Acceptare termeni și condiții

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și utilizarea datelor dvs. pe acest site web. Asta înseamnă stocarea adreselor de e-mail, care vor fi folosite doar în cazul în care optați pentru abonarea la newsletter sau la comentarii. De asemenea, sunteți de acord cu termenii și condițiile existente pe site.

luni, mai 21

TATIANA ȚÎBULEAC: VARA ÎN CARE MAMA A AVUT OCHII VERZI - RECENZIE


    „Ochii mamei erau o greșeală. Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase. Ochii mamei plângeau înăuntru. Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare. Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte. Ochii mamei erau poveștile mele nespuse. Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald. Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci. Ochii mamei erau cicatrice pe față verii. Ochii mamei erau muguri în așteptare.”
     Tatiana Țîbuleac

      Nu am citit foarte multe romane scrise de autorii basarabeni, însă cred că o voi face mai des, pentru că scriu foarte bine și au darul de a îți întoarce sufletul pe toate părțile. Cartea Tatianei Țîbuleac -„Vara în care mama a avut ochii verzi” mi-a fost recomandată pe pagina de Facebook și am zis să îi dau o șansă, deși nu știam multe detalii despre ea. Nu regret nici măcar o clipă că am făcut-o, pentru că acest roman, deși mic ca întindere, este extraordinar de puternic ca mesaj și ca trăiri transmise.
       „Vara în care mama a avut ochii verzi” este un roman cu tente suprarealiste, cu un început de o duritate extraordinară ca imagistică, care se transformă treptat în emoție pură și în scenariu lirico-epic. Este o carte care te supune unui adevărat test emoțional și care îți aduce multe lacrimi în ochi, oricât de mult te-ai strădui să nu o faci. Te consumă pe interior și te determină să privești lumea cu totul alți ochi decât o făcusei până în momentul citirii ei și, deși are doar 121 de pagini, nu ai cum să o citești dintr-o suflare, ai nevoie să îți tragi sufletul din când în când, să analizezi totul și să pui lucrurile în balanță. 
      Romanul, așa cum vom afla pe măsura citirii lui, este scris din prisma personajului principal, un bărbat acum, care a păstrat furia și nebunia ce l-au însoțit încă din copilărie, Aleksy. Scrie rândurile la recomandarea psihiatrului său, ca o formă de terapie, de lăsare a mâniei teribile să răbufnească pentru ca, mai apoi, să poată să își continue viața. A devenit un pictor extraordinar de excentric, cu un mare succes la public, însă un om terminat atât fizic (a rămas fără picioare în urma unui accident), cât mai ales psihic, fapt care nu îl lasă deloc să ajungă la o anumită stare de normalitate. 
      Cartea debutează cu prezentarea unui sfârșit de an școlar, nu de la o școală pentru copiii considerați normali, ci de la una pentru copii cu nevoi speciale. Aici învăța și Aleksy, un băiat cu grave dereglări de comportament, stare care nu i s-a ameliorat pe tot parcursul școlii, ci izbucnirile sale violente au devenit tot mai dese și mai multe. Imaginile de început au o duritate extrem de mare, care te face să te înfiorezi. Totul este relatat din perspectiva adolescentului cu probleme, care vede și percepe lucrurile cu totul altfel. Își dorește să plece la Amsterdam alături de doi prieteni pe timpul verii, astfel încât să încerce primele sale experiențe alături de fete și să încerce să se descurce de unul singur în lume. 
      Relația pe care Aleksy o are cu mama sa nu este una tipică, pe care o întâlnim, de regulă, în literatură, în acele cărți în care mama este divinizată și plasată undeva într-un plan superior, de unde își veghează copiii, pe care îi protejează de orice rău. Viața mamei lui Aleksy a fost distrusă în momentul în care a făcut o alegere nefericită și s-a căsătorit nu cu bărbatul pe care îl iubea, ci cu unul care este alcoolic și care nu îi oferă nimic, în afară de lipsa de iubire și de violență verbală și fizică. Lucrurile se deteriorează și mai mult în momentul în care fiica ei, Mika, se stinge din viață în urma unui accident. Din acel moment, viața sa și a fiului rămas în viață se află într-un declin continuu. Din acest moment, nimic din ceea ce își dorise Aleksy nu mai are sens și nici sorți de izbândă: el și-a dorit întotdeauna să fie iubit de mamă, să i se arate o fărâmă de dragoste, însă, după moartea fiicei, mama pare să se afle într-un fel de blocaj emoțional, iar tatăl îi părăsește, fugind la amantă. Aceasta este și clipa în care viața lui Aleksy începe să se deterioreze, să fie cuprinsă de ură, de violență și de lipsa oricăror urme de iubire față de mama sa. Începe să aibă parte de anumite episoade de violență, în care își face singur rău, mutilându-se, fapt care îl duce la școala pentru copii cu probleme. Nedragostea mamei, cum îi spune poetic autoarea, îl conduce pe o pantă descendentă, cufundându-l într-o apă neagră, a depresiei, din care îi este aproape imposibil să iasă. Gândurile sale la adresa mamei se metamorfozează, iar din cerșirea clipelor de iubire ajunge la cele mai negre gânduri cu privire la cea care i-a dat viață, văzând-o ca fiind urâtă, ștearsă, lipsită de voință, fapt pentru care nu i-ar lipsi foarte tare, ba chiar își dorește să fie moartă, pentru a îl scăpa de jena pe care o simte la adresa ei. Singurul lucru care îi place la ea este reprezentat de ochii excesiv de verzi ai mamei, o greșeală după părerea lui, iar aceștia devin un laitmotiv pe tot parcursul cărții.
      Lucrurile încep să se schimbe însă când mama îi propune ca, în loc de vacanța de vară pe care și-o dorea, Aleksy să meargă cu ea într-un sătuc din Franța. Acesta este momentul în care tânărul începe să se maturizeze și să o cunoască pe mama sa cu adevărat. Este fascinant de observat cum călătorește acesta spre propriul sine, cum începe să ofere alte valențe acțiunilor mamei sale, cum ajunge să își dorească să mai oprească puțin timpul pentru a rămâne încă mult timp alături de el, pentru că mama sa îi spune adevărul crunt al aducerii lui în Franța: suferă de cancer galopant, pentru care a mai primit doar vreo câteva luni de trăit și acest fapt se petrecuse în martie, iar acum este iunie.
      Cred că tocmai de aceea nu am parcurs cele 121 de pagini dintr-o suflare, pentru că nu voiam ca timpu să treacă, ci voiam, asemeni personajului prin prisma căruia aflăm totul, ca mama lui să mai primească niște clipe, să mai cerșesc pentru ea puțin timp. Am plâns observând transformările lui Aleksy, care o vede cu adevărat pentru prima dată pe mama sa, care începe să o înțeleagă, să o iubească. Ar face orice aceasta și-ar dori, ba chiar își ia pastilele care îl țin pe linia de plutire, face cumpărăturile, treburile din casă și tot ceea ce este nevoie, sperând că, astfel, va mai fura câteva clipe pentru cea care abia acum i se arată cu adevărat. Este momentul de aur spre care se întoarce întotdeauna în clipele lui grele de adult, este perioada de timp în care a fost și el, cu adevărat, fericit, în care a simțit puțin din liniștea unei familii normale. Cred că tocmai din aceste imagini din vacanța petrecută în Franța constituie întreaga frumusețe a romanului, căci, în ciuda faptului că aproape întreg romanul practică un fel de estetică a urâtului, el ne arată că oamenii stau doar puțin timp alături de noi și ar trebui să îi prețuim și să le arătăm iubirea la timp, când încă se mai poate face ceva. 
     „Vara în care mama a avut ochii verzi” este o introspecție, o meditație asupra vieții și a morții, o carte care te transpune în cu totul alt univers, o carte care îți dărâmă zidurile interioare și te determină să te apropii mai mult de cei dragi. Este un text lirico-epic, care arată încercările unui tânăr de a se împăca cu mama sa, de a o descoperi. Este o carte cu un stil destul de rece, agresiv și argotic, care culminează cu o liniște melancolică, însă nu vă împiedicați de acestea, este un roman pe care veți ajunge să vi-l întipăriți în memorie și să îl iubiți cu toată ființa.


     DATE DESPRE CARTE:
     _________________
     Titlu: Vara în care mama a avut ochii verzi
     Autor: Tatiana Țîbuleac
     Editura: Cartier
     Colecția: Cartier Rotonda
     Categorie: Literatură română
     Anul apariției: 2016
     Număr de pagini: 121

     Cartea poate fi comandată de pe Libris și Emag.


sâmbătă, mai 19

MARY HIGGINS CLARK: UNDE SUNT COPIII? - RECENZIE



     Iubesc foarte tare modul în care scrie Mary Higgins Clark, este una dintre scriitoarele mele preferate și, din când în când, simt nevoia de a mă întoarce spre cărțile ei. Are un mod unic de a scrie thrillere cu accente psihologice și întotdeauna reușește să te surprindă. Pentru mine, o carte detectivistă bună este aceea care îmi răstoarnă toate percepțiile și care nu mă lasă să întrevăd finalul sau făptașul, iar autoarea tocmai asta face, se joacă cu mintea mea și mă face să rămân cu totul șocată la finalul romanelor sale. O astfel de carte este și „Unde sunt copiii”, un thriller zguduitor, cu o tensiune narativă de excepție, care te face să nu poți să o lași din mână deloc, până când nu ajungi la final și afli ce s-a întâmplat și unde se află copiii. Stai în așteptare până la final, speri și tremuri în același timp, căci subiectul abordat este cel al dispariției a doi copii mici și nu știi exact ce se va întâmpla până la final, dacă vor fi salvați sau dacă polițiștii vor înțelege adevărul mult prea târziu, când nu vor mai putea face nimic.

     O carte captivantă, o poveste de viață și adevăruri revelate

     „Unde sunt copiii?” are darul de a te zgudui din temelii și de a te face să te întrebi în ce lume nebună putem trăi dacă unii oameni ajung să le facă rău chiar unor pui de om, unor copii lipsiți de orice fel de apărare. Te gândești tot timpul la urâtul din cei de lângă noi, pe lângă care trecem poate zilnic, la gândurile negre care sunt mascate în viața de zi cu zi de o aparentă normalitate. Chiar dacă uneori unii dintre aceștia îți sunt antipatici, doar pentru că tu nu ai cum să mergi atât de departe, nici măcar nu anticipezi ce lucruri teribile și groaznice ar putea face ei.
      Acțiunea este plasată într-un loc idilic, aflat pe malul mării: Cape Cod. Este o zonă care cred că mi-ar plăcea să o vizitez, are o arhitectură specifică, cu case cu încăperi secrete și mici balconașe, la care se adaugă o istorie bogată, ce ține de comerțul pe mare. Este acel loc unde ai impresia că toată lumea cunoaște pe toată lumea și că nimic rău nu se poate întâmpla. Cred că tocmai de aceea faptul că o persoană iubită în comunitate ajunge să îi uimească foarte tare prin faptul că nu știau adevărul despre trecutul ei nu îi mai lasă pe oamenii legii să gândească logic și în perspectivă.
      Nancy și Ray formează un cuplu extrem de reușit, au doi copii minunați, Mike și Missy, comunitatea în care trăiesc îi iubește și îi respectă și totul pare a fi perfect. Însă, și de această dată, se va putea observa că aparențele sunt întotdeauna înșelătoare, că nu tot ceea ce vedem este exact așa cum ne închipuim noi, ci, de multe ori, oamenii au tendința de a ascunde anumite lucruri din trecutul lor tocmai pentru a nu fi priviți ca niște paria. Și Nancy ascunde un secret teribil, pe care îl poartă cu greu pe umerii săi: în urmă cu șapte ani, îi muriseră ceilalți doi copii, Peter și Lisa, pe care îi avusese cu primul ei soț, profesorul universitar Carl Harmon. Acest fapt nu fusese un simplu accident, ci Nancy însăși fusese acuzată și judecată pentru uciderea lor, fapt care a condus la sinuciderea soțului ei, însă a fost eliberată pentru că martorul principal, Rob Legler, a dispărut. Cu acest stigmat pe umeri și cu teama că, în ciuda faptului că și-a vopsit părul roșcat, ea ajunge în Cape Code, unde îl va cunoaște pe Ray, agent imobiliar, cel care avea să îi devină soț și tatăl celor doi copii. Ray și mâna dreaptă a acestuia, Dorothy, sunt cei care cunosc adevărul despre Nancy. 
      Fericirea și starea de normalitate ale cuplului sunt zdruncinate din temelii în momentul în care Nancy împlinește treizeci și doi de ani. O zi obișnuită se transformă în deznădejde și teamă teribilă, fără a ști exact ce s-a întâmplat și ce anume a lovit această familie frumoasă. Copiii dispar din spatele casei, de la locul de joacă. Având în vedere trecutul lui Nancy și faptul că primul loc pentru a îi căuta a fost la lac (primii copii muriseră sufocați, după care au fost aruncați în mare), autoritățile locale, în frunte cu Jed Coffin, șeful poliției., o consideră pe aceasta vinovată, iar faptul că Nancy nu poate spune exact ce s-a întâmplat și pare pierdută nu o ajută cu nimic. 
       Un al doilea fir narativ, mai puțin dezvoltat, ni-l prezintă pe unul dintre chiriașii de la Lookout, un anume Parrish, care pare a ști mai multe despre Nancy chiar și de câte știe ea. El știe detalii de la moartea primilor copii, Peter și Lisa, și tot el este răpitorul celor doi copii ai ei, Mike și Missy. El îi ascunde cu dorința de a îi face rău acesteia, de a o face să sufere, de a îi produce acea suferință fără margini. 
       Mai multe detalii nu vă pot oferi, pentru că principalul lucru care atrage la această carte este suspansul și surprinderea care te ia pe nepregătite cu fiecare nou capitol. Principalul lucru pe care îți dorești să îl afle toți cei prezenți în carte este să se afle unde sunt copiii, să îi găsească mai repede pentru a nu se întâmpla o tragedie fără margini. Trebuie să aflați singuri cum se desfășoară totul.
      Aceasta ar fi povestea de suprafață, însă autoarea nu se oprește aici, iar principalul ei merit este povestea de adâncime, care ne transpune totalmente în pielea personajelor, trăind alături de ei fiecare nouă tresărire, fiecare lacrimă, fiecare frică. Personajele sunt extrem de bine conturate, iar Mary Higgins Clark are darul de a face fine analize psihologice, acționând asupra laturii psihice a caracterelor sale. Nancy are toate caracteristicile femeii aflate în pragul căderii totale în întunericul depresiei, de unde cu greu poate găsi drumul înapoi, mai ales că își pierduse încrederea în sine în timpul primei ei căsătorii, când a avut o relație extrem de abuzivă la nivel emoțional cu soțul ei. Carl Harman este personajul extrem de antipatic al cărții, pentru că s-a purtat cu soția sa ca și când aceasta nu ar fi avut niciun fel de valoare și niciun fel de putere de decizie asupra propriei lor vieți și asupra celei a copiilor lor. Ray este soțul protector, care ar face orice pentru femeia iubită, înțelegând-o și dorind să facă orice îi stă în putință pentru a o ști în siguranță și fericită. Dorothy este bunica pe care orice copil și-ar dori-o, acea prietenă de familie gata să fie acolo cu un sfat, cu un cuvânt bun. În general, toate personajele autoarei sunt extrem de bine construite și creionate, fapt care ne permite să le simțim povestea și să vrem să ajutăm într-un anumit fel.
      „Unde sunt copiii?” este un thriller captivant, din care suspansul irumpe din fiecare pagină a cărții, o carte care te ține cu sufletul la gură până la ultima pagină și care te determină să vrei să afli mai mult și mai mult, să strigi la personaje atunci când acestea nu văd adevărul din fața lor, să plângi pentru soarta unor copii nevinovați căzuți pradă minții nebune a unui adult cu probleme psihice, o carte numai bună pentru o după-amiază petrecută totalmente în compania cărților.

      DATE DESPRE CARTE:
      ________________
      Titlu: Unde sunt copiii?
      Autor: Mary Higgins Clark
      Editura: Olimp
      Anul apariției: 1994
     Număr de pagini: 240

      Cartea poate fi achiziționată de pe Târgul Cărții.



marți, mai 15

BOOKHAUL LUNA APRILIE



     Fericirea mea e în cărți, așadar, nu se poate să nu adaug noi cărți în bibliotecă lună de lună... Acum, mă abțin un picuț, este un fel de provocare pentru mine, însă aceasta este deja altă poveste.
      Luna aprilie este luna în care am venit pe lume, este o lună care mă bucură întotdeauna, pentru că aduce trezirea la viață a naturii și pot sta mai mult pe afară, lucru căruia îi duc dorul în timpul lunilor friguroase. 
       Pentru că a fost ziua mea de naștere, am primit și multe cărți cadouri de la oameni dragi, cărora nu le voi putea mulțumi niciodată îndeajuns pentru că îmi sunt alături în mod necondiționat. De asemenea, am adăugat și eu ceva cărți în bibliotecă, nu foarte multe, comparativ cu alte luni, dar pur și simplu nu m-am putut abține. Am adunat cinzeci și nouă de cărți noi în luna aprilie și încerc să citesc din ele până la viitoare achiziții.


     De la Kathy am primit această minunăție, fapt care m-a bucurat nespus. Nu am citit încă romanul, dar cred că îmi va fi pe plac. Mulțumesc din suflet, draga mea! 


    Alături de cartea călătoare „Cum să fii bun” de la mine de pe grup, am primit o minunăție de carte de la Andreea, un roman marca Nora Roberts, pe care abia aștept să îl descopăr: „Soarele nu apune niciodată”. Mulțumesc, Andreea!


    De la doamna Mariana Mari, am primit aceste trei minunății care încă tronează pe biroul meu, sperând că voi ajunge să le citesc cât de curând posibil. „Zaraza” a fost cea mai mare bucurie dintre toate, pentru că mi-o doream de extrem de mult timp.


     Anca de la Anca și cărțile este unul dintre oamenii minunați care mi-a făcut luna mai frumoasă, cu toate aceste minunății. Nu am citit romanul încă, dar până se termină primăvara sper să îmi pregătesc sufletul pentru el.


    Geo de la Just Reading my Books mi-a oferit această frumusețe de carte. Nu știu nimic despre ea, dar are o copertă care vorbește de la sine și abia aștept să ajung la ea.


     Autoarea Alina Cosma mi-a oferit aceste șase cărți spre recenzare și abia aștept să le descopăr. Mi-ar plăcea ca ziua să aibă mai mult de 24 de ore pentru a reuși să citesc tot ceea ce îmi propun. Toate romanele au niște coperți minunate. Am citit „O singură minune”, roman care transmite extrem de multe emoții, chiar sunt curioasă cu privire la celelalte cinci.


      Aceste trei cărți nu erau în plan, însă, am fost în excursie în Brașov și am ajuns să le achiziționez datorită doamnei de la librărie, care vorbea cu o atât de mare pasiune despre ele. Acum, ce-i drept, arată minunat, nu le-am citit, dar sper să ajung cât mai repede la ele.


    „Scrisorile din insula Guersney” a fost primită de la Libris. Am citit-o și mi-a încântat sufletul, este o carte special creată pentru iubitorii de lectură.


     Adriana de la Prefață de carte m-a bucurat cu aceste frumuseți. Abia aștept să ajung la ele. Mulțumesc din suflet, draga mea! 


    Pe aceste patru minunății mi le-am achiziționat de pe Libris. Cartea lui Regardie a fost cadou și am citit-o, la fel am citit și „Dragonul de gheață”, prima mea întâlnire cu autorul. Celelalte două își așteaptă cuminți rândul la citit.


    Elefantul a venit cu aceste trei minunății. Iubesc coperțile lor și par a fi pe sufletul meu. Nu știu când voi ajunge la ele, dar sper să fie cât mai curând.


    Am văzut cartea Sandei Nicola peste tot, trebuia neapărat să o am, să o descopăr, să o devorez...


    Aceste trei romane aduc în discuție războiul dintre Nord și Sud, tematica sclavilor negri... Nu mai trebuie să vă spun de ce mi le-am dorit.


    Elefantul a avut reduceri mari, iar eu nu m-am putut abține. Toate aceste cărți s-au lipit de mine. Am citit de aici doar „Povești de seară pentru fete rebele”, volum pe care vi-l recomand din tot sufletul.


    Cărțile de mai sus sunt rezultatul reducerilor de pe Libris. Cartea Tatianei mi-a fost recomandată pe pagină, va urma foarte curând la citit.


     Mi-am dorit extrem de tare aceste romane. 


    Reducerile de pe Elefant și Libris mi-au adus zece cărți spre finalul lunii: „Like” (nu am citit nici „Hyge”, dar trebuia să o am neapărat), „Linia frumuseții” (îmi place colecția și coperta este excepțională), „Drumul de Iad” (este acel roman încărcat de emoții), „Mecanica inimii” (un roman comparat cu „Micul Prinț”, pe care mi-l doream de extrem de mult timp), „Pe aripile vântului” (pentru că aveam nevoie și de varianta nouă a acestui roman), „The Lake House” (pentru că e Kate Morton și era la sub 10 lei), „Când o lume întreagă ne desparte” (o ficțiune istorică), „Misterul de la London Eye” (pentru că e colecția neagră), „Casnica” (despre care am auzit multe lucruri bune) și „Băiatul Echo” (pentru că e Matt Haig).

     Acestea au reprezentat nebuniile mele din luna aprilie. Voi ce cărți v-ați achiziționat?0



LUCRURI CARE MĂ FAC FERICITĂ



Fericirea-i când iarba apare,
Fericirea-i când raza de soare 
Intră-n cort și îți mângăie fața,
Aeru-i sărat...

Vama Veche

     Iubesc aceste versuri de la Vama Veche, întreaga melodie de fapt, pentru că ne arată cât de fericiți putem fi cu lucruri mărunte, fapt pe care îl uităm adeseori în această lume a vitezei și a progresului continuu. Este o perioadă din viața mea extrem de pozitivă și de continuă transformare, am lucrat mult cu mine și am ajuns să realizez cât de tare contează pentru mine anumite chestiuni micuțe în fapt, dar mari în esență și ca însemnătate. Nu am nevoie de multe pentru a fi cu adevărat fericită, nici măcar nu am nevoie de lucruri materiale, despre care consider că oricum vin și pleacă, fără a avea un mare control asupra acestora, ci doar de oameni dragi, pe care am învățat relativ târziu să îi prețuiesc la adevărata valoare, de animăluțele iubite, o cafea sau un ceai și de o carte bună. Tocmai pentru că eu am ajuns să îmi cunosc mult mai bine bucuriile am decis să scriu acest articol, în speranța că voi oferi puțin din buna mea dispoziție și celor care mă citesc. Așadar, să purcedem...


     Unul dintre aspectele care transformă orice zi în una extraordinară este timpul petrecut dimineața alături de părinții mei. Nu ne regăsim foarte tare pe parcursul zilei, deși locuim în aceeași casă, fiecare este cu propriile activități, însă, dimineața, înainte de a începe orice, petrecem timp împreună, discutând, punând țara la cale și bând o cafea cu lapte împreună. Este timpul nostru și da, mă face să mă simt confortabil, extraordinar și să încep ziua cu dreptul. 


    Domnul acesta mititel, Lăbuș, care are doar zece luni, are darul de a transforma orice zi într-una extrem de fericită. Nu contează cât de supărată, de agitată sunt, el are întotdeauna darul de a îmi produce o explozie de zâmbete. Sunt extrem de calde momentele cu el. Oricum, Lăbuș este un fel de umbră a mea cum îi spun eu, pentru că mă urmează pretutindeni, oriunde sunt eu, e și el, nu se poate altfel. Are modul lui de a se răsfăța și de a îți arăta multă iubire încât nu cred că mi-aș vedea viața fără el.


    Pe Pisi nu îl scot atât de des în lume, însă el este cel de al doilea cățel al meu, cel care a fost bucurie încă de când a poposit la mine. Nu știu exact vârsta lui, a venit la mine deja mare acum vreo doisprezece ani și mi-e și groază să mă gândesc la vârsta lui. Este bătrâior și își poartă cicatricile cu mare mândrie și are destule. Însă, a sosit în momentul în care am pierdut o altă cățelușă, ce îi semăna extrem de tare și a rămas alături de mine. Nu acceptă foarte multe lucruri, a trecut prin multe și se poate observa, însă mă iubește necondiționat și este acolo, lângă mine, oriunde m-aș duce. 


    Iubesc să stau afară și să admir minunățiile naturii, să descopăr un petic de cer senin, să ascult păsările cântând în triluri... Îmi aduce multă fericire și o extrem de mare liniște sufletească să stau afară, în aer liber, să am doar timp cu mine și să ascult liniștea, de care am o atât de mare nevoie, mai ales în ultimul timp. Iau o pătură cu mine și merg în grădina mea mare, de unde se poate vedea și râul, sau, de multe ori, iau doar o carte și atât, stau direct pe iarbă și simt vibrațiile. Adun câteva flori pentru a aduce și în interior un pic din pacea de afară.


     Nu ies foarte des din casă, sunt un mic ursuleț în bârlog și v-am mai spus acest lucru. Însă, atunci când mă hotărăsc să întreprind o călătorie, o fac cu un extrem de mare entuziasm și mă bucur asemeni unui copil mic care a reușit să aibă o jucărie nouă. Îmi place să descopăr lumi și civilizații noi și diverse, mă încarc extrem de pozitiv călătorind și fiind activă în timpul acestora. 


    Una dintre marile mele bucurii este reprezentată de achiziționarea de noi cărți, chiar dacă nu mai am deloc spațiu în bibliotecă și chiar dacă nu apuc să apuc chiar tot ce achiziționez într-un timp record. Este o mare fericire să le văd în fața mea, să le ating, să le simt parfumul...

      Acestea sunt câteva dintre lucrurile care îmi aduc fericirea. Vouă ce anume vă provoacă fericirea aceea pură, neîngrădită?

duminică, mai 13

KRISTIN HANNAH: DINCOLO DE TĂCERE - RECENZIE


     „Rareori ne dăm seama că suntem împresuraţi de extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru, semnele lui Dumnezeu ne arată drumul, Îngerii insistă să fie auziţi, dar noi, fiindcă suntem învăţaţi că există formule pentru a ajunge până la Dumnezeu, nu luăm în seamă nimic din toate acestea. Nu pricepem că El se află oriunde îl lăsăm să intre.”
     Paulo Coelho

     Zilele acestea aveam nevoie de o poveste frumoasă, plină de sensibilitate, care să mă țină strâns legată de acțiunea sa. Nu știam exact dacă am găsit acest lucru, nu am mai citit nimic până acum scris de Kristin Hannah, dar auzisem doar cuvinte de laudă cu privire la romanele ei așa că am zis să încerc cu „Dincolo de tăcere”. Nu mi-am imaginat că mă voi îndrăgosti în mod iremediabil de stilul ei și de forța incredibilă de a crea povești credibile, care te transpun întru totul acolo. Sunt sigură că va ajunge foarte curând pe lista autoarelor mele preferate.
      „Dincolo de tăcere” este o poveste captivantă despre miracole, destin, despre forța acestuia de a te atrage pe acele cărări ale vieții care ți-au fost dinainte creionate, făcându-te să nu te afli neapărat acolo unde îți doreai să fii, ci exact în locul care ți-a fost menit, despre care nici măcar nu știai că există sau că te așteaptă. Este un roman despre puterea iubirii de a trece peste orice, chiar și peste trădarea supremă pe care ți-o aduc oamenii cei mai dragi, despre puterea eliberatoare a iertării și despre regăsirea de sine. 
     Este o poveste desprinsă parcă din cărțile de povești de atunci când eram mici sau o copie fidelă a unuia dintre filmele marca Hallmark, cu acele locuri idilice și oameni gata să acorde o șansă tuturor, fără ca măcar să întrebe despre trecut sau despre motivele care te-au dus în acel punct. Cartea te învață doar să fii, acum și aici, vindecându-ți pe parcurs rănile sufletești, pansând cicatricile și mergând mai departe, pentru un alt început. Este un roman despre iubirea de sine, despre iubirea de cei din jur, care te face să te întorci spre tine, astfel încât să vezi totul cu alți ochi și să fii capabil să depășești orice, pentru că mereu există putere în noi, mereu este ceva acolo gata să ne primească, trebuie doar să observăm, să ne dăm seama de acest fapt.
     Romanul este împărțit în două părți distincte, unite prin prezența vocii narative, care este și eroina principală: Joy Faith Candelarro, un nume parcă predestinat, în ciuda a ceea ce am putea crede citind partea de a început a poveștii. Fiecare dintre acestea urmărește soarta lui Joy, care trebuie să treacă peste vicisitudinile vieții și nu știe exact cum să o facă, însă se aventurează în necunoscut dintr-un impuls de moment. Este acel fir al Ariadnei care parcă o trage spre acel loc. Prima parte este aventura ei, a persoanei care dorește să uite totul, să se piardă parcă până și pe sine, pentru ca partea a doua să aducă în prim-plan regăsirea de sine și magia pe care nu o anticipai nicidecum la început. Din acest motiv, plus acțiunea plasată în preajma Crăciunului, poate romanul ar fi fost mai potrivit în decembrie, însă nu regret că l-am citit nici acum, mi-a oferit o stare de bine și multă speranță. 
   

     Crăciunul ar trebui să fie cea mai frumoasă perioadă a anului pentru oricine, ar trebui să aducă uniune cu familia, bucurie, armonie, înțelegere și frumusețe. Ar trebui să fie cea mai bună perioadă din an pentru oricine. Ei bine, acest lucru nu este valabil și pentru Joy Candelarro, bibliotecară în micuțul și liniștitul orășel Baskerville. Ea nu se mai poate bucura de momente liniștite, nu în acest an, primul de după divorțul de soțul ei, Thom. Durerea este cu atât mai mare cu cât acesta a trădat iubirea lor și nu oricum, ci având o relație cu sora lui Joy, Stacey. Astfel, acesta nu i-a răpit doar încrederea că au o viață frumoasă împreună, ci i-a luat și umărul pe care ar fi putut să plângă, sprijinul său, sora cu care mereu avusese o relație extrem de apropiată. Poate nu e de mirare astfel că, în apropierea sărbătorilor de iarnă, când serviciul nu o mai ține ocupată pentru că este vacanță, iar sora ei îi dă vestea și mai șocantă a faptului că este însărcinată cu Thom și că va urma o nuntă, Joy alege să fugă, să plece departe de toți și de toate și să își dorească să evadeze din cotidianul mult prea dur și dureros.
     Joy alege să plece spre o destinație necunoscută, dar care promite multe: Hope (speranță), un orășel dintr-un alt stat american. Nu face aceasta oricum, ci alături de un grup de vânători, printre care ea este singura femeie. Este tot un gest de a ieși din cotidian și, poate, un semn al spiritului ei aventurier, pe care îl avea în tinerețe și pe care îl pierduse în momentul căsătoriei, când toate visurile ei par înăbușite. Însă, nici călătoria nu merge așa cum își dorește, pentru că o defecțiune a avionului face ca acesta să se prăbușească undeva în mijlocul lui nicăieri. Tot ce își mai amintește din acest moment este mama sa, moartă, pe care a visat-o și care îi cerea să se trezească și avionul explodând. Ea se află mai departe de restul celor prezenți în avion și, deși aude sunetul mașinilor de pompieri și de poliție, precum și pe cel al salvărilor, decide că nu prea își dorește să fie salvată, că nu e sigură că vrea să fie găsită.
     Prăbușirea avionului i-a oferit lui Joy tot ceea ce și-a dorit: modalitatea perfectă de a o face pe sora ei să sufere, pentru că are de gând să dispară o perioadă, și evadarea perfectă pentru ea, cea care are de gând să se afunde în necunoscut, să uite de tot și de toate, să fie doar ea cu ea însăși pentru o perioadă. Cu toate acestea în gând, pleacă la drum, ajungând la o cabană pescărească aflată pe malul unui lac. Decide să intre, chiar și neinvitată, iar înăuntru găsește un băiețel, ce îi spune că o va caza la pensiunea lor, așa cum făcea mama lui, care acum nu mai trăiește. Pentru că are nevoie, Joy alege să se lase împresurată de straniul întâmplării și rămâne la cabană. Află că pe tată îl cheamă Daniel, pe băiețel Bobby, iar traiul alături de ei o face să se apropie tot mai mult sufletește de ei. Nimeni nu o întreabă nimic despre trecut, fapt care nu poate decât să o bucure. 
 Cabana este situată într-un loc idilic, aproape suprapământean, Bobby pare a fi copilul pe care nu l-a avut niciodată, iar sufletul lui, fragil în urma pierderii mamei sale, se cere alinat, Daniel pare a fi bărbatul minunat, tăcut ca și ea, care a traversat multe necazuri, divorțat la rându-i și cu un copil pe care abia îl cunoaște. Totul este perfect, iar Joy ajunge să se îndrăgostească de acest loc, unde începe să trăiască timp de o săptămână o realitate cât se poate de casnică, cu brad împodobit, cadouri din suflet și oameni dragi alături. 
      Însă, totul este prea bun pentru a fi adevărat. La un moment dat, Joy se trezește într-un spital din orășelul ei, unde Stacey îi este alături, iar mulți doctori se străduiesc să o păstreze în viață. Sora ei îi spune că nu a ajuns în niciun orășel, că a fost în comă imediat după accident, că un picior îl are rănit. Cu toate acestea, sufletul pare a îi spune cu totul altceva. 

Oare cât din ceea ce a trăit a fost vis și cât realitate? Oare de ce totul pare atât de tangibil, și locul, și oamenii? Oare de ce doare atât de tare totul? Oare cât te poți atașă de ceva cu totul necunoscut și despre care nu știi dacă există sau este aievea?


     „Dincolo de tăcere” este o carte construită pe forța sentimentelor și pe emoții în stare pură. Trebuie citită cu sufletul deschis și cu credința că destinul te va duce unde este mai bine, că miraculosul și extraordinarul chiar se petrec, sub nasul nostru, trebuie doar să ne permitem să observăm micile semne care ni se trimit de undeva de sus, sub orice formă ar veni acestea. Modul în care Kristin Hannah își construiește povestea este cuceritor, iar finalul te ia în totalitate prin surprindere, prin forța de care dă dovadă. Îți conferă o mare doză de optimism, te face să vrei să îți deschizi aripile și să zbori în întâmpinarea visurilor tale, căci ce suntem noi fără de ele? Este o carte care te ajută și pe tine, ca cititor, să te analizezi și să te redescoperi, punându-ți viața în ordine, asemeni personajului său principal.

     Voi credeți în miracole și în posibilitatea ca imposibilul să devină realitate? Dacă nu, ar fi cazul să vă reanalizați opțiunile citind acest roman încântător.

     DATE DESPRE CARTE:
     ________________
     Titlu: „Dincolo de tăcere”
     Autor: Kristin Hannah
     Titlu original: Comfort and Joy
     Traducător: Dinu Ileana
     Editura: Lider
     Anul apariției: 2008
     Număr de pagini: 321

Cartea poate fi găsită pe Târgul Cărții.   


      


Vizitatorii blogului


website hit counter