vineri, septembrie 21

BRAȘOVUL VĂZUT PRIN OCHI DE TURIST



      Iubesc partea de dincolo de Carpați a României, mi se pare că avem parte de mult mai multă frumusețe, de curățenie, de cultură și de civilizație în această parte a țării. Tot aici, poți observa o interculturalitate demnă de statele de top ale Europei, un spirit justițiar și de toleranță pe care nu prea le mai întâlnești în restul țării. Se simte influența Occidentului extrem de tare și cred că acest fapt mă încântă cel mai mult. Ai mereu ceva de învățat când ajungi în astfel de zone, ai mereu de făcut anumite analize și îți încarci bateriile cu energie pentru mult, mult timp după ce vizita ta s-a încheiat.
     Brașovul se numără printre zonele de top vizitate de români și străini deopotrivă într-un număr foarte mare întotdeauna, indiferent de anotimp. Este situat în zona central estică a României, la poalele Tâmpei și ale Postăvarului, locuri emblematice ce pot fi vizitate cu încredere. Orașul este oarecum împărțit în două, având o zonă industrială, cu fabrici, supermarketuri și blocuri mai nou construite, și o zonă veche, situată în zona Scheiului, mult mai atractivă din punct de vedere vizual, însă, din orice parte ai începe descoperirea Brașovului, nu ai cum să nu fii fermecat. Se simte aerul proaspăt, de munte, se pot observa florile și parcurile bine îngrijite, unde te poți pierde cu ușurință.
       În ceea ce mă privește, există o legătură mai strânsă cu orașul de la poalele Tâmpei: sunt născută la Brașov și am petrecut primele șase luni din viața mea aici. Nu pot să spun că am amintiri de atunci, cum este și normal :), dar cred că aerul orașului montan mi-a intrat în mod natural în sânge și s-a încăpățânat să rămână acolo pe vecie, căci mă simt întotdeauna ca acasă când ajung în Brașov și ajung destul de des. Este locul în care, alături de familia mea, petrec mereu clipe de neuitat; este spațiul în care evadez și în care mă simt foarte bine. Avem avantajul de a sta cam la 70 de kilometri depărtare, doar trecem dealul și suntem în Brașov, ceea ce e un avantaj considerabil, căci evităm Valea Prahovei, întotdeauna supraaglomerată. O oră nu este un interval de timp așa de mare, iar sentimentele de libertate și de relaxare pe care le pot simți odată ajunsă în Brașov merită din plin. La toate acestea, ajută din plin drumul până acolo, plin de verdeață, căci oriunde privești vezi păduri străvechi, ce te îmbie la visare și la relaxare, la căutarea liniștii lăuntrice pe care doar plasarea în apropierea naturii ți-o oferă.



      În mod invariabil, prima oprire a noastră se face în drumul spre Poiana Brașov, pentru a admira partea veche a orașului și pentru a face rost de amintiri de neuitat, imortalizate în poze. Ai spune că te-ai sătura să faci același lucru întotdeauna, însă pe mine rutina nu mă deranjează, ba chiar mă ajută să mă organizez mai tare. De asemenea, nici orașul nu se vede la fel întotdeauna: uneori, poți observa zona veche a orașului, cu Biserica Neagră cu tot, alteori totul este învăluit în ceață și simți cum plutești pe deasupra tuturor. 
        După ce am observat lumea minusculă de sub noi, urcăm sus în Poiana Brașov, pentru a admira din nou și din nou zona verde. Nu obișnuim decât arareori să urcăm de aici pe Postăvaru folosind telecabina sau telescaunele, dar recunosc că și la poalele muntelui ai ce admira. Totul este verde, iar aerul curat te face să simți că trăiești. Te poți pierde printre tarabele cu diferite obiecte artizanale, poți să te dai cu sania iarna, poți admira peisajele, te poți plimba pe malul lacului, urcând pe poteci feerice printre copaci seculari, poți mânca niscaiva bunătăți locale (kurtos kovacs este de departe preferatul meu, deși nu spun nu nici langoșilor calzi) și poți vedea Șura Dacilor, mereu diferit amenajată.



      Șura Dacilor este de departe preferata mea, pentru că poți observa obiecte artizanale construite din lemn, te poți plimba pe lângă fântâni ce par desprinse din povești, poți vedea câteva dintre caracteristicile zonei prin intermediul unor aranjamente minunate, poți admira Foișorul și căsuțele al căror acoperiș îl poți atinge. Este locul pe care îl asociez întotdeauna cu vacanța. 




    După ce vizităm Poiana Brașov, coborâm în oraș, lăsăm mașina în parcare și luăm centrul vechi la pas. Ajungem aproape invariabil pe Aleea de după Ziduri, de unde putem admira Turnul Alb și Turnul Negru. Eu iubesc să merg pe malul micului râu, să mă opresc din când în când pentru a admira arta stradală de pe clădiri, apărute nu de foarte multă vreme, sau pentru a aduna ceva conuri de brad, pe care am început de ceva timp să le colecționez. Aleea de după Ziduri îmi amintește oricum întotdeauna de Irina Binder și ai ei „Fluturi”, pentru că pomenește acest loc în cartea sa ca loc de întâlnire :)
    După ce trecem pe lângă maternitatea unde am văzut prima dată lumina zilei, coborând spre Piața Sfatului observăm prima dată străduțele cu un farmec aparte, cu magazine diverse și cu flori la ferestre. (În poza de mai jos, în colțul din dreapta jos, puteți observa cetatea Brașovului, pe care, din păcate, ultima dată nu am găsit-o deschisă.)


   Apoi, pe măsură ce te apropii de Piața Sfatului, ți se dezvăluie în toată splendoarea ei Biserica Neagră. Este un monument construit de sașii ardeleni, care te farmecă instantaneu cu forma sa gotică, cu sunetul orgii care răzbate chiar și dincolo de zidurile sale. Are o măreție aparte care mă face să mă simt infinit de mică și de neînsemnată, ca o frunză dusă de vânt. Lângă ea, nu foarte departe, este un anticariat pe care arareori îl găsesc deschis, pentru că mergem, de regulă, în zilele de sărbătoare. Acest fapt nu mă împiedică să mă gândesc la el și să mă opresc un pic la zidurile sale. Face bine la spirit :) 


        După ce treci de Biserica Neagră, ajungi în Piața Sfatului, foarte cunoscută ca fiind locul în care se desfășoară Cerbul de Aur. Este chiar inima orașului, unde putem auzi gongul ce anunță ora exactă și unde bătăile de aripi ale porumbeilor te fac să visezi cu ochii deschiși. Acesta este un loc încărcat de istorie, fiind construit prima dată ca loc de întâlnire al negustorilor de diferite etnii. Astăzi se păstrează farmecul aparte prin arcadele și clădirile deosebite, ce au fost martore la multe evenimente istorice. În timpul sărbătorilor, tot aici se desfășoară diferite piețe tematice, cu dulciuri făcute în casă, deosebit de delicioase. Aproape întotdeauna putem găsi kurtos kovacs, cozonăcelul săsesc deosebit de gustos, unul dintre dulciurile mele preferate din toate timpurile.

     
       În depărtare, se poate vedea sigla ce anunță orașul Brașov, un lucru ce imită mult mai cunoscutul însemn de la Hollywood. În centru, tronează o frumoasă fântână arteziană, înconjurată de băncuțe pe care te poți odihni sau pe care poți citi. Anul acesta, fiind centenar, locul îmbrăcase straie noi, cu o celebrare a acestui eveniment începând de la intrarea în Muzeul de Istorie, unde exista o poză a regelui Mihai, continuând cu o statuie ce arată anul 100 și cu anumiți tineri ce îți prezintă personalitățile istorice de seamă ale Brașovului.
      Piața Sfatului este întotdeauna animată și plină de viață. Se pot întâlni tot felul de etnii și este locul de intersecție al religiilor. Puteți observa chiar în poza de început a articolului un evreu cu fiul său, apoi mereu vezi musulmani, catolici, creștini ortodocși. Tocmai acest fapt îmi place, că ai sentimentul acela de incluziune socială indiferent de zona sau de naționalitatea de care aparții. 
      Mesele restaurantelor tronează pe centru pe străduțe, îmbiindu-te să te așezi. Artiști stradali îți încântă urechile cu minunate acorduri muzicale sau ochii prin minunate picturi. Găsești mai multe anticariate, raiul iubitorilor de carte dacă mă întrebați pe mine, sau anumite localuri care îți oferă și posibilitatea de a citi (a se vede La Biblioteque). Tot în zonă, se află librăria Șt. O. Iosif (sediul Libris) și librăria Rallu. Eu le testez mereu și mai mereu iau cărți din călătoriile în Brașov :) Mai există și o doamnă la una dintre tarabele din Piața Sfatului care știe cum să vorbească despre cărți, determinându-te să vrei toate cărțile existente în micul ei magazin :) 

     Brașovul va rămâne întotdeauna un oraș cu iz medieval extrem de drag sufletului meu. Voi l-ați vizitat? Ce anume admirați cel mai tare la acesta?



JURNAL DE CITITOR: CE AȘTEPTĂRI AM DE LA O CARTE



     Astăzi, multe edituri nu mai țin cont de un raport echitabil în raportul calitate-preț, iar mulți autori ajung să publice în orice mod, doar pentru a își vedea numele scris pe o carte. Nu înțeleg de ce există această grabă excesivă pentru a scoate o carte pe piață, când există o foarte mare concurență și o mare plajă de cititori, care se duc acolo unde există o mai mare corectitudine a scrierii și o mai mare calitate a modului în care se prezintă un volum. Nu știu exact dacă sunt eu prea chițibușară sau dacă îmi doresc prea mult, dar am decis să împărtășesc cu voi așteptările mele de la o carte și să vă las pe voi să mă situați într-o anumită zonă.

      În primul rând, îmi doresc ca un volum pe care îl citesc să îmi aducă relaxarea supremă, să mă determine ca prin povestea pe care o citesc să mă pierd în totalitate între paginile sale, să evadez din cotidian și să mă ancorez într-un univers cu totul nou. Am nevoie să mă pierd pe mine atunci când citesc, să devin una cu lectura mea și, pe măsură ce trece timpul, observ că tot mai puține cărți au darul ăsta sau nu mai știu eu unde și ce să caut :)

      De asemenea, îmi doresc ca o carte să îmi ofere o gamă mare de sentimente, de trăiri felurite. Am nevoie de spiritul acela aventuros, care să mă facă să fiu prezentă acolo, în poveste. Citesc pentru că am nevoie de puțin mai mult decât ceea ce îmi oferă lumea reală, am nevoie să simt diferit și să aflu lucruri noi, la care nu am acces în viața reală. Vreau ca lectura să ajungă să mă înțeleptească, să îmi ofere noi perspective asupra lumii și a vieții, să mă facă să văd totul din noi unghiuri și sub culori diferite. 

       Apoi, am nevoie de idei noi sau de clișee folosite într-un mod cu totul original. M-am săturat de folosirea în mod excesiv a acelorași teme. Întâlnim adeseori în cărțile pe care le citim acel cuplu fata bună-băiatul rău, fata care este în permanență cuminte și băiatul care o provoacă să facă ceva ieșit din comun. Nu mai acord o așa de mare atenție unor astfel de cărți. Vreau originalitate și autenticitate de la cartea pe care o citesc, sentimentul acela că este ceva nemaivăzut și nemaiauzit.

        În plus, aștept ca lectura să mă surprindă, printr-un limbaj elaborat, în care cuvântul să fie viu, să îl simți. Cuvintele au o mare putere și depinde doar de autor să le folosească într-un asemenea mod încât să mă determine să simt fiori, să am piele de găină.

        Mai mult decât atât, am nevoie de corectitudinea limbii și a semanticii. Întâlnim greșeli fel de fel, de limbă, de ortografie și punctuație, de formulare a frazei, iar toate acestea sunt extrem de deranjante pentru mine. Nu pot să mă prefac că ele nu sunt acolo doar pentru că o poveste are un anumit potențial. Le observ și când am făcut-o deja citesc cu greu acea carte sau nu o mai fac deloc, pentru că devine enervant. Nu mai îmi oferă acel sentiment de liniște pe care mi-l doresc cu ardoare când mă cufund în lumea unei cărți.

        Îmi mai doresc o carte cu o calitate superioară a coperții și a materialului paginilor. Urăsc acele cărți care încep să se descompună la prima atingere sau ale căror coperți fie se îndoaie, fie se desprind puțin câte puțin. Vreau pagini de calitate, nu din acelea de pe care e greu să înțelegi cuvântul scris. În plus, mi-aș dori o mai mare atenție din partea editurilor în ceea ce privește așezarea în pagină. Urăsc lipsa alineatelor sau înghesuirea rândurilor. 

         Nu știu dacă este mult sau puțin, dar am nevoie de toate acestea pentru a mă bucura cu adevărat de lectura mea. Voi ce așteptări aveți de la o carte?

      

miercuri, septembrie 19

ELIZABETH GILBERT: SEMNĂTURA TUTUROR LUCRURILOR - RECENZIE



Caută adânc în sufletul tău, oricât de trist ar fi şi oricâte lacrimi l-ar îneca, tot are energie şi putere pentru a zâmbi şi pentru a deschide fereastra unor noi orizonturi....Oferă-ţi şansa unui alt început!

      Am citit mult mai cunoscutul roman al lui Elizabeth Gilbert - „Mănâncă, roagă-te, iubește!” și, oricât de tare mi-ar fi plăcut această carte, nu mă așteptam deloc să descopăr o autoare cu o atât de puternică forță de a așterne povești de genul celor spuse la gura sobei în trecut, o atât de puternică forță a cuvântului încât romanul său - „Semnătura tuturor lucrurilor” - să poată fi încadrat fără teama de a greși în rândul celor clasice. Autoarea surprinde cu acuratețe culoarea locală și atmosfera existentă la mijlocul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea încât ai impresia că te situezi chiar acolo, observând chiar tu toate cutumele acelei generații, în care a fi o femeie liberă, cu o minte sclipitoare și plină de întrebări cu privire la lumea înconjurătoare nu era chiar un lucru facil, toate acestea putând deveni o povară pentru bărbatul din față, neînvățat cu o femeie puternică, total independentă, capabilă să ia decizii, să se perfecționeze și desăvârșească, să scrie tratate științifice sub nume propriu și să se afirme în  orice conversație. 
  „Semnătura tuturor lucrurilor” este în primul rând povestea unei lumi, în care oamenii făceau mari descoperiri științifice, în care țări precum Anglia și Olanda își trimiteau persoane de încredere în lumea largă pentru a aduce de acolo mirodenii și plante exotice, un teren propice pentru exploratori, temerari și iubitori ai călătoriilor pe distanțe mari pe mările învolburate ale lumii. Apoi, romanul este unul despre dezvoltarea personală, despre descoperirea de sine într-o lume mare, ce se dorește explicată, este despre dorințe și acceptarea de sine, despre fatalism și amprenta pe care fiecare dintre noi o lasă în această lume, despre semnul pe care îl trasează în urma lui orice organism viu. Într-un final, este un tratat închinat botanicii și a descoperirii lumii vii, care ne poartă pașii din Anglia până în Tahiti, din Tahiti până în Noua Zeelandă, după care înapoi în centrul civilizației vechi, reprezentată de continentul european, sau al unei noi, ale cărei baze abia se punea, cum este cazul continentului american.
        Romanul a reușit să mă surprindă așa cum puține cărți mai reușesc să o facă. Are un stil de scriere ușor, lin, care te face să pătrunzi cu totul în poveste, are puterea poveștilor spuse de bunici despre vremuri demult apuse, are dulceața acelor istorii despre epoci pe care nu am reușit să le cunosc în mod real, are forța de a reda cu exactitate imagini din fostele colonii ale lumii, ne poartă pașii prin universuri la care doar visăm și are în centrul său un caracter feminin puternic, care vine în sprijinul feminismului atât de disputat de-a lungul secolelor. Elizabeth Gilbert a reușit să transmită un cumul de sentimente prin această scriere a sa, să mă facă să îmi analiz propria viață, punând-o în perspectivă și mi-a oferit o mare doză de optimism, căci, personajul său principal, Alma Whittaker, ne lasă impresia, asemeni lui Scarlett O`Hara din „Pe aripile vântului” că și mâine este o zi, că nu este niciodată prea târziu să o iei de la capăt, să îți resuscitezi visele demult apuse sau să îți stabilești țeluri noi, care să te ducă mai aproape de adevăratul tău sine, de adevărata ta persoană, scoțând la suprafață tot ceea ce este mai bun în tine, pentru desăvârșirea personală.



      „Semnătura tuturor lucrurilor” - un roman despre dragostea de viață și despre amprenta pe care o lăsăm în lume

       Romanul se deschide cu anul 1800, odată cu nașterea Almei Whittaker, fiica lui Henry și a lui Beatrix, pentru ca mai apoi să facem un salt în timp, cu aproximativ patruzeci de ani în urmă, pe când Henry era un tânăr adolescent, dar cu ambiții mari, pentru care florile, pomii și toate elementele naturii nu mai au taine și pentru care comerțul este o înclinație nativă, pe care o are în sânge. El nu vinde orice fel de lucru, ci plante care nu îi aparțin, din grădina regală condusă de tatăl său, pe care fiul îl consideră a fi un om mic, care nu face nimic pentru a crește în plan social sau material. Pentru că ulciorul nu merge de multe ori la apă, Henry este prins de către cel care conducea grădina regală, Joseph Banks, însă, acesta din urmă decide să nu îl dea pe mâna poliției, fiindu-i mult mai folositor ca explorator, fapt pentru care îl trimite mai departe în expedițiile plătite de Coroana britanică. Tânărul are astfel șansa de a observa lumea, de a exploata pământuri și de a descoperi alt fel de plante, precum și preferă să se îmbogățească de pe urma acestora. Spirit vizionar, încearcă să îl convingă pe Joseph Banks să cultive anumite plante, dar cum acesta refuză, devine propriul stăpân și cultivă chiar el. Își vinde proiectele olandezilor, care îl și numesc prințul din Peru, își găsește o soție tot olandeză, pe Beatrix, și împreună își fac un viitor în America, în statul Philadelphia, unde devin stăpânii unui conac imens, White Acre, unde vine pe lume și Alma, unica lor fiică. 
      Alma este de mică o fire curioasă, care trebuie să înțeleagă tot ceea ce se petrece în jurul ei. Exploatează mica ei lume, observă lumea microscopică, nu stă în casă nici în timpul ploilor, ci vrea mereu să afle tot mai mult și mai mult. Este încurajată de părinții săi, care o determină să învețe latina, franceza și greaca veche, cultivându-i gustul ei pentru independență și știință, lucru neobișnuit pentru secolul în care trăiau. 
      Copilăria Almei este marcată de apariția în viața ei a unei surori adoptate, Prudence, care pare a fi exact opusul ei: tăcută, fără prea multe întrebări și fragilă. Niciodată Alma nu a ajuns să o înțeleagă și nici când sora sa a devenit mare și o aboliționistă nu s-a schimbat nimic, ci relațiile dintre ele au rămas mereu tensionate. 
  În mare, romanul urmărește tocmai destinul Almei Whittaker, o fire îndrăzneață, care face cam tot ceea ce își dorește, care pune în aplicare chiar și cele mai nebunești planuri, care spune direct ceea ce simte și crede, fără menajamente. Mi-a amintit foarte tare de Scarlett O`Hara, căci, asemeni acesteia, Alma are spirit vizionar și pasiune pentru ceea ce face. Ea se află cu mult înaintea secolului său, căci ajunge să facă cercetări pe mușchi, publică articole pe această temă în ziarul patronat de bărbatul pe car el-a iubit dintotdeauna, George Hawkes, dar care nu i-a putut fi soț nicicând, întreține conversații cu bărbații, în special cu oamenii de știință, și încearcă să se descopere în întregime, cu tot cu plăcerile carnale, la care doar visează, căci firea independentă și înfățișarea mult prea masivă și nefeminină nu o fac să își și găsească jumătatea. Are o încercare la un moment dat cu un tânăr ce desena orhidei, Ambrose Pike, însă acesta era exact opusul ei și își dorea să cunoască lumea astrală, fapt care face ca întreaga lor căsnicie să nu fie nimic altceva decât nimicnicie.
       Alma se dezvoltă și se descoperă pe sine pe măsură ce acțiunea romanului se derulează în fața noastră. O vedem o copilă care abia deschide ochii asupra lumii, cercetând totul în jur și cățărându-se pe genunchii tatălui său, care îi spune povești despre călătoriile lui temerare în lumea largă și o alintă Cireșica, după care o vedem adolescentă, gata oricând să o întreacă la învățătură sau la arta conversației pe sora ei, Prudence. Apoi, observăm descoperirea de sine prin intermediul unor cărți cu un conținut erotic, fapt care o conduce la aflarea pasiunii carnale, pe care crede că și-o dorește în viața sa, ajungând într-un final la primii fiori ai dragostei, sentimentele sale îndreptându-se spre partenerul ei de discuții științifice, George Hawkes. Însă, împlinirea carnală nu este posibilă, căci cel pe care îl iubea alege să se căsătorească cu fiica vecinilor, Retta, o tânără cu aspirații mărunte, care își dorește ieșiri la teatru și rochii drăguțe, după ultima modă, adică exact ceea ce Alma nu ar fi putut fi vreodată. Nu îl înțelege pe George, la fel cum nu înțelege nici căsătoria lui Prudence cu Dixon, fostul lor profesor, și transformarea acesteia într-o aboliționistă și o persoană capabilă să își sacrifice propriul confort și pe cel al copiilor ei pentru ca fiii și fiicele negrilor să aibă un trai mai bun. Începe să priceapă un pic viața acestora abia după moartea prematură a mamei sale, îngrijirea tatălui și a afacerilor acestora, precum și căsătoria cu Ambrose Pike și moartea tatălui. Ajunsă la cinzeci de ani, pare că Alma abia acum se descoperă cu adevărat, ceea ce ne arată și nouă, cititorilor, că niciodată nu este prea târziu să o iei de la capăt, că niciodată nu este prea târziu să pui pe o hârtie ce anume îți dorești să primești și ce dorințe ți-ai dori să devină realitate. Abia acum Alma se simte cu adevărat liberă și pleacă în călătoria vieții ei pe Mările Sudului, tocmai până în Tahiti, unde își descoperă cu adevărat soțul și găsește pentru prima dată plăcerile carnale, care, totuși, nu o fac să renunțe la pasiunea cercetărilor sale, ci să fie și mai pasionată de munca sa, să scrie până la epuizare, dezvoltând o nouă teorie, pe care nu a avut curajul să o publice, dar la fel de îndrăzneață și extrem de apropiată de cea a lui Charles Darwin, care o și publică.
       Alma ajunge la concluziile lui Ambrose, că orice lucru are propria sa amprentă pe care o lasă în lume, ceva unic care îl distinge în acest univers, însă, omul are un timp limitat pentru a se dezvolta și descoperi, fapt pentru care nu supraviețuiesc decât cei care luptă și pun pasiune în tot ceea ce fac. Până la urmă, oricine își poate găsi sensul în viață, trebuie doar să avem răbdare și să ne aflăm într-o căutare permanentă. 


     „Semnătura tuturor lucrurilor” o carte despre dragostea pentru natură și pentru călătorie

      Încă din momentul în care facem cunoștință cu Henry Whtitaker, plecăm în lume și ajungem până în Tahiti, însă lumea descoperită de acesta este dură și de o sălbăticie acerbă, căci lumea lui nu este încă șlefuită. Abia prin intermediul Almei și a călătoriei ei în Tahiti ajungem să ne îndrăgostim de acest loc, să visăm cu ochii deschiși la acest paradis terestru, care se află în total acord cu sălbăticia băștinașilor săi, care încă mai cred în zei în ciuda tuturor încercărilor de creștinare a acestora prin intermediul misionarilor, și să ne dorim să plecăm, la rândul nostru, în călătoria vieții noastre, să avem curajul de a merge acolo unde ne poartă sufletul. 
        Tahiti este un loc plin de verdeață, de oameni masivi, buni la suflet, mândri de originea lor, ai căror copii sunt învățați să fie independenți de mici. Trăiesc aproape la modul primitiv, însă acest lucru nu îi împiedică să se simtă neîmplinit, ci își trăiesc viețile în cel mai viu mod cu putință. 
      Alături de personajele lui Elizabeth Gilbert, observăm viața primilor coloniști și pe cea a primilor misionari creștini și nu încetăm să ne minunăm de cât de sălbatică și, în același timp, frumoasă poate fi această lume, cât de implicați în descoperirea lumii erau acei oameni care se bucurau de mijloace tehnologice puține, cât de dornici să afle tainele naturii și ale oamenilor aflați în celălalt capăt al globului pământesc. Este o lume care astăzi pare să fi dispărut, cu tot cu entuziasmul acelor vremuri. Tocmai de aceea oameni ca Wallace sau Darwin nu mai sunt prezenți în zilele noastre, propunându-ne teorii revoluționare izvorâte din dragostea lor pentru natură și pentru binele omenirii ca un întreg.
      În plus, romanul este un adevărat tratat de botanică, în care descoperim specii exotice de plante, de la orhidee la palmieri, observăm mușchiul în toate formele lor, până la acela verde smarald din peșterile tahitiene, ne bucurăm de călătoriile pe mare și adăugăm noi cunoștințe în bagajul nostru. Este un roman extrem de bine documentat din acest punct de vedere și parcă vedem cu ochii minții toate acele minunății,

      Elizabeth Gilbert a recreat prin intermediul romanului „Semnătura tuturor lucrurilor” o întreagă lume, astăzi dispărută, dar cu niște principii și teorii ce ar fi plăcut să se aplice și în zilele noastre. Este un roman despre pasiune, comerț, colonism, explorare a lumii, despre căutarea și descoperirea de sine, un roman de dezvoltare personală, un roman despre botanică, un roman complex despre viață în general, cu toate căderile și urcușurile sale. Este o carte minunată, cu o forță ce pătrunde în noi asemeni sevei copacilor, circulând prin sângele nostru și făcând-o să rămână acolo, într-un cotlon al sufletului, pentru totdeauna. Este o capodoperă a literaturii universale care, cu siguranță, va supraviețui încercării timpului.



    DATE DESPRE CARTE:
    ___________________

    Titlu: „Semnătura tuturor lucrurilor”
    Titlu original: The signature of all things
    Autor: Elizabet Gilbert
    Editura: Humanitas
    Anul apariției: 2014
    Număr de pagini: 530

     Cartea poate fi achiziționată de aici.


luni, septembrie 17

BEN AARONOVITCH: RÂURILE DIN LONDRA (SERIA „PETER GRANT” #1) - RECENZIE



     „Construită cu detaliu și imaginație... Aaronovitch este un scriitor care trebuie urmărit.”
       Peter F. Hamilton

   Mi-am dorit romanul „Râurile din Londra” de Ben Aaronotovich încă de când am auzit despre el. Are o copertă minunată, iar faptul că aduce în discuție capitala Marii Britanii a fost un detaliu decisiv pentru a ști că vreau să am această carte pe rafturile bibliotecii mele. Din acest punct de vedere, nu am fost dezamăgită, romanul aduce în prim-plan detalii savuroase despre Londra, ne ajută prin intermediul descrierilor ample să ne plimbăm pe străzile sale, să surprindem culoarea locală și să vizualizăm punctele de atracție turistice principale, precum și acele zone mai puțin cunoscute, pe care doar un londonez tipic le-ar putea aduce în discuție. De asemenea, descrierile ne permit să ne întoarcem în timp, până la Londra cucerită de romani, lucru care mie mi-a animat destul de tare imaginația. Totuși, dacă nu sunteți adepți ai detaliilor minuțioase, s-ar putea ca toate acestea să vi se pară puțin plictisitoare, pentru mine au fost chestiuni care au dat culoare întregii cărți.
     „Râurile din Londra” este o carte înconjurată de o anumită straneitate, un fantasy atipic care împletește cu succes elemente de thriller în interiorul paginilor sale, făcându-ne să ne cufundăm într-un univers plin de elemente fantastice, de zei ai apelor cu caracteristici umane, de nimfe, fantome și strigoi, în care magia este prezentă ca element definitoriu.
      Sentimentele mele cu privire la acest roman sunt un pic contradictorii, pentru că am avut momente când mi-a plăcut foarte tare și clipe în care mi-aș fi dorit un pic mai mult. Am început destul de greoi lectura și primele o sută de pagini le-am parcurs cu destul de mare dificultate, pentru că nu reușeam deloc să mă simt atrasă de lumea autorului. Apoi, pe parcurs, acțiunea a scăpat de acea lentoare inițială, ritmul crescând în mod progresiv, pentru a ajunge la unul alert abia pe finalul romanului, unde deja nu mai puteam lăsa cartea jos din mână, curioasă să văd cine este vinovatul și cum se vor termina toate. Zic totuși să aveți răbdare cu începutul acestui roman, pentru că apoi merită. Cred că mi-a fost mai greu din cauza stilului britanic, mi-a fost puțin mai dificil să mă obișnuiesc cu el, nu și cu umorul negru pe care l-am savurat. Am apreciat faptul că acea culoare a literaturii englezești nu s-a pierdut la traducere, că a rămas acolo ca notă definitorie, iar pentru acest fapt țin să felicit traducătorul!


     „Râurile din Londra” ne introduce în lumea Bizareriei, o locuință în stil gregorian situată într-o Londră diferită de cea pe care o experimentăm ca turiști. Este orașul acela autentic pe care îl poți descoperi doar dacă ești locuiești chiar în inima lui, iar autorul ni-l prezintă cu tot cu lumini și cu umbre. Un mare bonus l-a reprezentat senzația aceea de amestec cultural pe care îl simți și când ajungi în Londra, căci nu întâlnești nicăieri o mai mare diversitate rasială și culturală decât o faci în capitala britanică. Personajul principal însuși, Peter Grant, este negru, cu origini pe undeva prin Sierra Leone, iar el ne prezintă orașul cu istoria sa bogată, cu locurile sale pline de povești minunate, cu oamenii săi de rase și culori diferite, provenind din diverse colțuri ale lumii, cu problemele sale, dar cu toate chestiunile centrate pe apărarea acestui loc, pe obținerea „păcii Reginei”. Cartea este un frumos tribut adus Londrei și se simte dincolo de fiecare descriere dragostea autorului pentru acest oraș.
      Bizareria este un loc de care m-am îndrăgostit pe loc. Are trei biblioteci uriașe, da, ați auzit bine, trei, așadar, este raiul oricărui cititor. Este casa în care poposește Peter Grant, polițist în devenire, pentru care viitorul nu se anunța a fi prea roz, mai ales că nu fusese ales să reprezinte o divizie prea activă a poliției londoneze: Departamentul de Progresie a Investigației, un nume pompos care se referea la ocuparea cu partea de hârțogăraie a poliției metropolitane, spre deosebire de colega sa, Lesley May, care urma să ajungă la divizia de criminalistică, un loc vânat de orice polițist în devenire. Nu este de mirare așadar că Peter răspunde chemării inspectorului Nightingale, cel care se ocupa de zona subsidiară a anchetelor polițienești: cea care cerceta prezența vestigio-urilor, a tuturor formelor de magie existente în cazul tuturor infracțiunilor, un departament aflat la granița dintre real și ireal, căci are în prim-plan lucrul cu lipsa palpabilului. 
      Peter Grant devine ucenicul lui Nightingale, un personaj extrem de puternic, cu o înțelepciune fără margini (cunoaște atât tainele lumii vizibile, cât și pe cele ale lumii invizibile, compusă din zei ai râurilor, nimfe și fantome; precum și latina, greaca și alte limbi, tainele magiei și prețul folosirii acesteia în mod necorespunzător). Îl însoțim pe tânăr în descoperirea tainelor vrăjitoriei și îl putem observa în timp ce exersează diverse forme de magie. Nu este asemeni celei pe care Maestrul său o poate crea cu gândul sau prin intermediul bastonului său cu puteri nebănuite, dar este doar începutul, așa că mai are timp te-ai putea gândi... Însă, lucrurile nu stau chiar așa, pentru că evenimente stranii încep să se petreacă în Londra, apar tot felul de morți suspecte, oamenii se comportă într-un mod bizar și plin de violență, ca și cum ar fi străbătuți de o revoltă permanentă,  anumite fantome le apar în cale, iar chiar Maestrul său ajunge să se zbată între viață și moarte după ce a fost împușcat în timp ce lucrau la un caz. Astfel, ucenicul este forțat de împrejurări să ia frâiele problemei în mâini și să încerce să rezolve cazurile acestea ciudate, se vede nevoit să își testeze toate formele de magie învățate și să ceară ajutorul lumii supranaturale a orașului, mai ales că vinovat de toate acestea se credea că este un strigoi. Cum se va termina totul trebuie să aflați singuri.


     Ritmul este unul destul de lent, menit să ne introducă în atmosfera romanului și să ne lase imaginația să se anime, întrebându-ne ce anume ne-a pregătit autorul pentru cărțile viitoare din serie (sunt șapte în total și două nuvele). Spre final, lucrurile se schimbă puțin, totul devine mult mai rapid, parcă facem o cursă între trecut și prezent. 
    „Râurile din Londra” este doar preambulul pentru un univers magic nou care ni se deschide în față. Autorul își construiește lumea în acest prim volum. Atmosfera este adeseori stranie, însă acest fapt face deliciul întregului roman, te face să vrei să afli mai multe, să te întrebi cine se află în spatele tuturor crimelor, cine va scăpa și cine va trece în neființă. A fost un roman bun pentru iubitorul de fantasy din mine. Se putea mai mult, însă este doar primul volum și sper că voi primi mult mai multe răspunsuri și rezolvări în volumele viitoare. Mi s-a părut că autorul procedează cu această carte la fel ca în cazul unei povești de iubire: ne oferă un act de seducere, ne introduce treptat în lumea sa, ne oferă scânteile care fac ca lucrurile să meargă, dar, din când în când, avem parte și de câteva certuri, cu personajele, cu acțiunea în sine, astfel încât să aprindă și mai tare flăcările iubirii.
       Personajele sunt creionate cu măiestrie și avem parte de o diversitate la fel de mare cu cea prezentă pe străzile din Londra: există polițiști și civili, precum și personaje supranaturale. Molly, fantoma care are grijă de Bizarerie, m-a intrigat cred că cel mai tare. Parcă se joacă cu mintea noastră și are acea înfățișare specifică lumii japoneze, te aștepți să folosească o tehnică străveche pe tine în orice moment, ceea ce îți oferă fiori pe șira spinării. Beverley Brook, surorile ei, mai ales Tyburn, mama și tata Tamisa toți au acea stranietate care însoțește întreg romanul. Sunt râuri, zei și nimfe, însă au și caracteristici extrem de umanizate, ceea ce te face să te îndrăgostești de lumea lor, una plină de fast și una a libertății, a oamenilor care călătoresc cu rulotele și sunt prezenți la bâlciuri.
   Mi-a plăcut și faptul că autorul nu lasă deoparte nici elementul romance, prezentându-ne niște fiori de iubire atât în ceea ce îi privește pe Lesley și Peter, cât și în ceea ce îi privește pe Beverley și Peter, veți înțelege ce spun citind romanul. Oricum, Peter se află în pragul unui proces de maturizare și putem observa o creștere și o dezvoltare a sa până spre finalul romanului, pe măsură ce se acomodează cu noua lume descoperită și cu abilitățile sale speciale.
    „Râurile din Londra” este un fantasy cu accente detectiviste și romantice pe care vă invit să îl descoperiți. Este una dintre acele cărți pe care fie o placi, fie o urăști și sunt curioasă să aflu în care tabără vă situați. Cât despre mine, abia aștept cel de al doilea volum al seriei. Această primă carte a reușit să îmi stârnească foarte tare curiozitatea. 


     DATE DESPRE CARTE:
     ________________
     Titlu: „Râurile din Londra”
     Autor: Ben Aaronovitch
     Titlu original: Rivers of London
     Traducător: Alexandru Voicescu
     Serie: Peter Grant
     Volum: I
     Editura: Herg Benet
     Colecție: Arven/Speculativ
     Anul apariției: 2018
     Număr de pagini: 384
  
     Cartea poate fi achiziționată de aici.

vineri, septembrie 14

TOAMNĂ A SUFLETULUI MEU...



  Toamnă, a lumii cel mai profund abis, anotimp al nostalgiilor și al melancoliilor, al întoarcerii spre sine și al simțămintelor puternice...

     Mi-e toamnă în suflet și gând, am un dor de bine, de frumos și de bun... Încerc să mă regăsesc într-un noian de temeri și incertitudini și parcă lumea aceasta se încăpățânează să afișeze o estetică a urâtului și a lipsei de bun simț, care devin tot mai acute, tot mai prezente și mai palpabile...

       Mi-e toamnă în suflet și pare că nimic nu vrea să se așeze într-o anumită ordine și parcă există prea mult egoism, prea mult narcisism și prea puțină întoarcere spre cei de lângă noi...

      Mi-e toamnă în suflet și frig neștiut, durere nespusă și veșnic prezentă... Aș vrea oameni mai prezenți, mai buni, mai umani, mai plini de compasiune, de toleranță, de empatie...

       Mi-e toamnă în suflet și simt un dor nespus, e greu să privești decăderea umană, acea umanitate care se târăște ca un șarpe pe pământ, căzând asemeni frunzelor de toamnă într-un șir nesfârșit...

        Mi-e toamnă în suflet și mi-aș dori un zbor nesfârșit pentru a mă pierde de mine, pentru a mă pierde de tine, de noi, de tot ce e-n jur... Mi-e aripa frântă și e greu să mai mă înalț spre zări de alabastru...

         Mi-e toamnă în suflet... atât. E doar un strigăt mut.

Vizitatorii blogului


website hit counter