângă plecându-se în fața zeului bărbat… Zeu, da, pentru că el simțea că are drept de viață și de moarte, că el poate impune totul cât ai bate din palme, că el știe mai bine cum anume trebuie să se îmbrace, cum anume trebuie să se comporte în societate, ba chiar și că ar putea să își împartă iubirea cu o altă femeie, iar ea fusese suficient de naivă încăt să creadă că îl poate schimba, că îl poate face să revină la sentimente mai bune. Da, o acceptase pe ea, pe cealaltă, avusese de gând să meargă mai departe, însă el nu fusese capabil să privească în interiorul sufletului său, nu reușise să îi vadă durerea și crezuse că e de ajuns să o anunțe abia apoi, după ce totul fusese deja făcut, după ce nu mai putea fi schimbat nimic. O duruse și încă o durea în mod profund trădarea lui, cel pe care îl considerase soarele ei, cel care mult timp i-a fost aerul pe care îl respira, cel care fusese absolut totul și cel pentru care fusese capabilă să lase tot în urmă: familie, prieteni, țară, continent. Pusese o lume întreagă între ea și tot ceea ce iubise cândva și iată, nu fusese de ajuns. El a luat totul ca pe o formă de acceptare tacită și a mers mai departe cu nebunia pe care singur o adusese în viețile lor. Și când te gândești că în urmă cu doi ani crezuse că el va fi acel prinț pe cal alb pe care îl așteptase mereu… 

vineri, iulie 13

ANCA ZAHARIA: JURNAL DE LIBRAR - RECENZIE



     Pe Anca Zaharia și ale ei „Jurnal de librar” o urmăream pe când scria pe Serial Readers și m-am bucurat când toate constatările, gândurile și întâmplările de care a avut parte ca librar au prins forma unei cărți. Mi-am dorit-o din tot sufletul și eram sigură că va fi o lectură relaxantă, care îmi va oferi doza de sarcasm și de amuzament necesare supraviețuirii unei zile și, nu orice fel de zi, ci una petrecută lucrând la magazin, pentru că, da, avem un magazin în curte încă de pe când aveam doisprezece ani. De aceea, „Jurnal de librar” mi-a ajuns direct în suflet, a fost exact ceea ce aveam nevoie și parcă ți se luminează puțin ziua când realizezi că nu ești singur, că și alții s-au confruntat cu aceleași probleme pe care le întâmpini și tu zi de zi cu anumiți clienți (și Dumnezeu mi-e martor că, atunci când lucrezi cu omul, ai parte de tot felul de ciudățenii, de nici nu știi ce anume te-a lovit), numai că, în naivitatea mea, speram că acest fapt se datorează faptului că este un magazin alimentar și, na, vin oameni din toate categoriile sociale. Nu știu de ce tot am impresia că în lumea cărților totul este pașnic și se petrece într-un mod cu totul angelic, pentru că, atunci când vine vorba de citirea unor opere literare, te aștepți ca persoanele să fie mai cultivate. Nu înțeleg încă de ce am această imagine idealizată și idilică în ceea ce privește lumea literară, de cred că aici ar trebui să discuți cu alți iubitori de cărți și să uiți de oboseala inerentă unei zile de muncă (și da, a vinde lucruri este tot un serviciu, pentru că eu mi-am auzit de multe ori că aceasta nu e o muncă propriu-zisă, unora li se pare că vânzătorul stă degeaba toată ziua și nu îl înțelege pe el, clientul, care vine după o zi de muncă; deși, el a terminat, se relaxează, eu încă mai muncesc...). Anca Zaharia demonstrează că nu este deloc așa și că toată această imagine creionată doar în culori de roz este doar un mit, o utopie greu de realizat. 
      „Jurnal de librar” este o carte de citit la cafeaua de dimineață sau seara înainte de culcare. Am doar o singură precizare de făcut: încercați să citiți doar când sunteți singuri, pentru că, altfel, cei din jur nu ar înțelege de ce izbucniți în râs sau de ce vă vine să vă dați palme citind despre unii clienți ai unei librării și fie vă vor considera a fi nebuni de legat, fie va trebui să le citiți și lor (a doua variantă nu este chiar așa de rea, s-ar putea să îi prindă și pe cei din jur). Volumul este scris din perspectiva librarului și a luat naștere din experiențele autoarei de-a lungul a trei ani de lucru în librării. Ea ne arată că oamenii, de multe ori, nu au o perspectivă obiectivă asupra muncii depuse de celălalt, că, de multe ori, nu ne punem în papucii celuilalt și atunci ajungem să facem multe inadecvențe, să comitem grosolănii, să îi facem pe ceilalți să se simtă prost. Uităm că omul de dincolo de tejghea nu este sclavul nostru, că nu e vorba de o relație stăpân-sclav și că ar fi bine să oferim un zâmbet și un cuvânt bun chiar și atunci când cumpărăm ceva.
      „Jurnal de librar” prezintă o analiză brutală, extraordinar de sinceră cu privire la lumea pestriță a librarilor, în particular, și a librăriilor în general. Autoarea privește totul cu un ochi de vultur, trece totul prin prisma propriilor trăiri, prezintă situații care de care mai penibile, care ar fi de râs dacă nu ar fi de plâns, ca să folosim un clișeu binecunoscut, oferă anumite etichete de conduită la intrarea într-o librărie (și eu, la rândul meu, urăsc momentul în care oamenii intră în magazin și tind să nu te vadă, să te transforme în omul invizibil al lui Wells, nespunând nici măcar un salut, nici un te rog, nici un mulțumesc, de multe ori vorbind la telefon și indicându-ți cu degetul ce anume doresc de la tine, de parcă ai fi și tu un robot pus acolo pentru ei), înfierează cu fierul roșu acele persoane lipsite de un comportament civilizat și te face să conștientizezi pe deplin că lumea aceasta a cărților nu este pe atât de divină pe cât ar părea pentru un iubitor de carte.
     Se spune așa: clientul nostru e stăpânul nostru, însă nu știu dacă această afirmație nu ar trebui schimbată cumva, pentru că, peste tot, ar trebui să nu uităm să fim oameni între oameni, să ne punem în pielea celuilalt și să încercăm să arătăm puțin mai multă înțelegere. Librarul Anca Zaharia a avut parte de tot felul de experiențe, unele neplăcute, altele bizare, care te fac să te întrebi în ce lume nebună trăim, oare de ce nu ar putea fiecare să se folosească de politețe în relațiile cu ceilalți, să renunțe la aerele de superioritate, pentru că banii nu pot cumpăra chiar orice, să renunțe la falsele pretenții de intelectualitate, care nu fac nimic altceva decât să conducă la snobism. Anca Zaharia reușește să aducă în față o întreagă suită de personaje ce par desprinse parcă din teatrul lui Caragiale, cu exact acele tipologii. 
        „Jurnal de librar” trebuie testat neapărat, citit, fiecare întâmplare în parte luată la rând (sunt o sută douăzeci și șase în total) sau pe sărite. Vă asigur că veți reuși să vă destindenți și să vă amuzați copios.

      Vă las în continuare câteva pasaje pentru a vă face o idee:
  
  • „- Nu, nu, mulțumesc, vreau o sacoșă mică.
     - 30 de bani.
     - Ah, credeam că e gratis. La revedere!”
    (PS: Pe asta cu sacoșele o au toți, nu știu de ce au impresia că vânzătorul are o mașinărie magică ce aduce la suprafață sacoșe. Să vedeți când vin să cumpere cartofi și nu aduc sacoșă cu ei - că tot zicea autoarea că la cartofi ar putea fi mai simplu - și se uită ciudat la tine când îi întrebi dacă să le pui cartofii în poală sau să le dai o sacoșă de 30 de bănuți)
  • „- Cum adică nu aveți Fluturi? La ce mai țineți librăria dacă nu aveți? Nu, nu mă interesează că tocmai s-a dat ultimul exemplar, să mai aduceți.”

  • „- Mulțumesc, mulțumesc, n-o iau. Credeam că n-o am, dar am răsfoit-o și mi-am dat seama că o am, numai că a mea are alt titlu și alt autor. La revedere!”


     
     DATE DESPRE CARTE:
     _________________
     Titlu: Jurnal de librar
     Autor: Anca Zaharia
     Editura: Herg Benet
     Colecție: Blog'n roll
     Anul apariției: 2017
     Număr de pagini: 176

     Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul Editurii Herg BenetLibris sau Elefant.

joi, iulie 12

DOR DE DUCĂ: METEORA - SPAȚIUL SUSPENDAT ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT



     Zilele acestea mi s-a făcut un dor nebun de ducă și am picat oarecum în butoiul cu melancolie cum s-ar spune, amintindu-mi de zonele minunate vizitate în trecut, acele spații încărcate de povești și de emoții în stare pură, care îți rămân adânc întipărite în minte, săpate în aburii memoriei tot la fel cum apa sapă în stâncă. Un astfel de loc special este Meteora, spațiul suspendat între cer și pământ, un loc care cu siguranță îți taie respirația și te face să te simți într-o comuniune totală cu natura, cu cerul și pământul deodată, care îți pătrund prin fiecare por, te înfioară și te îndeamnă la practicarea recunoștinței și la ceva meditații asupra lumii nevăzute. 
      În limba greacă, numele de Meteora înseamnă «mijlocul cerului», «suspendat în ceruri», «sus în ceruri», iar acest lucru nu poate fi mai adecvat, mai aproape de adevăr pentru construcțiile mărețe săpate direct în stâncă ce ți se dezvăluie în toată splendoarea lor încă de când urci cu autocarul pe drumul șerpuitor, unde de-abia încap două autocare, cu margini de drum abrupte, care te fac să vrei să închizi puțin ochii. Sunt adepta senzațiilor tari, însă, e oarecum copleșitor să vezi tot acel abis care se cască în jurul tău cu cât înaintezi spre stâncile ce se ițesc din pământ, țâșnind spre cer.
     Meteora este situată în centrul Greciei, la nord-vest de Câmpia Tesaliei, în apropierea râului Pinos și a munților Pindului. Locul este înregistrat în Patrimoniul Unesco, iar cel mai apropiat oraș de el este Kalambaka. Am avut șansa de a vizita de mai multe ori acest mic orășel de la poale de munte și, deși are un puternic aer provincial și foarte puține atracții turistice, cu excepția stâncilor pe care le vezi răsărind peste tot în jurul tău, Kalambaka este un spațiu pitoresc, unde poți să te odihnești puțin și să te pregătești sufletește pentru spectacolul naturii ce urmează să se desfășoare în fața ochilor tăi.

Kalambaka învăluită în ceață

Kalambaka, vedere de sus

    Pe măsură ce urci, observi ieșind din pământ și urcând spre cer bucăți de stâncă, de calcar, formațiuni asemeni bucăților de lut ce sunt modelate de către olar pe roata sa. Sunt vechi de peste treizeci de milioane de ani, formându-se pe un fund de mare, iar forma pe care o putem observa astăzi le-a fost oferită de către apa care a săpat direct în stâncă. După ce marea s-a retras, ele au rămas acolo, statornice indiferent de câte ploi sau vânturi le-au lovit. Totul este atât de magic, de feeric, încât parcă admiri o expoziție a unor pânze de Dali. E un spectacol pe care trebuie să îl vezi măcar o dată în viață. E un spațiu care te atrage spre el mereu și mereu, purtându-ți pașii ca sub puterea unei vrăji. Nu este de mirare așadar că mulți călugări au fost atrași de acest spațiu, unde au devenit sihaștri, trăind asemeni oamenilor primitivi, în peșteri săpate direct în stâncă, loc ce le oferea mediul propice pentru rugăciune și meditație la binecuvântările acestei vieți.

Stânci de calcar îndreptate spre cer

Chilii săpate direct în stâncă


     Prima persoană care a poposit aici a fost Barnabas, care s-a mutat într-o peșteră săpată în stâncă în jurul anului 985 d. Hr. Apoi, aici au venit mult mai mulți oameni, formând în jurul stâncilor o adevărată colonie de sihaștri, ce a durat până în anul 1336, când s-au pus bazele primei mănăstiri, Megalo Meteoro (Marele Meteor), ce poate fi văzută și astăzi. Aceasta a fost construită de către Athanasios (a cărui peșteră poate fi văzută încă în afara mănăstirii) pe un vârf de 534 de metri. Apoi, în jurul acestuia, s-au construit și alte mănăstiri, ajungându-se la un total de douăzeci și patru. Astăzi, mai sunt prezente doar treisprezece, iar deschise sunt doar șase,  atât de călugări, cât și de măicuțe, care pot fi vizitate prin rotație,  pentru a nu perturba prea mult liniștea locuitorilor acestora și izolarea pe care au căutat-o venind aici. Trebuie urmărite orele de vizitare, pentru a nu merge degeaba, deși nici exteriorul nu este de lăsat deoparte. 
      Pentru vizitatori, există traseu acum, format din trepte săpate în stâncă. Trebuie neapărat să aveți încălțări comode și să vă înarmați cu răbdare, la un moment dat treptele se îngustează și este destul de mult de urcat, dar panorama de sus face ca tot efortul depus la urcare să nu fie în zadar. Călugării și măicuțele folosesc niște plase, care se închid ermetic și sunt mișcate prin intermediul unor scripeți. Este mai greu altfel de urcat sau coborât toate lucrurile necesare unei gospodării. Este chiar palpitant să observi cum se coboară acele plase, deși, desigur, inima se află undeva în gât cât timp urmărești acțiunea în sine.





     Ce te frapează încă de la intrare este faptul că pe aceste stânci înclinate se cultivă, fie legume, fie flori, iar eu am avut norocul la un moment dat să observ cum se lucrează, cu câtă dragoste și dedicare se îngrijește totul. Oamenii se prind cu corzi elastice și sapă, plivesc, făcând să pară totul extrem de ușor, deși mie sigur mi-ar lipsi curajul de a mă coborî pe stâncile înclinate. Mi-a fost destul de teamă să privesc de sus, pentru că abisul este mult prea adânc, prea nu se poate observa nimic jos când te afli sus. Am observat că nu eram singura fricoasă, pentru că mulți se apropiau doar două secunde de marginea stâncilor, pentru ca în momentele imediate următoare să se retragă cât mai departe, cât mai spre centru.
      Meteora nu se poate vizita decât îmbrăcat adecvat, adică purtând pantaloni lungi și tricou cu mâneci la bărbați și fustă, bluză cu mâneci și batic la femei. Nu e problemă dacă nu le aveți la voi, le veți primi în momentul în care urcați, pentru că veți fi inspectați cu atenție, pentru a se observa dacă îmbrăcămintea voastră se încadrează rigorilor. 
     Sus, ți se dezvăluie o lume de basm. Pe de o parte, este măreția naturii, cu toate stâncile ce se ițesc ca niște uriași din pământ, cu vegetația ce poate fi observată de sus, iar pe de altă parte sunt micile izvoare de frumusețe create de către locuitori, care au plantat flori, au adus pisici, pe care le întâlnești la tot pasul, sau copaci fel de fel. Să nu vă speriați cum am făcut-o eu de cripte, sunt destul de creepy, pentru că au o colecție întreagă de cranii, aparținând tuturor călugărilor sau măicuțelor care au locuit aici.
      Dacă nu ați ajuns încă în acest loc minunat, vi-l recomand cu drag, merită din plin să vă rupeți puțin din timpul vostru pentru a vedea splendorile naturii. Încă este un loc învăluit în mister, în sensul că încă nu se știe sigur cum anume au reușit să construiască totul aici (se bănuiește că s-au folosit de niște zmeie pentru a transporta totul sus pe stânci și de coșurile pe care le folosesc și astăzi pentru a urca), însă tocmai acest aspect îi sporește frumusețea.




marți, iulie 10

INVITAȚIE LA FILM: COPIII PARADISULUI (BACHEHA YA-ASEMAN)


     Pentru că vremea este extrem de urâtă, cu frig și ploaie, am decis ca zilele acestea să recuperez în ceea ce privește peliculele cinematografice și ieri mi-am îndreptat atenția spre unul dintre filmele pe care le-am văzut pomenite adeseori în online și care părea a fi pe placul meu, mai ales că subiectul are în centru doi copii, iar când vine vorba de puii de oameni sunt extrem de sensibilă.
     „Copiii Paradisului (Bacheha ya Aseman)” este un film străin, cu acțiunea plasată aș zice undeva prin Iran, în zona Teheranului, după modul în care se comportă și se îmbracă lumea, pentru că altfel în film nu este precizat. Acesta aduce în prim-plan o poveste extrem de emoționantă despre familie, prietenie, relațiile dintre frați, solidaritate și frumusețe a sufletului, toate acestea făcând posibilă o renunțare la sine chiar de la o vârstă fragedă pentru a îi oferi o șansă celui drag de lângă tine și o luptă continuă pentru ca oamenii pe care îi iubești să aibă parte de puțină liniște într-o lume marcată de incertitudine și de sărăcie lucie. 
      Recunosc, filmul acesta și-a lăsat amprenta în interiorul meu, nici nu avea cum altfel, mai ales când ne gândim că, uneori sau de cele mai multe ori, trăim în huzur, le oferim copiilor din jurul nostru gadget-uri de ultimă generație, aruncăm obiecte mai repede decât o clipire de ochi, ținem lângă noi în mod obsedant unele obiecte în timp ce, într-un alt colț de lume, există copii care nu se bucură nici măcar de un colț de pâine sau de o pereche de pantofi cu care să meargă la școală. Mă revoltă și mă instigă în același timp discrepanțele care există la nivelul comunității globale în care trăim și, în același timp, mă face să fiu mai conștientă de binecuvântările pe care le-am primit, de bogățiile materiale de care mă bucur fără ca măcar să le fi cerut, de privilegiul de a avea puțin mai mult decât minimul cerut pentru supraviețuire, și să fiu recunoscătoare la modul infinit pentru tot ceea ce am. Este doar un film ar spune unii, însă, cercetând statisticile, observăm că există muți semeni aflați la limita subzistenței pe acest glob, iar acest fapt este trist, îți dă un sentiment de neputință totală, de tristețe fără margini în față nedreptății sorții nemiloase față de unii.


    „Copiii Paradisului” aduce în prim-plan poveste a doi copii ce provin dintr-o familie atât de săracă încât nici chiria nu a mai putut-o plăti de cinci luni, nici datoriile la magazinele de unde luau hrana necesară. Sunt doi frați care fac front comun pentru a își scuti părinții de suferințe inutile, de o grijă în plus, mai ales că observă dificultățile pe care le au de dus pe umeri zi de zi, fapt pentru care aleg, deși au o vârstă fragedă, să tacă atunci când nu au parte nici măcar de minimul de confort. Este o poveste înduioșătoare despre dragostea frățească și dragostea copiilor față de părinți, acea iubire extraordinar de puternică, singura ce face posibil sacrificiul de sine pentru binele celui apropiat. Ce este trist este faptul că deciziile sunt luate de niște copii, niște pitici cu ochi limpezi, care nu cunosc răutatea, dar cunosc ce înseamnă să nu ai de mâncare sau o pereche de încălțări. 
      Povestea începe cu fratele, Ali, aflat la cumpărături, însă, în graba sa și poate chiar în naivitatea sa copilărească, lasă punga cu perechea de pantofi reparați ai surioarei sale mai mici afară în timp ce el cumpără legume pentru masa familiei. Printr-o pură întâmplare, bărbatul care strângea gunoaiele din zona magazinelor confundă punga și băiatul rămâne fără încălțări. Ajuns acasă, alege să facă front comun cu sora sa pentru a nu le spune părinților despre acest fapt, deși problema nu era una minoră, pantofii erau singura pereche de încălțăminte ai surioarei sale, însă știau că tatăl nu avea bani nici pentru chirie, nici pentru hrană cum trebuie, mama era bolnavă, la fel și frățiorul lor mai mic. De aceea, decid să împartă tenișii lui Ali, mai ales că învățau în perioade diferite ale zilei la școală: fetița îi poartă dimineața, iar Ali seara. De aici, apar o serie de încurcături, care de care mai emoționante, pentru că adulții par a nu observa drama din spatele poveștii copiilor și a inabilității lor de a face anumite lucruri. Cred că tocmai acest aspect este înduioșător și dur: în lumea copiilor, cei mici aleg să îi ferească pe cei mari de și mai multe necazuri, își pierd oarecum inocența și preiau și mai mult din sarcinile oamenilor mari (pe lângă ajutorul efectiv pe care îl oferă în casă), iar adulții pare a nu observa ce se petrece cu micuții din jur, fie din neatenție, fie din cauză că întreaga societate este atât de săracă încât nu mai ajunge să șocheze atât de tare drama altor doi copilași. 
      Am admirat tenacitatea celor doi copii, modul lor de a coopera, modul în care își ajută părinții, iar dincolo de toate acestea sunt și elevi eminenți la școlile la care învață, aducând premii pentru care nu prea știu și nu prea au cu cine să se bucure atât de tare. Se bucură în schimb de lucrurile mărunte, așa cum este un pix auriu, o pereche de pantofi, o bulă de săpun...
     Este o poveste care te șochează, te emoționează până la lacrimi și clar te scoate din zona ta de confort, însă merită cu prisosință. Trebuie să aflăm de astfel de lucruri, poate, la un moment dat, vom reuși să schimbăm ceva în lumea asta mare.


     Voi ați văzut filmul? Cum vi s-a părut, ce impresie v-a lăsat? Dacă nu ați făcut-o încă, vi-l recomand cu căldură. Este minunat.


Vizitatorii blogului


website hit counter